Istorie

Prin avansul lor economic, tehnic şi ştiinţific, prin puterea lor industrială şi comercială Statele Occidentale, la care se vor adăuga SUA şi Japonia, au exercitat o influenţă şi dominaţie covârşitoare care asupra restului lumii. Întinsă pe cea mai mare parte a planetei, hegemonia marilor puteri a îmbrăcat mai multe forme:

-imperialismul economic care a vizat, în principal, asigurarea de "spaţii" pentru obţinerea de materii prime şi alte resurse ieftine pentru industria proprie, piaţă de desfacere a mărfurilor industriale şi plasamente de capital.

- imperialismul politic şi militar care a vizat constituirea unor vaste domenii coloniale controlate direct de metropolă. (7;44)

- imperialismul cultural şi spiritual ca expresie a exportului de modele culturale, ideologii şi religii.

Stăpânirea unor puncte şi zone strategice a fost un alt element care a stimulat lupta marilor puteri pentru colonii. Lordul Lamington declara, în 1903, că pentru Marea Britanie "Golful Persic (...) ne este necesar întrucât constituie o apărare a graniţei Indiei". (10;35) Strategii Rusiei ţariste afirmau că pentru Rusia esenţial era să aibă "ieşire" la Mările "calde". Italia, la rândul ei, calcula avantajele pe care le-ar aduce stăpânirea unor baze navale Marea Roşie şi pe tarâmul african al Mediteranei. (ll;40) Germania considera că pentru dezvoltarea sa economică controlul unui "drum" spre Persia şi India era vital. Tânăra mare putere asiatică, Japonia, îşi dorea o zonă de "protecţie strategică" până pe coastele Coreei pentru a bara expansiunea bazelor militare ruse.

Expansiunea colonială a fost justificată prin nevoia de a diminua presiunea demografică din "bătrânul" continent, de refacerea unui prestigiu "şifonat" de înfrângeri cum a fost cazul Franţei (3;86) şi Italiei. Omul politic italian afirma: "La ce bun unitatea, dacă ea nu poate să ne asigure forţă şi grandoare?" (11;39).Nu de puţine ori expansiunea colonială a fost pusă pe seama "misiunii civilizatoare a omului alb". (7;48)

În anul 1914, împărţirea lumii între principalele mari puteri era încheiată. Anglia, Franţa şi Rusia stăpâneau 46% din suprafaţa Terrei şi aproximativ 43% din populaţia sa. Marea Britanie stăpânea 3o milioane km2 şi 4oo milioane de locuitori care cuprindea mare parte din Africa australă şi orientală, Antilele, Ceylonul şi India. Franţa stăpânea lo milioane km2 şi aproximativ 48 milioane de locuitori cuprinzând un "bloc african" (Magherele, Africa Orientală Franceză, Africa Ecuatorială Franceză) şi un ansamblu extrem oriental "constituit din Uniunea indochinează. Din Europa mai posedau colonii Germania, Olanda, Portugalia, Italia, Belgia. Pe lângă aceste colonii aceste state mai controlau alte teritorii - semicoloniile - din care făceau parte printre alte teritorii cele aparţinând Imperiului Otoman, China şi Persia. (Harta...)

Apariţia noilor puteri industriale - SUA şi Japonia - cu o economie în plină expansiune a influenţat lupta pentru controlul diferitelor spaţii extraeuropene. Fidelitatea SUA faţă de "doctrina Monroe" (1823) le face iniţial să se întoarcă spre America Latină şi zonele maritime ale "emisferei occidentale". Acestea îşi făuresc un imperiu în Caraibe şi în Oceanul Pacific. Din 1898, americanii au anexat Insulele Hawai, au eliberat Cuba la cererea locuitorilor revoltaţi contra Spaniei, au anexat Porto Rico şi Insula Guam apoi au cucerit Filipinele. Statele Unite au intervenit în anul 1909, în Nicaragua şi Santa Domingo.

După revoluţia Meiji, Japonia a intrat şi ea în era expansiunii teritoriale. Imperiul japonez a vizat China în special teritoriile bogate din Nord-Est. În anul 1894 au distrus flota chineză. În urma acestei acţiuni a ocupat sudul Manciuriei şi a obţinut recunoaşterea posesiunii Insulei Formosa. După o scurtă confruntare cu Imperiul Rus (1904 - 1905) Japonia a obţinut jumătate de sud a insulei Saholisi concesiuni Guangdong-ului. În 1910 Japonia a anexat Coreea.

 Sistemul internaţional a fost marcat la sfârşitul sec.XIX şi începutul celui următor de rivalitatea dintre marile puteri pentru controlul lumii extraeuropene. În Europa, Germania devine principala putere şi comportamentul ei pe continent a determinat o extraordinară destrămare şi recompunere a alianţelor în raport cu deceniile anterioare (6'151). Prima mişcare diplomatică a lui Wilhelm al II-lea a fost făcută în 1890, la scurt timp după ce-l concediase pe Bismarck, când a respins propunerea diplomaţiei ruse de a renegocia Tratatul de Reasigurare pentru încă trei ani. Acest fapt a condus la pierderea de către Germania a controlului asupra Austro-Ungariei şi a împins Rusia către o apropiere de Franţa.

Tendinţa Rusiei de a de apropia de Franţa a fost întărită de un acord colonial încheiat între Germania şi Marea Britanie semnat la foarte scurt timp după refuzul Kaizerului de a reînnoi Tratatul de Reasigurare. Marea Britanie a primit de la Germania izvoarele Nilului şi insula Zanzibar, iar Germania insula Helgoland din Marea Nordului şi o fâşie de teritoriu ce lega fluviul Zambezi de Africa de Sud-Vest.

O eroare geopolitica de proporţii a făcut Wilhelm al II-lea când a apreciat că Rusia şi Franţa n-au interese fundamentale care să le apropie şi din clipa în care Germania a trecut irevocabil de partea imperiului dualist. Franţa şi Rusia au avut de fapt nevoie una de alta, indiferent de cât de diferite le-ar fi fost aspiraţiile, fiindcă nici una dintre ele nu-şi puteau îndeplini obiectivele de politică externă fără o înfrângere / slăbire a Germaniei. Franţa era convinsă că nu poate recăpăta Alsacia şi Lorena fără război în timp ce Rusia n-avea nici o şansă în Balcani fără sprijinul Franţei unde se va ciocni de Austro-Ungaria care era ferm sprijinită de Germania. La mai puţin de un an de la refuzul germanilor de a reînnoi Tratatul de Reasigurare Franţa şi Anglia au semnat Antanta Cordială iar în august 1892 a fost semnată şi convenţia militară franco-rusă care a însemnat pentru Franţa sfârşitul politicii de izolare pe continent.

Dacă Franţa ieşea din izolare Germania prin lansarea programului Weltpolitik a reuşit să-şi adune adversari, în primul rând pe Marea Britanie când a formulat şi direcţiile strategice pentru înfăptuirea acestuia: "Politica mondială ca misiune, puterea mondială ca ţel şi construcţia flotei ca instrument" (10;78). În 1902, Imperiul  britanic a semnat o alianţă cu Japonia prin care se puneau de acord asupra intereselor reciproce în China şi Coreea. In 1904 acesta a acceptat un tratat de cooperare cu Franţa în urma realizării unui "troc" colonial: Egipt,Maroc, trecându-se astfel în plan secundar vechile rivalităţi coloniale franco-britanice în Africa.

Apropierea ruso-britanică, la jumătatea primului deceniu al secolului XX a fost facilitată pe de o parte de slăbirea Rusiei în relaţiile internaţionale prin înfrângerile suferite în Asia (1904 - 1905) cât şi de nevoia Angliei de a-şi consolida poziţiile faţă de rivalul german. În aceste condiţii a fost semnată la Petesburg, la 18/31 august 1907, Convenţia între Regatul Unit şi Rusia privind Persia, Afganistanul şi Tibetul. Cele două părţi semnatare şi-au delimitat sfera de influenţă şi interes în zona asiatică dând undă verde formării Triplei Alianţa.

După apariţia blocului anglo-franco-rus au rămas doar două forţa în diplomaţia europeană: Tripla Alianţă şi Tripla Înţelegere. Acestea se vor confrunta pentru întietate în lumea extraeuropeană.

Prima ciocnire a fost generată de "criza bosniacă" din 1908 izbucnită ca urmare a anexării de către Viena a provinciei Bosnia-Herţegovina. Germania a sprijinit actul de forţă al dublei monarhii astfel că protestele Rusiei şi revolta Serbiei, a rămas fără ecou. Viena a refuzat să părăsească teritoriilr ocupate. Tripla Alianţă nu era încă pregătită din punct de vedere militar pentru o confruntare şi în consecinţă Anglia şi Franţa au sfătuit Rusia "ofensată" să propună Serbiei recunoaşterea faptului împlinit (10;97-98).

În 1911 a fost rândul Germaniei să provoace Franţa în cea de-a doua crizămarocană[1]. În martie 1911 triburile marocane s-au răsculat împotriva sultanului şi au asediat oraşul Fes. Trupele franceze au intervenit înfrângând pe răsculaţi sub pretextul apărării rezidenţilor francezi din oraşul Fes. Germania a considerat că Franţa a încălcăt acordul care a pus capăt primei crize marocane şi a ocupat porturile Agadir şi Magador. Dacă Marea Britanie şi-a susţinut foarte puternic aliatul francez nu acelaşi lucru l-a făcut Austro-Ungaria care n-a dorit să-şi rişte supravieţuirea ca stat de dragul unei aventuri africane. Câştigurile germane au fost modeste din încheierea "afacerii marocane" având în vedere că au obţinut doar 275.000 km2 din Congo-ul francez, iar imperiul avea pretenţii mondiale. Ziarul german "Berliner Tageblatt" scria în 3 noiembrie 1911: "Practic am riscat un război mondial pentru câteva mlaştini din Congo" (6;176).

În următorii ani pe măsură ce se vor întări din punct de vedere militar marile puteri din cele două blocuri politico-militare îşi vor asuma niveluri de risc nefireşti în raport cu interesele lor naţionale şi strategice astfel ca în 1914 razboiul mondial n-a mai putut fi evitat. Cu toate că cele două tabere au stat "departe" de războaiele balcanice (1912-1913).

 

 

BIBLIOGRAFIE

 

1. Bădescu Ilie, Timp şi cultură, Bucureşti, 1988.
2. Broue Pierre, Histoire de l Internaţionale Comuniste, 1919-1943, Paris,1997.
3. Girardet R., L Idee coloniale en France de 1871 a 1962, Paris, 1972.
4. Gusti D., Comunism, socialism anarhism, sindicalism şi bolşevism, Bucureşti, l993.
5. Hobsbawon Eric, Secolul extremelor, traducere de Anca Irina Ionescu, Editura Lider, Bucureşti, 1998.
6. Kissinger Henry, Diplomaţia, traducere din limba engleză Mircea Ştefănescu, Radu Paraschivescu, Bucureşti, 1998.
7. Milza Pierre, Berstein Serge, Istoria secolului XX. Sfârşitul lumii europene, (l900-1945), vol.I, Editura All, Bucureşti, 1998.
8. Măgureanu Virgil, Studii de sociologie politică, Albatros, Bucureşti, 1997.
9. Negulescu P.P., Destinul omenirii, Nemira, Bucureşti, 1994.
10. Popa N.Mircea, Primul război mondial 1914-1918, Bucureşti, 1979.
11. Renouvin Pierre, Histoire des relaţions internaţionales, tame VI, deuxieme partie, Paris, 1955.
12. Saizu I., Tacu Al., Europa economică interbelică, Institutul European, Iaşi, 1997.
13. Schroeder Richard C., Glick Nathan, Scurtă descriere a sistemului american de guvernământ, United States Information Agency, 1991.
14. Toffler Heidi şi Alvin, Război şi anti-război. Supravieţuirea în zorii secolului XXI, traducere de Mihnea Columbeanu, Editura Antet, Bucureşti, 1995.

 

 

[1] Prima a avut loc în 1905.