După capitularea Franţei şi reducerea capacităţii de ripostă a Marii Britanii, Hitler a avut iluzia că a obţinut "libertatea" de acţiune în vest şi evitarea unui război pe două fronturi. Ca urmare la 18 septembrie 1940, OKW a aprobat planul "Barbarossa" de acţiune în Est. Acesta prevedea distrugerea forţelor sovietice din zonele apusene ale URSS şi cucerirea centrelor vitale pentru economia şi apărarea ţării. Iniţial invazia a fost planificată pentru "primăvara anului 1941" însă cel care "a încurcat socotelile" a fost Mussolini care a determinat Germania să intervină în Balcani şi să întârzie aplicarea planului Barbarossa.
La 22 iunie 1941, la orele 3.30 s-a declanşat atacul asupra URSS. Dacă Germania comitea, prin prisma dreptului internaţional public, valabil în epocă, o agresiune clară, urmărind anexarea unor teritorii ce nu-i aparţinuseră niciodată. România şi Finlanda au intrat în război pentru a elibera teritoriile anexate de URSS cu un an în urmă. Forţele germane deţineau nu numai superioritatea în oameni şi tehnică (8,5 milioane oameni la 4,2 milioane) ci şi o experienţă de război de aproximativ doi ani care a contat în economia luptei în prima parte a războiului. O parte a aviaţiei sovietice a fost distrusă la sol sau în lupte aeriene. În extremitatea nordică unde au acţionat forţe germane şi finlandeze sub comanda feldmareşalului von Lech şi aripa stângă a grupării "Centru" comandate de feldmareşalul von Bock au înaintat fulgerător şi în 18 zile au ajuns aproape de Leningrad. Lovitura principală a fost dată de forţele comandate de von Bock în Bielorusia care până la 9 iulie au reuşit să cucerească Minskul şi cea mai mare parte a teritoriului bielorus. Grupul de armate "Sud" sub comanda feldmareşalului von Rundstedt a acţionat în direcţia Kiev. La aripa de sud a acestu grup au acţionat trupele române sub comanda directă a generalului Ion Antonescu cu misiunea de a elibera Basarabiei şi a nordului Bucovinei.
Cauzele care au dus la răsunătoarele înfrângeri suferite de armata sovietică în vara şi toamna anului 1941 au fost multiple. Principala cauză, în opinia lui Suvorov, a fost că URSS nu era pregătită pentru un război de apărare ci pentru unul ofensiv. În anul 1993 a fost dat publicităţii Planul operativ de război al URSS elaborat în mai 1941 de generalul A. Vasilevski care urma să fie semnat de Gh. Jukov, Şeful de Stat Major al Armetei Roşii şi de S. Timosenko ministrul apărării al URSS şi prezentat lui Stalin. Acesta prevedea atacarea armatei germane înainte de mobilizarea acestuia. Termenul limită pentru începerea operaţiunilor trebuia să fie 2 iulie 1941. Prin declanşarea planului "Barbarossa" la 22 iunie A.Hitler şi-a surprins "tovarăşul" cu care împărţise Europa la 23 august 1939 şi i-a pricinuit grave înfrângeri. (6; 24)
Dacă pe plan militar în vara anului 1941 URSS a fost la un pas de catastrofă pe "frontul diplomatic" a repurtat primele succese. La 22 iunie 1941 premierul britanic W. Churchill a condamnat atacul asupra URSS şi a declarat că o va sprijini în lupta cu Germania. Două zile mai târziu SUA a făcut o declaraţie asemănătoare. Prin negocieri şi tratate bilaterale se vor pune bazele Coaliţiei Naţiunilor Unite. La 12 iulie 1941 la Moscova a fost semnat Acordul sovieto- britanic care prevedea ajutorul reciproc şi obligaţia că nici una din părţi să nu încheie pace separată cu Germania (4; 97). La 14 august 1941 W. Churchill şi F. Roosevelt au semnat la Washington Cartă Atlanticului care prevedea nimicirea tiraniei fasciste şi dezarmarea agresorilor, instaurarea păcii şi securităţii după nimicirea fascismului. La 24 septembrie acelaşi an la Carta aderă şi URSS.
Un rol important în consolidarea alianţei celor trei mari puteri l-a avut Conferinţa de la Moscova, 29 sept.- 1 oct 1941 a reprezentanţilor SUA, Marii Britanii şi URSS care a avut loc în momentul în care se afla în plină desfăşurare "Operaţiunea Taifun" pentru ocuparea Moscovei. S-a semnat un acord prin care SUA şi Marea Britanie livrau URSS materiale de război şi mărfuri industriale pentru a face faţă ofensivei germane. Ulterior alianţa dintre cele trei mari puteri a fost completată cu alte acorduri şi înţelegeri stabilite în conferinţe internaţionale.
Bătălia pentru Moscova a început în ultimele zile ale lunii septembrie 1941 iar la 7 octombrie trupele sovietice sau retras pe linia Mojask pe care n-au putut-o menţine şi trupele germane ajung în a doua jumătate a lunii noiembrie la numai 25-30 Km de Moscova. La 1 decembrie a început ofensiva generală şi după o zi parte din trupele germane au ajuns până în suburbiile Moscovei unde au fost oprite. În zilele de 5-6 decembrie 1941, trupele sovietice au trecut la contraofensivă zdrobind forţele de şoc ale grupului de armate "Centru" şi au înaintat spre vest pe o distanţă de 100-200 Km. Au fost distruse 11 divizii germane de tancuri, 4 motorizate şi 22 divizii de infanterie. În urma acestor înfrângeri a fost destituit comandantul Grupului de Armate Centru, feldmareşalul von Bock şi înlocuit cu feldmareşalul von Kluge iar Hitler a preluat funcţia de comandant suprem al forţelor terestre. În faţa Moscovei mitul invinciabilităţii armatelor germane a fost spulberat şi abandonat "blitz-krieg"-ul.
BIBLIOGRAFIE
- A.J.P. Taylor, Originile celui de-al doilea război mondial, Bucureşti, 1999.
- Winston Churchill, Al doilea război mondial, vol I, Bucureşti, 1996.
- James L. Stokesbury. Scurtă istorie a celui de-al doilea război mondial. Bucureşti, 1993.
- Leonida Loghin, Al doilea război mondial, Bucureşti, 1988.
- Jaeque de Launay, Mari decizii ale celui de-al doilea război mondial. 1939-1942, vol I, Bucureşti, 1988.
- Anatol Petrencu, Istorie universală. Epoca contemporană, Chişinău, 1995.
- Lidell Hart. Histoire de la seconde querre mondiale, traduit de l’anglais par J.P.Constantin, Fayard, 1973.
- Prof. univ. dr. Zarin Zamfir. Istoria universală contemporană, Bucureşti, 1999.
- Marea Conflagraţie a secolului XX. Al doilea război mondial. Bucureşti, 1974.
- Pierre Milza, Serge Berstein, Istoria secolului XX. Sfârşitul lumii europene. 1900-1945. vol.I, Bucureşti, 1998.