Dacă în ţările învingătoare în cel de-al doilea război mondial mutaţiile în viaţa politică internă şi externă n-au fost spectaculoase în cele învinse ele au fost de esenţă. Regimurile totalitare au dispărut în Germania, Japonia, Italia şi ţările satelite Axei. Din păcate în Europa centrală şi de sud regimurile de dictatură şi autoritare de dreapta au fost substituite cu dictatura comunistă impusă de Uniunea Sovietică.
În SUA după moartea lui F.D. Roosevelt (12 aprilie 1945) Harry Truman a fost instalat preşedinte. De la început acesta a încercat să se prezinte în faţa americanilor drept un continuator al marelui său înaintaş. În acest scop şi-a prezentat programul de guvernare numit Fair Deal[1]* cuprins în mesajul adresat Congresului, la 6 septembrie 1945, în care propune, în afara garantării folosirii integrale a forţei de muncă, un lung şir de măsuri sociale pentru categoriile defavorizate. Era o poziţie curajoasă într-un moment în care liberalii doreau o întoarcere rapidă şi completă la liberalismul economic, dorinţă împărtăşită şi de aripa conservatoare a partidului democrat. Anii 1946-1947 au fost dificili pentru preşedintele Truman deoarece n-a putut să-şi impună politica socială. Cu toate acestea el câştigă alegerile din 1948.
După alegeri preşedintele H.Truman a luat iniţiativa luptei anticomuniste şi împotriva expansiunii acestei ideologii. În exterior el adoptă cum am arătat, politica de "containment", în interior a ordonat o anchetă asupra loialităţii funcţionarilor al cărui rezultat a fost "curăţarea aparatului de stat de simpatizanţii ideilor socialiste. Senatorul de Wisconsin Joseph Mac Carthy a pornit o campanie pentru denunţarea unei aşa zise "conspiraţii" comuniste în sânul departamentului de stat Campania sa are rezultate şi o veritabilă psihoză de teamă şi suspiciune se dezvoltă în SUA. Însuşi preşedintele va fi acuzat de extremiştii anticomunişti datorită caracterului social al politicii sale şi moderaţiei pe care o păstrează în faţa acestui fenomen. Se deschide o adevărată vânătoare de vrăjitoare de la cele mai neânsemnate locuri de muncă până la Studiourile Hollywood-ului. Charles Chaplin, îngrijorat de această psihoză se autoexilează în Elveţia şi va denunţa "maccarthysm"-ul printr-un film intitulat Un rege la New York.
În această atmosferă moderatul preşedinte a luat o serie de decizii de importanţă vitală în lupta SUA cu regimurile comuniste. Prin Legea din 1947 a fost înfiinţat Consiliul Naţional pentru Securitate şi Agenţia Centrală de Informaţii (CIA). (7;16)
Opinia publică americană se va calma odată cu alegerea ca preşedinte, în 1953, a lui D. Eisenhower şi întoarcerea republicanilor la putere. Mai puţin autoritar şi mai puţin preocupat de a apăra priorităţile prezidenţiale decât predecesorul său el s-a considerat un arbitru între diferite curente şi a adoptat politica "căii de mijloc".
După moartea lui Stalin D.Eisenhower a decis să încerce o normalizare a relaţiilor cu URSS. A participat la Conferinţa la nivel înalt, din iulie 1955, alături de A.Eden, Edgar Faure, N. Bulganin şi N.S. Hrusciov care a pus bazele destinderii internaţionale.
Politica internă dusă de Eisenhower a avut la bază doctrina "noului republicanism". Au fost rezolvate o serie de probleme dificile cum a fost problema rasială. În 1954 segregaţia rasială a fost declarată ilegală. Au fost luate măsuri pentru dezvoltarea învăţământului şi cercetării ştiinţifice mai ales după ce URSS a lansat, în 1957, primul satelit artificial al pământului.
Marea Britanie, după câştigarea alegerilor de către laburişti şi desemnarea lui C.Atlee ca prim- ministru va parcurge o perioadă de transformări în plan politic şi economic pe care istoricii o vor denumi "revoluţia silenţioasă"(1; 41) În domeniul economic ei vor proceda la toate naţionalizările înscrise în programul lor: Banca Angliei şi industria minieră (1946), transporturile şi telecomunicaţiile (1946-1947), gazul şi electricitatea (1947-1948), siderurgia (1949). Statul englez a devenit astfel cel mai mare utilizator al forţei de muncă deoarece controla un număr mare de sectoare cheie ale economiei.
În anii 1945-1948 guvernul C.Atlee a pus în practică şi un important program de reforme sociale dintre care menţionăm organizarea de asigurări sociale (1946) care excludea sistemul girat de stat asupra adulţilor. De asemenea a înfiinţat Serviciul Naţional al Sănătăţii asigurând gratuitatea integrală a îngrijirilor medicale, un program de construcţii de locuinţe şi amenajarea teritoriului etc.
În politica sa colonială, înţelegând schimbările produse în lume, guvernul laburist a trecut la crearea unui Commonwealth nou, o "asociaţie liberă a unor popoare libere" (5; 121). Afectat de mişcarea de decolonizare (India îşi capătă independenţa în 1947), slăbit de costul reformelor Regatul Unit nu mai are miojloace să mai joace un rol de prim plan pe scena internaţională. În condiţiile înăspririi "războiului rece" Anglia aderă la Pactul Atlanticului de Nord. (4 aprilie 1949). Alegerile din 1949, deşi câştigate tot de laburişti au evidenţiat o scădere de popularitate a acestora şi o şubrezire a poziţiilor politice în lupta cu partidul conservator. În octombrie 1953 conservatorii preiau puterea pe care o vor păstra o perioadă lungă de timp (13 ani)
Terminarea conflictului mondial găseşte Franţa condusă de un guvern provizoriu prezidat de generalul Ch. de Gaulle care şi-a desfăşurat activitatea pe baza programului adoptat de Consiliul Naţional al Rezistenţei. Programul prevedea printre altele: judecarea şi pedepsirea trădătorilor şi colaboraţioniştilor, restabilirea legalităţii republicane, naţionalizarea băncilor, îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă etc. În politica externă Franţa s-a dorit a fi la acea dată "veriga de legătură între cele două lumi"(5; 126) şi milita pentru legături de alianţă atât cu URSS cât şi cu Marea Britanie şi SUA.
În toamna anului 1945 au avut loc alegeri şi un referendum la care francezii trebuiau să se pronunţe asupra elaborării unei noi Constituţii. Aşa cum a prevăzut şi generalul de Gaulle 96% dintre alegători s-au pronunţat pentru o nouă constituţie ceea ce a însemnat şi naşterea celei de-a IV Republici Franceze. Partidele dominante din cea de-a III-a Republică, radicalii şi moderaţii au fost strivite şi alegerile au fost câştigate de trei partide născute din Rezistenţă sau reînnoite prin ea: partidul socialist, partidul comunist şi Mişcarea Republicană Populară (M.R.P.).
În curând conflictul dintre partide şi generalul de Gaulle va duce la demisia acestuia din urmă şi la constituirea unei alianţe tripartite (socialiştii, comuniştii şi MRP) ce va guverna Franţa între ianuarie 1946 şi mai 1947. Instituţiile create ca urmare a guvernării tripartite îşi încep activitatea în noiembrie 1946 încheind astfel domnia provizoratului inaugurată odată cu eliberarea.
Moartea tripartidismului a fost generată de poziţiile diferite în rezolvarea unor probleme de politică internă, dar mai ales de politică externă: problemele decolonizării în Indochina şi Vietnam dar mai ales izbucnirea războiului rece. Franţa trebuia să aleagă între URSS şi SUA şi evident că această alegere nu putea fi decât cea a democraţiei occidentale. Însă această alegere a fost incompatibilă cu menţinerea comuniştilor în guvern care nu ascundeau faptul că erau pentru modelul sovietic de societate.
În 1947 şi 1948 agitaţia comunistă făcea să domnească în Franţa o veritabilă atmosferă de război civil. Sub impresia "loviturii de stat de la Praga" din februarie 1948 se părea că şi comuniştii francezi se pregătesc de un lucru similar. Instituţiile celei de-a IV-a Republici oferă rolul preponderent Adunării Naţionale şi instituie un regim în care forţa partidelor politice este determinată. Dubla ameninţare pe care a executat-o asupra regimului partidul comunist şi R.P.F a generalului de Gaulle a determinat celălalte partide să se unească într-o coaliţie care a luat denumirea de "A Treia Forţă" care a guvernat Franţa între 1947-1950 în mijlocul unor contradicţii care vor duce la dezmembrarea sa.
Dacă în plan intern A Treia Forţă n-a putut guverna Franţa decât prin imobilism şi instabilitate în plan extern forţele ce o compuneau au căzut de acord. Franţa este cea care va iniţia un acord de apărare împreună cu Anglia la Dunkerque (iulie 1947) care se va extinde un an mai târziu prin aderarea altor state iar în aprilie 1949 va fi la baza creeri NATO. În lupta sa pentru menţinerea coloniilor Franţa se va afunda tot mai mult în războiul din Indochina. Din anii 1949-1950 lupta cu vietnamezii lui Ho Şi Min este tot mai dificilă cu tot sprijinul dat de americani deoarece şi vietnamezii au primit ajutor substanţial de la China. O mare influenţă asupra mersului evenimentelor a avut-o războiul din Algeria. Evenimentele din acestă colonie franceză îl vor propulsa pe generalul de Gaulle în fruntea statului şi odată cu aceasta şi cea de-a IV Republică a încetat să mai existe. La 4 septembrie 1958 generalul de Gaulle a dat publicităţii un nou proiect de constituţie care va fi votat în septembrie acelaşi an. Preşedintele republicii avea prerogative sporite şi era ales pe 7 ani.
Adoptarea noii constituţii a atras după sine noi alegeri care s-au desfăşurat în noiembrie 1958. Acestea au fost câştigate de partidul generalului de Gaulle - Uniunea pentru Noua Republică.
În ţările învinse în cel de-al doilea război mondial transformările politice după încheierea conflictului au fost radicale. După capitularea necondiţionată a celui de-al III-lea Reich, pe 8 mai 1945, Germania a dispărut ca stat: suveranitatea ţării a trecut în mâinile Aliaţilor care au constituit patru zone de ocupaţie care au fost administrate în conformitate cu înţelegerile de la Pottdam.
Însă, curând, funcţionarea regimului era tripartit (O Comisie de Control ce reunea comandanţii zonelor de ocupaţie) a fost paralizată de divergenţele între Aliaţi. Anglo-americanii au dorit renaşterea politică a Germaniei într-un cadru federal şi redresarea economică, lucru pe care URSS nu l-a acceptat. Pe 1 ianuarie 1947 zonele de ocupaţie engleză şi americană au fost unite (Bi-zonia) la care pe 3 iunie se alătură şi Franţa (Tri-Zonia). Câteva săptămâni mai târziu, o importantă reformă monetară în zonele occidentale, urmate de blocada Berlinului Occidental instituită de sovietici (23 iunie 1948- 12 mai 1949) au accelerat ruperea Germaniei în două state. (4; 241-260)
Viaţa politică a început să renască puţin câte puţin în zon occidentală prin organizarea de alegeri locale în 1946. Potrivit hotărârilor luate la Londra, pe 1 septembrie 1948, la Bonn s-a întrunit Consiliul Parlamentar format din 65 de reprezentanţi ai partidelor politice (27 democraţi creştini, 27 social - democraţi, 5 liber democraţi, 2 comunişti, 2 ai centrului şi 2 reprezentanţi ai partidului german) care a luat ulterior în dezbatere proiectul Legii Fundamentale vest-germane. Aceasta a fost votată pe 8 mai 1949. Legea Fundamentală instituia un stat federal reunind 10 landuri fiecare cu parlamentul şi guvernul său cu o largă autonomie în administrare şi conducere. Puterea legislativă era deţinută de două adunări: Bundestrat-ul (alcătuit din delegaţi ai guvernulor landurilor) şi Bundestag-ul, ales pe patru ani prin vot universal. Cancelarul, şeful puterii executive era ales de Bundestag. Primul Bundestag a fost ales în august 1949 care la rândul său a ales primul cancelar în persoana lui Konrad Adenauer.
În declaraţia făcută în aceeaşi zi cancelarul federal făgăduia apărarea drepturilor şi libertăţilor democratice, legislaţie socială, dezvoltarea economiei etc.
În planul politicii externe guvernul nu recunoştea linia Oder-Neise ca graniţă cu Polonia şi nici legalitatea constituirii R.D.Germane. Pe linia nominalizării situaţiei Germaniei în lume, la 9 iulie 1950 guvernele american, englez şi francez au notificat guvernului vest-german, încetarea stării de război cu Germania iar la 14 septembrie acelaşi an a fost invitat să ia parte la opera de construire a "Comunităţii europene". La 26 mai 1952 a fost semnat la Bonn Tratatul General prin care a fost remisă guvernului german suveranitatea teritorială. La 23 octombrie 1954 s-au semnat la Paris tratatele prin care Germania a aderat la Pactul de la Bruxelles (1948) şi s-a constituit astfel Uniunea Europei Occidentale (UEO). În acelaşi an NATO a invitat Germania să adere la acest organism de apărare colectivă. Urmând normalizarea situaţiei pe plan internaţional în 1955 Germania a stabilit relaţii diplomatice cu URSS.
Încă înainte de sfârşitul războiului administraţia americană a elaborat un document intitulat "Orientări pentru o politică americană aplicabilă după capitularea Japoniei" elaborat în baza declaraţiei de la Potsdam. Prin aceasta se spera să fie atrasă populaţia şi liderii ei politici la instituirea unui regim nou. Preşedintele H. Truman a numit pe generalul Mc Arthur în funcţia de Comandant Suprem pentru puterile Aliate în Japonia. Acesta cu prestigiul său a câştigat foarte curând încrederea autorităţilor şi a populaţiei japoneze printr-o atitudine corectă şi decentă.
Din octombrie 1945 americanii au restabilit drepturile politice ale poporului japonez. În aceste condiţii au reapărut pe scena politică partidele politice. Dintre aceştia vor participa la alegerile parlamentare din 10 aprilie 1946 Partidul progresist (Shimpoto), Partidul liberal (Jiynto), Partidul socialist (Shakaito) şi Partidul comunist (Kyosanto). Partidul liberal, care a câştigat alături de progresişti şi socialişti primele alegeri, va conduce, cu mici intermitenţe, Japonia ani în şir.
Din 1946 Mc Arthur a impus Japoniei instituţii noi. Mai întâi a înlocuit Constituţia Meiji cu un proiect elaborat de serviciile sale care supus Parlamentului a fost adoptat cu mici retuşuri în mai 1947. Conform cu aceasta Japonia era proclamată monarhie constituţională, împăratul rămânând un simbol al statului expresie a "voinţei poporului" şi nu de esenţă divină. Organul suprem al puterii de stat era Parlamentul (Dieta), unicul organ legislativ al ţării. Foarte important era art.9 care interzicea războiul şi menţinerea forţelor armate (5; 159). În baza noii constituţii au fost adoptate noile coduri: penal, civil, comercial, etc.
În ziua de 8 septembrie 1951 guvernul american a iniţiat Conferinţa de Pace cu Japonia la care a invitat să participe, la San Francisco, 53 de state la care n-au participat URSS, China şi India. Tratatul semnat în San Francisco a permis Japoniei să-şi cucerească în mod oficial independenţa sa politică dar nu şi pe cea militară, căci în aceeaşi zi un pact de securitate încheiat cu SUA (confirmat în februarie 1952) garanta menţinerea bazelor şi trupelor americane în arhipelag.
În această perioadă Japonia şi-a consolidat situaţia sa internaţională ca sfat suveran, ţara devenind membră ONU la 18 decembrie 1956. De asemenea au fost restabilite relaţiile cu URSS la 19 oct. 1956 urmate de normalizarea relaţiilor cu Polonia şi Cehoslovacia (1957) şi cu România şi Ungaria (1960). Pe fondul manifestaţiilor pacifiste desfăşurate în semn de protest faţă de experienţele nucleare Japonia cere revizuirea Tratatului de securitate japono-american. La 18 ianuarie a fost semnat un nou tratat de colaborare şi securitate reciprocă, trupele americane rămân, pe încă 10 ani, însă se introduce o clauză prin care guvernul american trebuie să-l consulte pe cel japonez înainte de a folosi bazele militare din Japonia în operaţiuni în Asia.
Italia iese din război nu numai ruinată economic dar şi zdruncinată din punct de vedere politic. Monarhia este contestată şi pe 2 iunie 1946, 54% dintre italieni s-au pronunţat prin referendum pentru republică. Adunarea Constituantă aleasă în aceeaşi zi confirmă audienţa celor trei mari partide ale coaliţiei antifasciste: democraţi-creştini, socialişti şi comunişti. O nouă constituţie a pus bazele unui regim parlamentar clasic cu un preşedinte al Consiliului răspunzător în faţa parlamentului. În mai 1947 miniştrii comunişti şi socialişti au fost demişi din guvernul democrat-creştinului Alcide de Gasperi şi ţara se aliniază la principiile atlantismului şi la construcţia europeană, două opţiuni care vor facilita renaşterea economică şi politică a ţării în deceniile următoare.
BIBLIOGRAFIE
- Pierre Milza, Serge Berstein. Istoria secolului XX. Lumea între război şi pace. 1945-1973, vol. II, Bucureşti, 1998.
- Constantin Hlihor, Armata Roşie în România. Adversar. Aliat. Ocupant. 1940-1948. vol.I, Bucureşti, 1996.
- André Fontaine, Istoria războiului rece, vol II, Bucureşti, 1992.
- Raymond Cartier, Histoire mondiale de l’apres guerre tome premier, 1945-1953, Paris, f.a.
- Prof. univ. dr. Zarin Zamfir, Istoria universală contemporană, vol.II, Bucureşti, 1999.
- Pierre Milza, Serge Berstein, op.cit.,vol.III, Bucureşti, 1998.
- John Padros, Războaiele secrete ale preşedinţilor, traducere Junona Tuturea, Bucureşti, 1999.
[1] ~nvoială cinstită