Favorizată de înnoirea sistemelor de producţie, susţinută prin eforturile unei mâini de lucru diminuate de război însă puternic mobilizate în serviciul unei cereri uriaşe şi stimulată de o manieră decisivă în Europa de ajutorul american reconstrucţia s-a înfăptuit mai rapid decât ar fi lăsat să se întrevadă situaţia dezastruoasă de după 1945. Totuşi ea s-a realizat diferit, funcţie de potenţialul economic şi politica adaptată de un stat sau altul.
În tabăra învingătorilor, SUA au reuşit reconversia economiei lor dar cu preţul unei uşoare slăbiri a creşterii economice între 1946-1949. URSS şi-a refăcut infrastructura până în 1948 şi cu ajutorul uriaşelor prevalări din economia statelor învinsesau "aliate" (2;126), însă va trebui să aştepte până în anul 1952 pentru a se atinge din nou nivelul antebelic în economie.
Reconstrucţia Europei s-a făcut cu un maxim ajutor american. De fapt acesta n-a încetat după terminarea războiului. Ţările europene au continuat să obţină credite, condiţionat de la SUA. În august 1945 Marea Britanie a luat un împrumut de 3,75 miliarde dolari cu condiţia să renunţe la sistemul imperial de preferinţe şi să restabilească convertibilitatea lirei sterline. Franţa a obţinut 2 iar Italia 1,75 miliarde cu condiţia de a importa şi proiecta anual numeroase filme americane cu scop politic şi comercial. Politic deoarece se propaga ideologia şi modul de viaţă american în rândurile unor societăţi care ar fi trebuit să fie influenţate de socialism. Tot SUA au furnizat în Germania controlată de Aliaţi gratuit materii prime şi alte bunuri pentru relansarea economică. Lucru posibil după fuziunile economice dintre zonele de ocupaţie engleză şi americană ("bi-zonia") la 1 ianuarie 1947.
Odată cu votul Congresului în favoarea creditelor destinate Greciei şi Turciei, căzute pradă subversiunii comuniste, raţiunile politice ale ajutorului american au trecut pe primul plan. La 12 martie 1947 preşedintele american Truman afirma: "Seminţele regimurilor totalitare sunt hrănite de mizerie şi lipsuri. Ele cresc şi se înmulţesc în solul arid al sărăciei şi dezordinii. Ele îşi ating maxima dezvoltare atunci când speranţa poporului într-o viaţă mai bună s-a stins. Această speranţă, trebuie ca noi să o mai întreţinem în viaţă" (3; 67). În acest context puţin după înlăturarea miniştrilor comunişti din guvernele italian şi francez (mai 1947) a fost lansat planul Marshall.
Într-un discurs ţinut, la 5 iunie, la Universitatea Harvard, secretarul de stat George C. Marshall constata că dislocarea structurilor economice ale Europei de către război a fost totală şi sunt ameninţate bazele civilizaţiei moderne. Europa are nevoie de un ajutor exterior substanţial fără de care ea va cunoaşte o deteriorare economică, socială şi politică extrem de gravă (4; 185). Propunerea de ajutorare a vizat întreaga Europă însă a fost respinsă de URSS pe motiv că aduce atingere suveranităţii naţionale. La presiunea Moscovei ţările satelit au făcut acelaşi lucru. Însă 16 ţări din Europa Occidentală în timpul celei de-a doua Conferinţe de la Paris (12-15 iulie) au decis să-i dea curs şi au constituit "Organizaţia Europeană de Cooperare Economică" (OECE). Aceasta va lua naştere oficial pe 16 aprilie 1948 cu scopul repartizării planului Marshall. Derulat pe o perioadă de peste trei ani acesta va fi de peste 10 miliarde de dolari principalii beneficiari fiind Marea Britanie- 26%, Franţa- 20%, Germania de Vest- 11% şi Italia- 10%.
Organizaţia Europeană pentru Cooperare Economică va facilita în mare măsură schimburile lor comerciale şi finanţarea reciprocă în diferite sectoare. În anii 1969-1961 OECE se va transforma într-o "Organizaţie pentru Coordonareşi Dezvoltare Economică (OECD) căreia i se va alătura SUA şi Canada. După admiterea Japoniei (1964), Finlandei (1969) şi Australiei (1971) OECD a devenit un loc de concentrare a politicilor economice ale ţărilor dezvoltate din lumea capitalistă.
Ţările europene după ce-au depăşit criza economică din anii imediat încheierii celui de-al doilea război mondial au cunoscut o perioadă de "boom" economic. Marea Britanie în cei treisprezece ani ai guvernării conservatoare a obţinut creşteri constante în producţia industrială atingând indici impresionanţi în raport cu anul 1938 şi anume: 1951- 130%, 1958- 152%, 1964- 179%. Cu toate acestea ea n-a reuşit să-şi menţină locul 2 în ierarhia mondială pe care l-a cedat la începutul anilor ‘60 Germaniei (5; 122).
Franţa a încheiat reconstrucţia economică în jurul anului 1950. Această rapidă reconstrucţie a lăsat să subziste grave dezechilibre sociale şi financiare care vor afecta mult timp economia franceză. Germania de sub ocupaţia Aliaţilor a cunoscut o redresare economică rapidă după ce la 20 iunie 1948 a fost înfăptuită reforma monetară ca urmare a planului Marshall. De altfel până la finele lui septembrie 1951, Germania Occidentală a primit alocaţii americane de stat de circa 9 miliarde de dolari. Ca urmare, în anul 1956 volumul producţiei industriale s-a dublat faţă de 1950, iar în 1962 s-a triplat. Statisticienii perioadei au constatat că în anul 1962 RFGermania se înscria pe locul doi în clasamentul marilor puteri industriale (5; 147).
În Japonia la finele războiului, activitatea economică, urmare a pierderilor, era aproape nulă. La sfârşitul anului 1945 producţia industrială niponă reprezenta doar 13,4% în raport cu cea a anului 1939. În ţară erau aproximativ 10 milioane de şomeri iar venitul naţional era de doar 17 dolari. Ajutorul american a fost nesemnificativ astfel că până în 1947 producţia industrială era refăcută doar în proporţie de 30%. În martie 1945, sub supravegherea americană a avut loc reforma monetară, iar la 21 octombrie 1946 reforma agrară care a lărgit relaţiile marfă-bani, a dus la creşterea cererii de mărfuri industriale şi a stimulat producţia economică. După anul 1950, Japonia s-a înscris cu ritmurile cele mai înalte de dezvoltare economică din lume, (între 5-12%). În perioada 1953-1968 producţia industrială a crescut cu 21% iar exportul cu 232%. Acest lucru a făcut ca Japonia să ocupe primul loc în lume la construcţia de nave, aparatură electronică şi maşini.
BIBLIOGRAFIE
- Pierre Milza, Serge Berstein. Istoria secolului XX. Lumea între război şi pace. 1945-1973, vol. II, Bucureşti, 1998.
- Constantin Hlihor, Armata Roşie în România. Adversar. Aliat. Ocupant. 1940-1948. vol.I, Bucureşti, 1996.
- André Fontaine, Istoria războiului rece, vol II, Bucureşti, 1992.
- Raymond Cartier, Histoire mondiale de l’apres guerre tome premier, 1945-1953, Paris, f.a.
- Prof. univ. dr. Zarin Zamfir, Istoria universală contemporană, vol.II, Bucureşti, 1999.
- Pierre Milza, Serge Berstein, op.cit.,vol.III, Bucureşti, 1998.
- John Padros, Războaiele secrete ale preşedinţilor, traducere Junona Tuturea, Bucureşti, 1999.