Pin It

Scânteia care a aprins vâlvătăile celui de-al doilea război mondial a fost un "incident" la frontiera germano-polonă petrecut în toamna anului 1939. Cauzele, însă, se găsesc în evoluţiile politice, economice şi în frustrările care au traversat începutul de secol XX în istoria Europei. Asupra locului, rolului şi a importanţei unora dintre aceste cauze în declanşarea conflictului istoricii şi specialiştii în polemologie n-au căzut de acord. Istoriografia oferind din această cauză mai multe puncte de vedere.

Pentru generaţia de după război, marcată profund de traumele luptelor şi a sacrificiilor de tot felul, cea mai simplă explicaţie asupra genezei celei de-a doua conflagraţie a fost tendinţa spre revanşă şi expansiune a Germaniei naţional-socialiste conduse de Adolf Hitler. Tratatul de pace de la Paris-Versailles, dictat Germaniei la sfârşitul primului război mondial de către puterile învingătoare, conţinea elemente de răzbunare şi umilire pe care germanii n-au putut să le accepte. Păcii de la Paris i-a lipsit de la început validitatea morală (1; 34). Nu numai pentru învinşi dar chiar şi pentru minţile lucide din tabăra învingătorilor condiţiile impuse Germaniei conţineau sâmburele revanşei. Potrivit afirmaţiilor fostului premier britanic Winston Churchill mareşalul francez F. Foch, când a auzit că s-a semnat Tratatul de Pace şi a luat cunoştinţă de clauzele acestuia, acesta ar fi exclamat: "Asta nu e pace. E un armistiţiu pe douăzeci de ani."(2; 17)

În aceste condiţii în Germania au luat naştere, în anii imediat următori încheierii primului război mondial, numeroase formaţiuni animate de spiritul revanşard. Printre acestea, "prin pretenţiile sale expansioniste, s-a evidenţiat Partidul Naţional-Socialist". Obiectivele politicii externe ale naziştilor au fost expuse de liderul partidului Adolf Hitler în lucrarea  Mein Kampf. (Lupta mea), devenită ulterior carte de căpătâi a nazismului. Din aceste considerente unii oameni politici şi istorici au atribuit întreaga responsabilitate- sau aproape- pentru declanşarea războiului Germaniei hitleriste. A.J.P. Taylor constată că şi în această "tabără" sunt două curente. Unii consideră că Hitler "a dorit un mare război, de dragul războiului. A dorit un război pentru a face din Germania o Mare Putere şi el să devină un cuceritor de felul lui Alexandru cel Mare sau Napoleon. A fost un nihilist, un maniac, un al doilea Atila. Alţii l-au considerat pe Hitler mai raţional. El a acţionat după un plan care prevedea instaurarea unui imperiu pentru o mie de ani în Europa Centrală şi de Sud-Est."(1;  )

În anii ‘60 au apărut lucrări şi studii care au adus schimbări considerabile şi revizuirea acestei teze. Se aduc în prim planul analizei şi erorile săvârşite de marile democraţii occidentale cum ar fi: împăciuitorismul britanic, spiritul "munchenez" în Franţa etc. Schimbarea s-a produs cu apariţia unei cărţi, care a iscat foarte multe polemici la apariţia ei  Originile celui de-al doilea război mondial (1961). Argumentul principal a lui Taylor a fost acela că Hitler a făcut ceea ce politicienii au presupus că va face, respectiv a apărat drepturile statului său. Nemulţumindu-se să găsească în tratatul de pace de la Versailles cauza majoră a declanşării războiului, el va adăuga că, în fond, Hitler nu era mai "ticălos ca alţi oameni de stat europeni ai epocii şi că raţionamentele şi calculele sale erau la fel de logice ca acelea ale celorlalţi lideri occidentali". Autorul britanic consideră că despre originile celui de-al doilea război mondial sunt destule legende. "Distrugerea legendelor - apreciază AJP. Taylor- nu înseamnă justificarea lui Hitler". (1; 6)

 

  1. DECLANŞAREA OSTILITĂŢILOR

 

La ora 4.45 în ziua de 1 septembrie 1939, trupele germane (54 de divizii sprijinite de peste 1500 de avioane şi de 2800 de tancuri) au trecut la ofensivă împotriva Poloniei conform planului de invazie elaborat încă din luna martie a aceluiaşi an. Comandamentul polonez a reuşit să mobilizeze în grabă 24 de divizii de infanterii şi 8 de cavalerie. În aceste condiţii trupele poloneze n-au reuşit să oprească forţele germane care se îndreptau vertiginos spre Varşovia (3; 61).

Anglia şi Franţa în conformitate cu garanţiile de securitate acordate statului polonez au declarat la 3 septembrie 1939 război Germaniei. SUA se declara în afara conflictului iar o serie de state din Europa printre care şi România îşi proclamă starea de neutralitate.

În urma victoriilor fulger trupele Wehrmachtului au ocupat Cracovia (6 septembrie) iar guvernul s-a retras la Liublin. Tancurile germane au ajuns în câteva zile la periferia Varşoviei. La 12 septembrie la Paris, Anglia şi Franţa au stabilit o strategie comună de acţiune şi constituie Consiliul Interaliat de Război.(4; 15) La 17 septembrie 1939 guvernul polonez şi înalţii demnitari politici părăsesc Varşovia asediată şi se refugiază în România. Din Est trupele Armatei Roşii au trecut la agresiune depăşind frontiera polono-sovietică. După lupte înverşunate trupele poloneze au capitulat în faţa forţelor Werhmachtului la 28 septembrie. În aceeaşi zi la Moscova miniştrii de externe german şi sovietic au semnat tratatul prin care au împărţit statul polonez şi stabileau frontiera pe cursul râurilor San şi Bug. La Paris s-a constituit guvernul polonez în exil.

Pe frontul de vest francezii au trecut la ofensivă. Deşi deţineau superioritatea în forţe şi armament au fost opriţi în faţa liniei fortificate Westwall (5; 38). Faptele par să demonstreze că nici Anglia şi nici Franţa nu s-au angajat în mod serios în conflict şi astfel a început un război pe care gazetarii l-au denumit "război straniu". Expresia a fost lansată de presa americană pentru a marca o perioadă din istoria celui de-al doilea război mondial care a ţinut de la căderea Poloniei până la ofensiva Werhmachtului în Est contra URSS. După căderea Franţei, germanii au capturat arhivele şi au publicat o serie de documente considerate senzaţionale în care se putea observa că aliaţii au consumat o mare cantitate de timp cu elaborarea unor planuri nerealiste de ofensivă împotriva Reich-ului german (7; 37).

În Est URSS a trecut la materializarea înţelegerilor convenite cu partenerul german prin pactul Ribbentrop- Molotov şi a atacat la 30 noiembrie 1939 Finlanda. Pretextul a fost refuzul statului finlandez de a da curs ultimatumului sovietic prin care Moscova a cerut câteva insule din Marea Baltică, o parte din peninsula Hanco.

Moscova a mobilizat şi aruncat asupra statului finlandez 960.000 de ostaşi, 11.266 tunuri şi aruncătoare de mine şi peste 3000 de avioane. Finlanda cu doar 400.000 de ostaşi, 900 de tancuri, 150 de avioane şi 280 de tunuri n-a putut să reziste decât 105 zile. La 12 martie 1940 guvernul finlandez a capitulat şi a semnat tratatul de pace prin care a satisfăcut cererile Kremlinului (6; 10).

Finlanda n-a putut să fie efectiv apărată de marile puteri occidentale deoarece ţările nordice (Norvegia şi Suedia) fiind neutre n-au riscat să-şi ofere teritoriul pentru tranzitul trupelor pentru a nu da vreun pretext ruşilor sau germanilr de a fi atacate.

Hitler n-a ţinut cont de dorinţele statelor baltice şi a ordonat în martie 1940 elaborarea planului "Wesernbung" ce prevedea cucerirea Danemarcei şi a Norvegiei. La 9 aprilie 1940, Germania a declarat că "ia sub ocrotirea sa" cele două ţări pentru ca ele să nu devină bază de atac asupra Reich-ului. În fapt Hitler avea nevoie de controlul rutelor care-i asigurau transportul minereurilor de fier din Suedia pentru economia germană de război. În dimineaţa zilei de 9 aprilie 1940 Germania a dat un ultimatum Danemarcei pe care regele Kristian al X-lea l-a acceptat după o şedinţă a Consiliului de Coroană dramatică. Fratele acestuia, Haakon al VII-lea regele Norvegiei susţinut de guvern şi armată n-a cedat şi a respins cererile de capitulare remise de Germania. Forţele de invazie au fost modeste în raport cu scopul ce le era fixat de Comandamentul German dar au surprins ţara total nepregătită. Norvegia a decretat mobilizarea doar cu o zi înainte de a se produce agresiunea. (7;64) Trupele franceze şi britanice venite în ajutorul norvegienilor au fost insuficiente şi n-au putut să se opună trupelor germane de invazie. Lupte dârze s-au desfăşurat în zona oraşului Narvic. Între timp raportul de forţe s-a schimbat în favoarea invadatorului şi forţele expediţionare au fost obligate să se retragă (7 iunie 1940). Regele şi guvernul se refugiază în Anglia unde vor forma un guvern în exil. Pe 10 mai la Londra în locul lui Neville Chamberlain a venit în fruntea cabinetului Winston Churchill.

Reuşita "blitz-krieg"-ului german în Norvegia şi Danemarca au zdruncinat aliaţii din letargia lor. Cucerind ţările nordice, Germania a luat sub control importante baze maritime şi aeriene. Au obţinut nu numai importante avantaje strategice ci şi baze de materii prime cu care şi-au asigurat industria de război.

 

  1. INVADAREA EUROPEI OCCIDENTALE

 

În dimineaţa zilei de 10 mai 1940 Înaltul Comandament German a ordonat aplicarea Directivei nr.6 "Fall Gelb" (Planul Galben) semnată încă din octombrie 1940 de către A.Hitler şi care conţinea planul de invazie al Europei Occidentale. Trupele germane împărţite în trei grupuri de armată (95 de divizii), 2600 de tancuri, 3600 avioane de luptă au atacat pe trei direcţii spre Olanda şi Nordul Belgiei; direcţia Luxemburg şi către linia fortificată de apărare a Franţei - Maginot. Raportul de forţe era net superior de partea apărătorului dar Comandamentul German şi-a surprins adversarii prin manevră şi folosirea trupelor aeropurtate (7; 72).

După o scurtă împotrivire armata olandeză a capitulat în ziua de 5 mai 1940. Regina Wilhelmia, cu consimţământul guvernului, a emigrat în Anglia. Două săptămâni de lupte n-au fost suficiente pentru a fi salvată Belgia şi a bara drumul spre Paris pentru trupele germane. La 27 mai 1940 regele Leopold al II-lea a capitulat. Guvernul belgian n-a acceptat opinia regelui s-a retras în Franţa şi apoi în Anglia de unde va organiza lupta de rezistenţă.

Trupele germane au continuat ofensiva către Paris ocolind linia Maginot prin Ardenne pe unde francezii se aşteptau cel mai puţin. La 19 mai 1940 a fost ocupat oraşul Abbeville iar două zile mai târziu şi Calais izolând în Flandra aproximativ 45 de divizii aliate. Până la 24 mai forţele aliate sunt înfrânte sistematic şi împinse spre Atlantic. În aceste condiţii Marea Britanie pune în aplicare operaţia "Dynamo" pentru a-şi salva forţele trimise în ajutorul Franţei. De la 27 mai până în 4 iunie au fost evacuaţi 337.000 militari dintre care peste 112.000 francezi. N-au putut fi salvate 2400 tunuri, 700 de tancuri şi peste 130.000 autocamioane care au fost capturate de armata germană. Succesul operaţiunii a fost facilitat şi de câteva erori de comandament germane dar şi de o "temperare" de către Hitler a forţelor sale. Acesta potrivit însemnărilor unor apropiaţi ar fi dorit o pace onorabilă cu Franţa şi un acord cu Marea Britanie (7; 88) A fost o gravă eroare de percepţie din partea lui Hitler deoarece în Anglia nimeni nu mai era dispus să cedeze.

În ziua de 10 iunie 1940 guvernul francez s-a refugiat la Tours, ca urmare a înfrângerilor suferite de armatele sale. În după amiaza aceleiaşi zile Italia declară război Franţei neţinând cont de avertismentele SUA. Spania se declară neutră faţă de conflictul european. Trupele germane pătrund fără să întâmpine rezistenţă în Paris pe 14 iunie 1940. A doua zi guvernul francez se stabileşte la Bordeaux. Aici primeşte răspunsul guvernului american la cererea de ajutor că SUA va trimite Franţei mari cantităţi de armament şi alte materiale dar îşi păstrează neutralitatea.

În acestă situaţie disperată guvernul Reynaud a demisionat şi a fost înlocuit la 17 iunie cu unul condus de mareşalul Ph. Pétain. A doua zi generalul Ch. de Gaulle, aflat la Londra, se adresează francezilor la posturile de radio engleze pentru a continua rezistenţa şi constituie Comitetul Naţional Francez (4; 46). În după amiaza zilei de 22 iunie 1940 la Réthondes în pădurea Compiegne, acolo unde mareşalul Foch impusese capitularea trupelor germane în primul război mondial, este semnată convenţia de armistiţiu. Franţa era împărţită în două: partea de nord, nord-est şi vest ocupată, restul zonă liberă. Armata franceză demobilizată şi redusă la 100.000 de oameni pentru ordinea internă. În teritoriul neocupat se formează guvernul colaboraţionist al mareşalului Petain.

La Londra, Winston Churchill este numit premier. În aceeaşi zi respinge orice propunere făcută de Hitler şi critică sever încheierea armistiţiului de către guvernul Petain.

 

  1. ANEXAREA BASARABIEI, NORDULUI BUCOVINEI ŞI A ŢINUTULUI HERŢA ŞI A ŢĂRILOR BALTICE.

 

În condiţiile capitulării Franţei, România intra într-o "splendidă" izolare şi într-o zodie a nenorocirilor. Inediat după dispariţia statului francez ministrul sovietic de externe V. Molotov i-a declarat ministrului german la Moscova von Schulemburg că "soluţionarea chestiunii Basarabiei nu mai suferă nici o amânare. Guvernul sovietic caută, deocamdată să soluţioneze chestiunea pe cale paşnică, dar el intenţionează să utilizeze forţa în cazul în care guvernul român va respinge un acord paşnic" (6; 12).

La 28 iunie 1940,  URSS a adresat prima notă afirmativă care a fost luată în discuţie de guvernul român. Răspunsul la această notă ultimativă n-a mulţumit guvernul sovietic care a dat o nouă notă ultimativă. România, fără nici un sprijin din partea marilor democtraţii, a cedat forţei şi a ordonat evacuarea Barasabiei şi nordului Bucovinei revendicate de Moscova. În teritoriile anexate prin forţă, URSS a instaurat un regim de teroare politică şi exterminare etnică prin deportări ale românilor în teritoriul URSS. Până la eliberarea acestor teritorii, în iulie 1941, au fost deportaţi peste 200.000 de români în Siberia.

După "rezolvarea litigiului" teritorial cu România, Stalin a ordonat transpunerea în practică a înţelegerilor sovieto-germane din Protocolul Molotov-Ribbentrop cu privire la Ţările Baltice. Anterior însă prin puternice presiuni din partea Kremlinului, Ţările Baltice au fost nevoite să semneze tratate de ajutor mutual cu URSS: Estonia la 28 septembrie ; Letonia la 5 octombrie; Lituania la 10 octombrie. În iunie 1940 guvernul sovietic a înmânat conducătorilor Statelor Baltice note ultimative în care se cerea înlăturarea guvernelor legitime, deferirea justiţiei a unor miniştrii, şi consimţământul lor de a mări nelimitat contingentul militar sovietic. Notele ultimative sovietice au facilitat realizarea loviturilor de stat externe sub controlul unor înalţi funcţionari sovietici: V. Dekonozov (în Lituania), A. Vasînski (în Letonia) şi A. Jdanov (în Estonia). Stalin a ordonat ulterior desfăşurarea de alegeri şi, parlamentele, astfel rezultate au "cerut" şi la 3-5 august 1949. Sovietul Suprem al URSS a decis includerea Lituaniei, Letoniei şi Estoniei în Componenţa URSS ca republici unionale. Astfel au dispărut de pe harta politică a Europei cele trei state.

În aceeaşi lună, Germania şi Italia au impus României Dictatul de la Viena dând satisfacţie Ungariei fasciste. Lipsită de posibilitatea de a purta un război de apărare Vest dar şi în Est unde era iminent un atac din partea Sovietelor în cazul declanşării ostilităţilor cu Ungaria, România a trebuit să cedeze şi să accepte "arbitrajul" lui Hitler. I-a fost răpită o suprafaţă de 43.492 Km2 cu o populaţie de 2.609.007 locuitori din care numai 37% erau maghiari.

 

  1. BĂTĂLIA PENTRU ANGLIA

 

A.Hitler a considerat că după capitularea Franţei, Marea Britanie va cere pace. Potenţialul militar al Angliei era inferior celui german la acea dată însă conducerea germană n-a luat în calcul voinţa politică a guvernului englez şi nici posibilitatea asocierii la potenţialul militar propriu cel al dominioanelor cu imensele lor resurse de materii prime. Anglia mai dispunea de o considerabilă flotă aeriană pe lângă cea navală şi era singura ţară care poseda sistemul de radiolocaţie "Radar". (8; 311)

La 16 iulie Fuhrer-ul a semnat Directiva nr.16 ce prevedea elaborarea şi executarea operaţiunii "Seelowe"( Leul de mare). Se preconiza debarcarea trupelor germane în Anglia pentru ziua de 15 septembrie 1940 şi distrugerea aviaţiei britanice. După respingerea, din nou, de către guvernul britanic, la 8 august 1940, a "ofertei" de pace, Hitler a ordonat începerea operaţiunilor prin bombardarea masivă a oraşelor Londra, Liverpool, Manchester, Bristol, etc. însă n-a obţinut mult râvnita supremaţie aeriană. A fost nevoit astfel la 17 septembrie 1940 să amâne executarea planului de invadare terestră pentru a continua bombardamentele aeriene. Aceste operaţiuni au produs mari pierderi în rândul populaţiei civile şi uriaşe pagube materiale însă n-au putut să schimbe situaţia strategică în favoarea Germaniei. Aviaţia germană s-a dovedit eficace în operaţiuni tactice şi nu strategice, iar descoperirea şi aplicarea radarului a fost decisivă. La 19 octombrie 1940, Hitler a amânat reluarea operaţiunii "Seelove".