Istorie

"Lămpile sau stins în întreaga Europă" a spus un înalt funcţionar al Foreign Office-ului britanic în momentul izbucnirii primului război mondial. La Viena scriitorul Karl Kraus a început să strângă documente pentru o dramă-reportaj pe care şi-a intitulat-o "Ultimele zile ale umanităţii". Alexandru D.Xenopol scria în acele momente dramatice "Europa, şi prin ea omenirea întreagă, trece printr-o clipă dintre cele mai grave ale existenţei ei seculare. Popoarele şi statele se prăbuşesc unele asupra celorlalte; toate trag sabia, toate încearcă tunul, toate fac chemarea la puterile distrugerii; pare că s-ar grăbi să răstoarne, în puţin timp, toată clădirea ridicată cu încetul prin lungi veacuri de muncă" (5; 37).

Deşi aparţineau celor două "tabere" ostile niciunul nu vedea la sfârşitul războiului victoria ţării lui ci sfârşitul lumii şi nu erau singurii (1; 36). Până în 1914 nu mai fusese în Europa un război important care să fi angajat toate marile puteri şi toate ţările europene cu excepţia Spaniei, Olandei, Elveţiei şi a celor trei ţări scandinave. Mai mult chiar au fost trimise trupe de peste Ocean pentru a lupta în afara ţării lor. Canadienii au luptat în Franţa, australienii şi neo-zeelandezii în Marea Egee şi Gallipoli. Indienii au fost trimişi în Orientul Mijlociu şi Europa. Batalioanele de muncă ale chinezilor au venit în Europa, africanii au luptat în rândurile armatei franceze. Statele Unite au "încălcat" doctrina Maonroe şi au intervenit în "afacerile europene". Deşi acţiunile militare din afara Europei n-au fost de amploare războiul naval între cele două tabere a fost total şi global: prima luptă s-a dat în Insulele Falkland iar confruntările decisive s-au dat şi în adâncurile sau la suprafaţa Oceanului Atlantic şi Marea Nordului. Războiul a fost total şi global pentru că a angajat aproape toate resursele planetei iar confruntarea economică dintre tabere a luat forma unui război economic total.

1. DECLANŞAREA OSTILITĂŢII

Creşterea gradului de neîncredere, multiplicarea crizelor în diferite părţi ale globului, accelerarea cursei înarmărilor şi creşterea efectivelor militare au creat în Europa o psihoză războinică. La începutul anului 1914 generalul Conrad von Hotzendorf, şeful Statului Major Imperial austro-ungar scria omologului său german că Franţa şi Rusia nefiind pregătite pentru o confruntare majoră un "război preventiv" împotriva Serbiei era extrem de necesar (2; 151). În iunie 1914 Ballplatz-ul s-a străduit să demonstreze diplomaţiei germane că situaţia dublei monarhii în Balcani a devenit intolerabilă şi un război preventiv impotriva Serbiei şi a Rusiei era oportun şi necesar (3; 183).

De remarcat faptul că au existat în ambele tabere oameni politici lucizi care au "văzut" consecvenţele nefaste ale implicării într-un război generalizat. În Rusia fostul ministru de externe Piotr Durnovo a trimis cu şase luni de izbucnirea războiului un raport ţărului în care arată că "principala povară a războiului va cădea pe umerii noştri, dat fiind faptul că Anglia - practic - nu e în stare să joace un rol considerabil într-un război continental, în vreme ce Franţa, cu efectivele înpuţinate, probabil va adopta o tactică defensivă". A demonstrat cu argumente politice, militare şi strategice că în raport cu câştigurile pe care le-ar obţine Rusia pierderile vor fi incalculabile. Chiar dacă ar obţine controlul Dardanelelor, realizarea ar fi fost inutilă din perspectivă strategică deoarece Rusia n-ar obţine o ieşire la mare. Din punct de vedere economic, arată Durnovo, războiul va costa Rusia mai mult decât ar obţine. O victorie a Germaniei ar distruge economia rusă, în timp ce o victorie a Rusiei ar secătui economia germană, nemailăsând nimic pentru reparaţii. A prevăzut că "în ţara care va pierde războiul va izbucni o revoluţie socială care, prin însăşi natura lucrurilor, se va extinde şi în ţara ce va ieşi învingătoare" (4; 186).

În Germania cancelarul Bethmann-Hollweg, cel care avea să ducă ţara în război scria, în 1913, că "Trebuie să ţinem Franţa în şah printr-o politică prudentă faţă de Rusia şi Anglia. Fireşte că nu asta este pe placul şovinilor şi are un caracter nepopular. Dar zău că nu văd altă soluţie pentru Germania în viitorul apropiat" (4; 187). Dacă ar fi pus în aplicare o asemenea strategie şi-ar fi salvat ţara de la dezastrul care a urmat războiului.

Referindu-se la tensiunea de pe continentul european în perioada premergătoare izbucnirii războiului, analistul şi politologul american Henry Kessinger scria: "Aspectul cu adevărat uluitor al izbucnirii primului război mondial nu este faptul că o criză mai simplă decât altele care fuseseră rezolvate a dus în cele din urmă la declanşarea unei catastrofe planetare, ci că a durat atât de mult până s-a aprins scânteia" (4; 180).

Scânteia care a aprins butoiul cu pulbere a fost asasinarea arhiducelui Franz-Ferdinand, moştenitorul tronului austro-maghiar, pe 28 iunie 1914, la Sarajevo de către bosniacul Gavrilo Princip membru al unei organizaţii teroriste secrete. Atentatul a produs o vie emoţie în întreaga Europă. El a oferit Austro - Ungariei prilejul de a "regla conturile" cu Serbia. Împăratul Franz-Iosef a trimis împăratului Wilhelm al II-lea o scrisoare prin care se cerea ajutorul Germaniei în rezolvarea "problemei Balcanilor". La 5 iulie monarhul german a răspuns fără echivoc: "Nici o tărăgănare în această acţiune împotriva Serbiei. Încurajări i-au fost date ambasadorului austriac trimisului special, contele Hoyos, de către cancelarul Germaniei Bethmann-Hollweg..." (2; 153).

La 10/23 iulie 1914 Viena a dat Serbiei un ultimatum. Aceasta a răspuns pozitiv la toate cererile mai puţin la cele de la punctul 6 care cerea participarea funcţionarilor austrieci la ancheta desfăşurată în Serbia pentru a determina responsabilităţile asupra atentatului. A doua zi o circulară a guvernului german către ambasadorii săi din străinătate dezvolta o teză care să influenţeze poziţia Franţei şi Rusiei în Balcani: "conflictul serbo-austro-ungar este o afacere locală care trebuie reglată exclusiv între Austro-Ungaria şi Serbia. Orice intervenţie a unei alte puteri dată fiind diversitatea obligaţiilor de alianţă, va antrena consecinţe incalculabile" (2; 156).

 Confirmându-şi palmaresul de ţară care a înţeles de fiecare dată pe dos psihologia potenţialilor adversari Germania a crezut că Franţa şi Rusia vor proceda şi de data aceasta că la "criza bosniacă" din 1908. Analizând situaţia, oamenii politici din cele două capitale europene au spus cu prea multă uşurinţă: "De această dată este război". Antanta a acceptat confruntarea "cu o promptitudine de care însuşi adversarul a fost surprins" (6; 37). A urmat o avalanşă de declaraţii reciproce de război: Germania a declarat război Rusiei (19 iulie/1 august) Franţei ( 2 iulie/3 august), Belgiei (22 iulie/4 august); Marea Britanie şi dominioanele sale Germane (22 iulie/4 august); Muntenegrul Austro-Ungariei (22 iulie/4 august); Franţa şi Marea Britaniei Austro-Ungariei (29 iulie/11 august şi 30 iulie/12 august); Japonia Germaniei (10/23 august).

Cine are responsabilitatea declanşării conflictului? În mediile politice din preajma şi din timpul conflictului, vinovăţiile au fost aruncate dintr-o tabără în alta iar acuzaţiile reciproce. Istoriografia primei conflagraţii mondiale este şi ea nuanţată în funcţie de poziţia şi blocul politico-militar din care a făcut parte ţara în care au apărut lucrările respective. Opinia că responsabilitatea revine în egală măsură celor două blocuri politico-militare pare să fie cea mai plausibilă şi mai acceptată astăzi (7; 67-68).

În ceea ce priveşte responsabilitatea Puterilor Centrale de remarcat că nu incumbă acelaşi grad de vinovăţie sau nevinovăţie pentru fiecare din statele componente. S-a pus accentul, cel mai adesea, pe rolul Germaniei - s-a pretins că a existat o incontestabilă legătură între tendinţele imperialiste ale Reich-ului şi setea de putere a mediilor de afaceri germane pe de-o parte (5; 36) şi declanşarea războiului pe de altă parte. Simţindu-se vinovat de a fi "abandonat" Viena cu ocazia celui de-al doilea război balcanic (1913) Wilhelm al II-lea a plusat în sprijinirea împăratului Fran-Iosef în rezolvarea crizei sârbeşti acceptând un risc mult prea mare în raport cu interesele Germaniei în Balcani. A fost influenţat în decizia sa de doi factori. Mai întâi existenţa unor ambiguităţi şi a lipsei de clarviziune în diplomaţia germană după ce a obţinut de pe seama politică părintele "realpolitic-ului" cancelarul Bismarak. În al doilea rând gândirea militară germană era dominată, sub impactul revoluţiei industriale asupra armatei, de ideea războiului fulger. Statul Major german a considerat că momentul este favorabil Reich-ului atât din punct de vedere politico-diplomatic cât şi militar.

Elementul predominant în dezvoltarea crizei l-a avut fără îndoială, Austro-Ungaria care a dorit să elimine cu orice preţ un obstacol major în calea expansiunii sale în Balcani: aspiraţiile la unitate a slavilor de sud. Viena a cântărit riscurile: război local în mod sigur, război european posibil dacă nu probabil. Asigutată de sprijinul fără rezerve al Germaniei şi convinsă că problema "iugoslavă" se va pune oricum, chiar dacă s-ar fi găsit o soluţie provizorie, Austro-Ungaria a ales deliberat o soluţie de forţă (7; 68). Soluţia a fost în acord cu mentalitatea epocii dar i-a fost fatală. Ea va dispare în timp ce unitatea slavilor de sud va izbuti.

Pentru a judeca responsabilităţile de partea Antantei trebuiesc analizate atitudinile şi politicile statelor care o compuneau. Atitudinea Rusiei a fost hotărâtoare. Umilită şi aproape izgonită din Balcani în răstimpul 1878-1914 Rusia era hotărâtă să-şi asume riscurile unui război generalizat pentru a-şi salvă protejata Serbie de la anexare. Dacă ar fi acţionat altfel ar fi însemnat să piardă definitiv influenţa în sud-estul Europei. Un eşec suferit în această zonă a lumii după cel provocat de Japonia în Asia (1904-1905) ar fi însemnat o gravă lovitură dată regimului aristocratic al ţarului, slăbit după revoluţia din 1905 şi confruntat cu tensiuni interne.

Franţa convinsă că nu poate recupera provinciile Alsacia şi Lorena fără ajutorul unei mari puteri a acţionat energic pentru a susţine aliatul rus în Balcani. Ezitările şi poliitca ambiguă a Marii Britanii după declararea crizei au încurajat Puterile Centrale în politica lor de intimidare. Marile puteri au reuşit să transforme o criză balcanică minoră într-un război mondial. Interesele erau prea mari şi prea divergente, iar diplomaţia nu era încă un mijloc de rezolvare a crizelor.

2. DESFĂŞURAREA OSTILITĂŢILOR PE PRINCIPALELE TEATRE DE ACŢIUNI MILITARE

În momentul în care au început ostilităţile militare beligeranţii ambelor tabere au trăit iluzia războiului scurt. Statele majore ale principalilor actori, - Franţa, Germania şi Rusia -, au acţionat în conformitate cu planurile elaborate din timp de pace sub "zodia blitz-krieg-ului". Planul german "Schlieffen" prevedea înfrângerea Franţei prin bătălii nimicitoare în 6 săptămâni, înainte ca Rusia să-şi fi putut mobiliza potenţialul ca apoi armata germană să zdrobească armatele ţariste. Planul de campanie francez prevedea şi el o ofensivă fulger în Alsacia şi Lorena şi ruperea armatei germane în două şi nimicirea pe părţi. Planul de campanie rus avea în vedere operaţii militare simultane împotriva Germaniei şi Austro-Ungariei (5; 126-127).

În pofida calculelor statelor majore, a iluziilor nutrite, în general, că războiul în epoca industrială se va termina repede, războiul din 1914 s-a dovedit  a fi o succesiune de campanii pustiitoare, pline de neprevăzut, cu uriaşe sforţări materiale şi umane: după campania surprizelor din 1914, au urmat cele din 1915 şi 1916 dominate de "strategia epuizării: (8;203).

Ostilităţile militare s-au derulat în principal pe uscat dar şi pe apă unde s-a purtat un adevărat război naval. În august 1914 au fost deschise în Europa trei mari teatre de operaţiuni militare: Frontul de vest de la frontiera elveţiană până la Marea Nordului pe care s-au înfruntat armatele germane cu cele franceze, belgiene şi britanice; Frontul de est între Carpaţi şi Marea Baltică pe care au luptat trupele ruse împotriva celor germane şi austro-ungare, şi Frontul balcanic de la Dunăre şi Sara unde forţele serbo-muntenegrene au înfruntat pe cele austro-ungare.

Pe Frontul de Vest armata germană a declanşat o ofensivă şi a intrat în Belgia, invadează Nordul Franţei pentru ca ulterior să se îndrepte spre Paris. După 37 de zile de ofensivă trupele germane au fost oprite şi apoi obligate să se retragă până la l’Aisne. Neputând străpunge frontul cei doi adversari au încercat fiecare o încercuire prin vest. A rezultat ceea ce în literatura militară s-a numit "cursa spre mare". O succesiune de operaţiuni militare încheiată cu bătălia din Champagne. Nici unul din adversari n-a obţinut însă decizia. Frontul s-a stabilizat de la Marea Nordului la frontiera elveţiană. Odată cu aceasta a murit şi iluzia războiului fulger.

Pe Frontul de est, ruşii au declanşat, ofensiva la 4/7 august 1914, însă a fost oprită de trupele germane în două mari bătălii: Tannengug (13/20 - 17/30 august) şi lacurile Mazuriene (24 august/6 septembrie - 2/15 septembrie). Armatele generalilor Hindenburg şi Ludendorff au trecut la contraofensivă producând mari înfrângeri trupelor ruseşti în Galiţia care au fost şi obligate şă se retragă. La sfârşitul anului 1914 şi pe acest front se instalase "războiul de poziţie".

Pe Frontul balcanic s-au desfăşurat o suită de acţiuni ofensive şi defensive care au demonstrat că Austro-Ungaria era incapabilă, singură, să înfrângă Serbia care va rezista până în anul 1915.

Aşadar desfăşurările militare din vara şi toamna anului 1914, cum remarca în amintirile sale generalul Erich Ludendorff, "au făcut complet incertă data terminării războiului" (9; 100).

Anul 1915 a fost marcat de intrarea în război a Italiei (10/23 mai) alături de Antantă şi a Bulgariei (23 septembrie - 11 octombrie) de partea Puterilor Centrale. Stabilitatea fronturilor a determinat căutarea de noi soluţii pentru obţinerea victoriei. Încercările trupelor anglo-franceze de a obţine avantaj strategic au eşuat în Artois şi Champagne.

Modificarea concepţiilor strateigce de la bătălia de "ruptură" la cea de "uzură" numai că n-a adus beligeranţilor victoria, dar războiul a devenit un adevărat mecanism de masacrare a milioane de vieţi. Bătălia de la Verdun care a durat şase luni a "podus" un milion de morţi în ambele tabere. Ofensiva risă din Orient ca şi intrarea României în război n-au modificat datele problemei.

Anii 1914-1916 au fost marcaţi şi de importante confruntări în afara Europei. În Africa, până în 1916, forţele franco-britanice au înfrânt pe cele germane în Togo Camerun, Africa Germană de Sud-Vest. Africa Germană de Est. Acţiuni importante s-au desfăşurat în nordul Africii şi Caucaz.

Pe mare în acest timp confruntările au fost la fel de înverşunate. În august 1914 flota britanică a înfrânt la Helgoland pe cea germană. La sfârşitul anului 1914 flota germană din Pacific a fost distrusă de britanici la Falkland. La începutul anului 1915 Germania a declanşat războiul total submarin cu unele rezultate însă pe ansamblu forţele navale ale Antantei rămâneau superioare (5; 143-144).

Anul 1917 este cel "al oboselii popoarelor" în faţa unui conflict ce părea înterminabil. Această stare va cuprinde atât soldaţii cât şi spatele frontului. Mizeria şi foamea erau la fel de mari şi pe front şi în spate. Impasul militar şi deteriorarea condiţiilor sociale au condus la creşterea curentului pacifist. Toate ţările aflate în război au cunoscut crize. Cea mai profundă s-a produs în Rusia unde sub presiunea nemulţumirilor sociale, regimul ţarist s-a prăbuşit. Manifestări de indisciplină a trupei se produc şi în Franţa şi Germania. A fost şi o tentativă "de marş" către Paris a două regimente din Soisson. Flota germană a fost cuprinsă de un val de agitaţie datorită hranei proaste şi a privaţiunilor. Pe lângă aceste manifestări de indisciplină pe front, în spate ţările beligerante au fost cuprinse de mişcări sociale.

Evenimentul cel mai important al anului "marii crize" - 1917 l-a constituit intrarea S.U.A., în război alături de Antantă. Aceasta a modificat radical raportul de forţe pe uscat şi mare în favoarea Antantei. Eşuarea ofensivei franceze dintre l’Oise şi Reinnes condusă de generalul Nivelle a făcut ca centrul de greutate al operaţiunilor militare în vest să cadă pe seama britanicilor. Germanii şi-au schimbat planul şi au mutat centrul de greutate pe frontul de est. Acţiunile au fost date peste cap de armata română în "triunghiul morţii" - Mărăşti - Mărăşti-Oituz - din vara anului 1917.

În sfârşit, criza a culminat cu un puternic val pacifist. La cererea preşedintelui american, Wilson, din ianuarie 1917 pentru a se pune capăt războiului au răspuns Carol I, succesor al împăratului Franz-Joseph la coroana austro-ungară; cancelarul german Bethmann-Hollweg a însărcinat pe consilieri să studieze clauzele unui eventual Tratat. În august papa Benedict al XV-lea lansează un apel de compromis între beligeranţi. Toate încercările au fost sortite eşecului deoarece nici una din marile puteri n-au renunţat la obiectivele pentru care au intrat în război. O situaţie aparte a fost cu Rusia. Datorită radiculizării revoluţiei, guvernul sovietic a semnat armistiţiul în decembie 1917 (2; 392-394).

3. SFÂRŞITUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL ŞI ÎNCHEIEREA PĂCII

La începutul anului 1918 ambele tabere beligerante nutreau speranţe în privinţa obţinerii victoriei. Iluziile Puterilor Centrale s-au bazat pe modificarea raportului de forţe în Est prin ieşirea Rusiei din război. Se părea că până la 1918 germanii n-au avut "... condiţii atât de favorabile unei mari ofensive pe frontul Occidental" (10; 534). Germanii aveau superioritate în numărul diviziilor 05/194/1 pe frontul occidental. Însă până la sfârşitul anului superioritatea va fi anulată datorită aportului de efective ale coloniilor (2; 397) şi a superiorităţii Antantei în tancuri, aviaţie şi alte materiale de luptă.

Desfăşurarea operaţiunilor militare ale Reichului pe frontul occidental în anul 1918 vor demonstra însă încă odată că avertismentul generalului  Vernois, potrivit căruia în război doi plus doi nu fac întotdeauna patru, era justificat. În fapt, proiectele germane pentru campania din anul 1918 au fost "calcule de aventurieri" (2; 404), deoarece Anatanta, cu ajutorul S.U.A., era capabilă să obţină victoria, iar germanii şi-au supraevaluat capacitatea militară. Timp de trei luni Puterile Centrale au câştigat numeroase bătălii de ordin tactic, dar nu şi războiul. În martie au început "bătălia Kaizerului" de la Amiens care, potrivit planurilor germane, trebuia să fie ultima pe frontul de vest, însă a fost stopată la 5 aprilie 1918 şi a costat armata germană nu mai puţin de 160.000 morţi. A doua ofensivă declanşată imediat în sectorul trupelor britanice n-a avut nici ea mai mult succes.

Pe Frontul de est datorită ieşirii Rusiei din război situaţia era sub controlul armatelor Puterilor Centrale. Acestea vor avansa adânc pe teritoriul Imperiului Ţarist în descompunere şi păreau că se îndreaptă spre victorie.

Evenimentele din martie-aprilie 1918 de pe frontul Occidental au arătat Antantei că problema unui comandament unic era de importanţă vitală pentru coordonarea acţiunilor militare. Preşedintele Clemenseau a reuşit să-l impună, la conferinţa anglo-franceză din 25 martie 1918 pe generalul Ferdinand Foch comandant suprem al frontului aliat (11; 31-34). Pe de altă parte, participarea americanilor la război a devenit efectivă şi, în iulie 1918, 20 de divizii - ce însumau peste milion de oameni - comandate de generalul Pershing au fost gata să intre în acţiune. În aceste condiţii, a doua bătălie de pe Marna marchează o cotitură în desfăşurarea războiului. Ofensiva comandată de Foch (iulie 1918) a fost prima mare întâmplare "urâtă" care, aşa cum recunoştea şi Ludendorff a deschis drumul înfrângerilor germanilor (9; 164).

Începând cu 8 august 1918 Foch - devenit între timp mareşal - a declanşat o serie de atacuri care au respins trupele germane până pe "linia Siegfried". La sfârşitul lunii septembrie pe Frontul balcanic se produce o catastrofă pentru germani. Bulgaria a semnat armistiţiul şi trupele aliate ajung la Dunăre.

Acest eveniment a ridicat probleme grave germanilor şi aliaţilor pentru că punea sub semnul întrebării şi perspectiva pe celelalte fronturi. Totuşi în luna octombrie trupele germane au reuşit să evite o catastrofă militară rezistând atacurilor aliate mai ales în Flandra şi Argonne dar nu pot, totuşi, să păstreze "linia Seigfried" şi se retrag pe poziţii pe linia fluviului Meuse. Lucru pe care nu l-a putut evita armata austro-ungară pe frontul italian unde a suferit o gravă înfrângere la Piave din partea armatelor comandate de generalul Diaz (octombrie 1918). Austro-Ungaria îşi trăia ultimele zile. Peste puţin timp ca şi Turcia, de altfel, urmând exemplul Bulgariei Austro-Ungaria a semnat armistiţiul.

La 5 noiembrie germanii, la capătul puterilor, s-au retras pe un front care trecea prin Antuerpen-Bruxellea-Charleroi-Mezieres. Aliaţii erau pe cale de a declanşa noi atacuri, printre care o ofensivă în Lorena. Germanii însă îşi epuizaseră resursele umane şi materiale, nu mai aveau forţe capabile să opună o rezistenţa serioasă inamicilor lor (2; 412). În acest timp Germania se găsea şi în pragul prăbuşirii economice datorită lipsurilor şi dezorganizării producţiei. Germania, lipsită de aliaţi, nu mai avea alternativă fiind imperios necesar să ceară Antantei armistiţiul şi să accepte condiţiile acesteia.

La 7 noiembrie 1918, la cererea Marelui Cartier General, politicianul Mathias Erzberger s-a deplasat "înarmat" cu un steag alb, la Compiegne, pentru a semna armistiţiul. Împăratul Wilhelm II se adresează preşedintelui Wilson al S.U.A. cerând un acord pe baza celor Paisprezece puncte. Însă preşedintele american a cerut Kaiserului să constituie mai întâi un guvern pe baze parlamentare. În faţa acestei situaţii Wilhelm l-a însărcinat pe prinţul Max de Bade să formeze un guvern compus din reprezentanţii tuturor partidelor. Două zile mai târziu (9 noiembrie) a izbucnit revoluţia la Berlin care proclamă republica. Prinţul Max de Bade predă puterea socialistului Ebert. Pe 11 noiembrie 1918, în timp ce Kaiserul se refugiază în Olanda, guvernul noii Republici germane a semnat armistiţiul. Obţine, totuşi, din partea aliaţilor permisiunea ca armata germană să se retragă în Germania pentru a luptă împotriva ameninţării revoluţiei comuniste. Pentru a parcurge drumul până la Marna şi înapoi armatei Germane i-au fost necesare 51 de luni de zile.

BIBLIOGRAFIE

1. Holesbawm, Eric,Secolul extremelor, traducere de Anca Irina Ionescu, Bucureşti, 1994.

2. Popa, N. Mircea, Primul război mondial. 1914-1918. Bucureşti, 1979.

3. Poincare, R., Au service de la France. Neuf annees dessauvenirs, vol.IV, Paris, 1926.

4. Kissenger, Henry, Diplomaţia, traducere din limba engleză: MirceaŞtefancu, Radu Paraschivescu, Bucureşti, 1998.

5. România în anii primului război mondial. vol.I, Bucureşti, 1987.

6. Jacqnes, Droz, Les causes de la premiere querre mondiale. Essai d’historiographie, Paris, 1973.

7. Milza Prerre,Istoria secolului XX. Sfârşitul lumii europene Serge Berstein(1900-1945), traducere Marius Ioan, Bucureşti,1998.

8. Hard Lodell B.H., Strategie, Wiesbaden (f.a.).

9. Ludendorff. Erich, Conduite de la guerre et politique, Paris, 1922.

10. Renouvin Pierre, La crise europeenne et la premiere guerre mondiale. (1904-1918). Paris.

11. G. Clemencean, Măreţia şi amărăciunile unei victorii. Memorii. Bucureşti (f.a.).