Pin It

Filosofia lui Aristotel se naşte ca o încercare de critică şi sistematizare a platonismului. Rezultatul a fost un tip nou de filosofie care a structurat premodernitatea în cele mai intime articualţii ale sale: universul ierarhic, precaritatea umană, modelul transcendentului, posbilitatea logicii, teoria sufletului, etc. Opera sa a fost valorificată în secolul I d.Hr. de Andronicos din Rhodos, care  a reeditat şi a organizat corpus-ul aristotelic. Opera sa, intuiţiile sale fundamentale, neclarităţile oferite de tradiţia manuscrisă au alimentat o parte a filosofiei greceşti târzii, filosofia arabă a secolelor IX-XII şi filosofia latină a secolelor XIII-lea şi al XIV-lea.

 

  1. moduri de a înţelege corpus-ul aristotelic
  2. a) ca o doctrină sistematică (O.Hamelin). Teoria consideră că întreg corpus-ul reprezintă o teorie unitară şi unică, a cărei descoperire revine comentatorului; b) ca o evoluţie (eventual) neîncheiată, de la adoptarea tezelor platoniciene la maxima îndepărtare de ele (W. Jaeger, F. Nuyens). c) ca o aporetică, adică o expunere a cercetării succesive şi a rezultatelor parţiale ale unei întregi problematici. (P.Aubenque).

 

  1. tabelul ştiinţelor şi posibilitatea filosofiei prime (Metafizica, IV, 1025b)
  2. Ştiinţele aristotelice sunt ordonate conform naturii obiectului după cum el este particular şi neprodus, particular sau universal şi produs, universal şi neprodus (alte împărţiri în istoria filosofiei mai pot urma criteriul facultăţilor): practice (etica, economia, politica) poietice (poetica, retorica) teoretice (fizica, matematica, teologia sau filosofia primă). Majorităţii acestor ramuri ale cunoaşterii le corespunde cel puţin c Problema centrală a comentatorilor este raportul dintre teologie şi filosofie primă. Ele nu pot fi identice, conform programului de studiu anunţat în Metafizica, IV, 1003a.
  3. Problema centrală a exegezei sistemului de ştiinţe aristotleic este identificarea tratatului din corpus care corespunde filosofiei prime din tabela ştiinţelor. Acestei ştiinţe “căutate” (Pierre Aubenque) i-ar corespunde oare Metafizica? În măsura în care analizează pluralitatea semnificaţiilor fiinţei, da. Faptul că această filosofie ar fi primă înseamnă: anterioară în ordinea substanţei, a cercetării, a nobilităţii.

 

  1. Modelul ontologic

 

  1. împotriva univocităţii fiinţei
  2. Pentru Platon, univocitatea fiinţei, rest al eleatismului, aduce cu sine dificultăţile separaţiei şi implicit ale participaţiei. Aristotel evită aceasta, analizând semnificaţiile fiinţei date de limbaj. Concepţia de fundament a aristotelismului este că accesul spre cunoaşterea teoretică poate fi dat de analiza semnificaţiilor limbii, unde termenul de “fiinţă” are în mod definitiv mai multe accepţii. (Metafizica, IV, 1-2, 1003a).
  3. Pluralitatea accepţiilor fiinţei înseamnă: fiinţa ca act şi ca potenţă, fiinţa ca substanţă şi categorii, fiinţa ca esenţă şi accident şi fiinţa ca adevărat şi fals. Toate acestea sunt plurale, dar rostite în raport cu o semnificaţie unitară (pros hen). Ce înseamnă aceasta? Ea nu poate fi “relaţia”, căci aceasta este o categorie. Deocamdată, să acceptăm faptul că, din punct de vedere semantic, aceasta este o paronimie.

 

  1. fiinţa nu poate fi un gen
  2. dacă fiinţa nu este univocă, atunci ea nu poate avea o definiţie. Dacă ea ar avea o definiţie, ea ar trebui să aibă un gen proxim şi o diferenţă specifică, deci să se regăsească “într-un altul”. Atunci, “cercetarea primelor principii” nu ar mai fi filosofie primă, tema principală a filosofiei: “obiectul veşnic al tuturor cercetărilor trecute şi prezente” (Metafizica, 1028b).
  3. negenericitatea fiinţei pune problema cunoaşterii principiilor prime, care sunt intuite şi au caracter axiomatic pentru cunoaştere (cf. Anal. Post. II, 19). Tema este o dezvoltarea a celor şase accepţii ale principiului (Metafizica, V, 1).

 

  1. Metafizica, IX: distincţia dintre act şi potenţă
  2. a) 1046a 25: există o potenţă activă şi una pasivă, deoarece teoria fiinţei trebuie să dea seama de devenire. Înseamnă că, în acest caz, ontologia este preponderent o analiză a raportului dintre anterior şi posterior.
  3. b) 1046b 29 şi argumentul megaricilor, apoi 1047b: De ce este şi potenţa (ceea ce nu este încă, dar poate fi) o fiinţă? Mai întâi, deoarece ea determină deosebirea dintre acte. Orice potenţă este potenţa a ceva. Contra megaricilor, arhitectul este şi în potenţă, altfel nu ar putea relua munca sa;
  4. c) 1048b18 sqq. Există acţiuni incomplete (a învăţa) şi unele complete – ele sunt adevăratele acţiuni. În cazul lor, actele predetermină potenţa, deoarece ele îşi preconţin scopul.
  5. d) Aceste raporturi arată faptul că teoria fiinţei dă seama de raportul anterior / posterior şi că actul şi potenţa sunt cooriginare, iar teoretic actul este anterior în cele trei sensuri studiate deja din IX, 8 (logică, substanţială şi temporală). Dar această unitate este cea mai limpede în analiza temei esenţei.

 

  1. Metafizica, VII: sensurile categoriale ale fiinţei şi primordialitatea esenţei
  2. fiinţa are zece accepţii, după cele mai generale genuri: substanţă, cantitate, calitate, loc, timp, relaţie, acţiune, pasiune, poziţie, posesie. (O tabelă a lor este prezentată în Metafizica, V, 7, sau în Categorii). Dintre acestea substanţa este primordială, deoarece la ea se raportează toate celelalte (cf. 1028a 10). De ce ?
  3. Pentru că ea are trei sensuri (cf. Met. 1043a sau la fel De anima, 412a 3 sqq.), de formă, de subiect, de compus al lor. Înseamnă că întrebarea “ce este fiinţa?” a devenit “ce este un lucru determinat?”.
  4. Răspunsul este dat de cele două accepţii ale formei: ca esenţă (eidos).
  5. Pentru Courtès, expresia are sensul imperfecţiunii devenirii, fiind o polemică (filologic demonstrabilă) cu univocitatea fiinţei eleate.
  6. unitatea tututor categoriilor nu poate fi dată de una dintre ele (relaţia). Aristotel numeşte raportul dintre categorii “în raport cu o unitate”, ceea ce nu lasă o lumină prea clară asupra acestui tip de raport, ca şi termenul analogic de Bine, (cf. Etica Nicomahica, 1096b). Prin suprapunerea tipului clasic cu ultimul, tomismul a propus teoria analogiei fiinţei ca interpretare posibilă a raprotului de unitate intercategorial de la Aristotel.

 

  1. Fiinţa ca adevărat şi fals

 

  1. alternanţa poate avea loc numai la nivelul predicaţiei (Metafizica, 1011b), deoarece conceptul nu poate fi niciodată fals. Aceasta înseamnă că există posibilitatea existenţei unei nefiinţe relative existente numai în interiorul predicaţiei, numită de Aristotel privaţie. (cf. Fizica, I-II.).
  2. Fiinţa şi nefiinţa au tot atâtea sensuri, adică există o nefiinţă după act şi potenţă şi după cele zece categorii.

 

  1. Fiinţa ca esenţă şi accident prezenţa accidentelor este determinaţia principală a devenirii: accidentul este conceptul corelativ privaţiei.
  2. , V, 30: o determinare adevărată, dar care nu este nici necesară nici constantă.
  3. Categorii, I: accidentul este cel care poate fi într-un subiect, dar se atribuie compusului în întregime
  4. Fizica, I. : accidentul este rezultatul devenirii; comentariu: ceea ce era pentru a fi devine întrucât primeşte accidente;

 

  1. Fiinţa ca adevărat şi fals

 

  1. a) alternanţa poate avea loc numai la nivelul predicaţiei (Met. 1011b), deoarece conceptul nu poate fi niciodată fals. Aceasta înseamnă că există posibilitatea existenţei unei nefiinţe relative existente numai în interiorul predicaţiei, numită de Aristotel privaţie. (cf. , I-II.). Aceasta înseamnă (în De anima, 426b 26 şi 430b 2), faptul că senzaţiile sunt întotdeauna adevărate, în vreme ce judecăţile pot fi uneori adevărate, alteori false.
  2. b) Fiinţa şi nefiinţa au tot atâtea sensuri, adică există o nefiinţă după act şi potenţă şi după cele zece categorii. (Metaf. 1089 a-b). Fragmentul citat este important deoarece el enunţă consecinţa asupra acestui principiu: dacă nefiinţa are sens numai în cadrul privaţiei, atunci structura devenirii este o neîncetată analogie cu predicaţia. Amândouă sunt expresia imperfecţiunii lumii sublunare. Comentariu: încrederea în raţionalitate ca semn al imperfecţiunii.

 

II. Modelul teoriei cunoaşterii

 

  1. Teoria sufletului. Pentru Aristotel, marea miză a filsoofiei prime, focalizată în itnerpretarea precarităţii omului de ainterpreta realitatea şi de cunoaşte realităţile imateriale, se împlineşte în proiectul tratatului Despre suflet. Sufletul este înţeles ca o formă a compusul viu, alături d emateria corporală, el fiind “actul prim al corpului natural dotat cu organe” (Despre suflet, II, 1). Definiţia face ca funcţiile sufletului (creştere, hrănire, mişcare, dorinţă, sensibilitate, intelecţie) să corespundă câte unui organ corporal, cu excepâia intelecţie, pentru realizarea căreia Aristotel concepe un întreg mecanism de facutăţi care actualizează realitatea imaterială a conceptului şi îl face să de aun sens experienţei. La acest act al cunoaşterii colaborează universul experienţei, facultatea intelectuală, facultatea imaginaţiei, dar şi un catalizator al cunoaşterii (inteligenţa agentă) identificată de Aristotel cu o relaitate celestă (Despre generarea animalelor). Problematica sufletului, suprapusă teoriei creştine a persoanei va conduce la profunde conflicte ale teologiei scolastice în care vom putea determina o serie de cauze ale producerii modernităţii filosofice.

 

  1. Concluzii. Filosofia teoretică a lui Aristotel a stabilit precaritatea limbajului uman în stabilirea semnificaţiilor fiinţei drept precaritatea ontologică a omului în univers, destinat să indice realitatea etern plurivalent, să trăiască într-o lume sublunară care este copia palidă a unui prim motor celest al lumii, să aibă la dispoziţie numai realităţi compuse în experienţă şi să aibă o facultate de cunoaştere adecvată strict acestor realităţi compuse. Antropologia şi concepţia despre univers moştenită din aristotelism a fost integrată parţial în neoplatonismul grec şi arab şi a reprezentat principalul concurent al cosmologiei şi antropologiei creştine în cultura medievală.

 

Bibliografie: Aristotel, Metafizica, Fizica, Despre suflet, Categorii. P. Aubenque, Problema fiinţei la Aristotel, ed. Teora, Bucureşti, 1998; sir David Ross, Aristotel, ed. Humanitas, Bucureşti, 1999; pentru comentatorii tratatului Despre suflet: *** Despre unitatea intelectului, ed. Iri, Bucureşti, 2000.