Vreme de mai bine de un mileniu şi jumătate, în Antichitate şi în Evul Mediu, Aristotel a fost supranumit pur şi simplu Filosoful, considerându-se, deci, că el s-ar identifica cu însăşi condiţia filosofiei. Preţuirea de care s-a bucurat de-a lungul timpului Aristotel se datorează, în primul rând, înnoirilor fundamentale pe care el le-a determinat atât în filosofie cât şi în alte domenii ale culturii. El este considerat nu numai unul dintre cei mai valoroşi filosofi ai tuturor tipurilor, ci şi fondatorul majorităţi ştiinţelor fundamentale, dar are şi reflecţii deosebit de pertinente asupra artei, moralei, educaţiei, religiei, politicii etc.

            Repere biografice

            Aristotel s-a născut la Stagira (de la denumirea acestei localităţi el este numit uneori Stagiritul), în nordul Greciei continentale, în peninsula Chalcidică, în vecinătatea graniţei cu Macedonia, ca fiu al lui Nicomach, medic al curţii macedonene, şi al soţiei sale Phaistis.

         Deşi a rămas de timpuriu orfan de ambii părinţi, fiind crescut de un unchi, profesia tatălui său şi-a pus amprenta asupra formaţiei sale spirituale, trezindu-i interesul pentru studiul fenomenelor naturii, în special al celor biologice.

         După copilăria, petrecută, probabil, la Pella, capitala regatului macedonean, la vârsta de 17 ani Aristotel vine la Atena şi se înscrie în Academia platoniciană, unde rămâne circa 18-20 de ani, mai întâi ca discipol şi apoi ca profesor. În această perioadă personalitatea proeminentă a lui Platon şi-a pus în mod decisiv amprenta asupra universului său spiritual, Aristotel devenind în scurt timp cel mai strălucit discipol al lui Platon.

         Cu toate acestea între ei au apărut de timpuriu o serie de dezacorduri, care se vor accentua cu timpul. Ele se referă, în special, la dezinteresul manifestat de Platon pentru studiul fenomenelor naturii în favoarea filosofiei şi matematicii. Aceasta este probabil şi explicaţia faptului că bătrânul Platon, când a trebuit să numească un succesor la conducerea Academiei nu la numit pe Aristotel, aşa cum era firesc, ci pe propriul său nepot, Speusip, care era un filosof destul de obscur. Platon s-a temut, probabil, că dacă i-ar fi încredinţat conducerea Academiei lui Aristotel, acesta şi-ar fi impus după moartea sa în programul de învăţământ al Academiei propria sa concepţie filosofică, eliminând-o pe cea platoniciană. Platon voia să asigure astfel perpetuarea filosofiei sale în posteritate.

         Afectat de această decizie, Aristotel a părăsit nu numai Academia, ci şi Atena, imediat după moartea lui Platon, dacă nu chiar înainte. În următorii ani el va întreprinde o serie de călătorii în diferite cetăţi din nordul Greciei continentale şi din Asia Mică. Se va stabili pentru câţiva ani în Assos, unde va deschide o filială a Academiei, ceea ce însemnă că nu era încă decis să se rupă de spiritul filosofiei platoniciene. Tot în această perioadă, Aristotel a făcut o serie de cercetări de biologie marină la Mytilene, în insula Lesbos, ale căror rezultate le va valorifica în lucrările sale ştiinţifice ulterioare.

         Deşi filiala Academiei deschisă la Assos a devenit repede celebră, Aristotel n-a avut prea mult timp să se ocupe de organizarea şi de conducerea sa întrucât a fost solicitat de regele Filip  al II-lea al Macedoniei să desăvârşească educaţia fiului său Alexandru, viitorul rege Alexandru Macedon. Vreme de câţiva ani, Aristotel i-a format tânărului Alexandru o solidă educaţie grecească, astfel încât se poate aprecia că cel puţin o parte a geniului politic şi militar a lui Alexandru Macedon i se datorează dascălului său. Datorită morţii subite a tatălui său, Alexandru a trebuit să-i urmeze la tron la numai 20 de ani, abandonându-şi studiile.

         Aristotel s-a considerat dezlegat de angajamentul pe care şi-l luase faţă de Filip al II-lea privind educaţia lui Alexandru şi revine la Atena. Aici decide să-şi înfiinţeze propria şcoală filosofică, în afara cetăţii, nu departe de Academia platoniciană. Şcoala a fost organizată într-o grădină în care se afla un templu dedicat zeului Apollo Lykeios. În cinstea zeului, Aristotel îşi va numi şcoala filosofică Liceul. Şcoala sa va mai fi numită şi peripatetică, iar discipolii săi peripatetici (gr. peripatein – a se plimba), datorită faptului că lecţiile se desfăşurau în timpul plimbărilor unui dascăl însoţit de un grup de discipoli pe aleile grădinii în care funcţiona şcoala.

         Datorită faimei şi competenţei lui Aristotel, Liceul devine repede celebru, întrucât Academia intrase după moartea lui Platon într-un declin evident. Liceul atrăgea tineri dornici de instrucţie din întreaga lume grecească.

         Devenit rege, Alexandru a continuat campania începută de tatăl său de cucerire a cetăţilor greceşti şi de înglobare a lor în regatul macedonean, devenit în scurt timp imperiu prin cucerirea unor întinse zone din Europa, Asia şi Africa (anexând o mare parte din Tracia, întreaga Grecie continentală, insulară şi microasiatică, desfiinţând, practic, imperiul persan, care constituise o permanentă ameninţare pentru greci, cucerind India şi proclamându-se faraon al Egiptului). Deşi mulţi greci îl admirau, Alexandru avea şi numeroşi duşmani, în special la Atena, care nu suportau ca cetatea lor să fie înglobată într-un imperiu „barbar” şi militau pentru recâştigarea independenţei. Aristotel a fost, cel puţin până la un punct, un partizan al politicii de expansiune a lui Alexandru, întrucât era conştient de faptul că în noul context geopolitic polisurile greceşti nu aveau nici o şansă de supravieţuire, iar grecii nu erau dispuşi să renunţe la fărâmiţarea lor politică tradiţională.                                                               

În  următorii 12 ani Aristotel s-a ocupat de organizarea şi conducerea Academiei şi şi-a elaborat o mare parte a operei, începută încă din perioada în care se afla la Academie. El a continuat să întreţină relaţii strânse cu Alexandru şi după ce acesta a devenit rege şi apoi s-a proclamat împărat, iar Alexandru chiar l-a sprijinit în realizarea unor cercetări. Datorită acestor relaţii, Aristotel şi-a făcut numeroşi duşmani la Atena, care-l considerau trădător, cu atât mai mult cu cât el nu era cetăţean atenian. Atâta vreme cât a trăit Alexandru, nimeni n-a avut însă curajul să-i facă ceva lui Aristotel. Datorită morţii premature a lui Alexandru Macedon, la numai 33 de ani, în 323 î.Hr., Aristotel a rămas fără protecţie. Imediat după moartea lui Alexandru, naţionaliştii atenieni, în frunte cu oratorul Demostene, i-au intentat  lui Aristotel un proces de impietate.

         Aristotel n-a avut însă tăria morală a lui Socrate să-şi înfrunte destinul nedrept şi a fugit din Atena înaintea începerii procesului, motivându-şi fapta, nu tocmai onorabilă, prin afirmaţia că n-a vrut să dea atenienilor ocazia să mai păcătuiască, încă o dată, împotriva filosofiei.

         Peste numai un an, la vârsta de 62 de ani, în 322 î.Hr. în plină putere creatoare, Aristotel a murit însă în împrejurări misterioase, la Chalcis, în insula Eubeea. L-a ajuns răzbunarea Atenei, s-a îmbolnăvit, a avut un accident? – sunt întrebări care istoricii şi filosofii n-au reuşit să răspundă încă satisfăcător.

            Opera aristotelică

         Aristotel a fost unul dintre cel mai prolifici filosofi ai antichităţii, fiindu-i atribuite circa 145 de lucrări în cele mai diferite domenii. Cea mai mare parte a acestor lucrări sunt cursuri predate de el la Liceu.

         Aristotel a predat la Liceu două categorii de cursuri: cursuri exoterice, care se adresau celor neiniţiaţi şi erau destinate publicării, şi cursuri ezoterice, care se adresau iniţiaţilor, fiind elaborate într-o formă teoretică riguroasă şi presupunând stăpânirea temeinică a cunoştinţelor elementare despre domeniile respective. Cea mai mare parte a cursurilor exoterice s-a pierdut, dar cele ezoterice – adevărate tratate – s-au păstrat şi ne-au parvenit aproape în întregime.

  Aristotel şi-a început opera încă de când se afla la Academie, adoptând nu numai o serie de teme şi motive platoniciene, pe care le va repudia ulterior (teoria Ideilor, concepţia platoniciană asupra sufletului etc.), ci şi maniera dialogală platoniciană de concepere a discursului filosofic. Astfel, în această perioadă el a scris lucrări de retorică (Gryllos sau Despre retorică), filosofie (Eudem, Despre filosofie), etică (Despre iubire, Despre bogăţie, Despre nobleţe etc.), teorie politică (Despre regalitate) etc. Cea mai mare parte a acestor lucrări s-a pierdut.

Cele mai importante lucrări ezoterice ale lui Aristotel care ne-au parvenit sunt:

• Metafizica – este lucrarea în care Aristotel şi-a expus în mod sistematic concepţia filosofică. Această denumire a lucrării nu i-a fost dată de Aristotel, ci de către editorul operei sale, Andronicos din Rodhos, care a trăit în sec. I î.Hr. şi a fost ultimul conducător al Liceului. Ordonând după criteriul cronologic opera aristotelică, el a constatat că lucrarea de filosofie a lui Aristotel, al cărei titlu se pierduse, a fost scrisă după lucrarea Fizica, numind-o „Cea care urmează după fizica” (Metafizica). Această denumire, mai degrabă accidentală, s-a dovedit inspirată, întrucât ea sugerează că filosofia studiază problemele care se află după sau, mai corect, dincolo de lucrurile fizice. Din acest motiv termenul metafizică a ajuns să devină sinonim cu termenul filosofie (filosofia, în special teoria principiilor generale ale existentei şi ale cunoaşterii, se mai numeşte şi metafizică).
• Organon (gr. – instrument) – este lucrarea monumentală în care Aristotel şi-a expus teoria logică, datorită căreia el este considerat fondatorul logicii clasice. Ea este alcătuită din 6 cărţi: Despre interpretare, Analiticile prime, Analiticile secunde, Categoriile, Topica şi Respingerile sofistice. În Organon Aristotel a expus principiile şi legităţile fundamentale ale logicii clasice. Această lucrare a stârnit admiraţia lui Kant (care era foarte rezervat în aprecierea meritelor filosofilor), care scria în prefaţa la ediţia a II-a a Criticii raţiunii pure că ceea ce este impresionant la logica aristotelică este faptul că, de când a fost elaborată, ea n-a trebuit să facă nici un pas înapoi. Şi mai impresionant, adaugă Kant, este însă faptul că de când a fost creată, această logică n-a putut să mai facă nici un pas înainte! Kant sugerează că am avea de-a face cu singurul caz din istoria culturii în care o întreagă disciplină a fost fundamentată şi elaborată de un singur individ.
• Fizica – este lucrarea în care Aristotel a elaborat cea dintâi teorie mecanică asupra universului. El a fost preocupat în special de problematica mişcării corpurilor fizice, pe care o explicat-o prin impulsuri mecanice din aproape în aproape. Principiile acestei teorii fizice vor fi preluate şi dezvoltate în epoca modernă de Newton şi Galilei pentru fundamentarea mecanicii clasice.
• Despre cer – lucrare în care Aristotel a sistematizat cunoştinţele de astronomie ale grecilor şi a elaborat un model al universului care-l va inspira în secolul al II-lea d.Hr. pe astronomul grec Claudiu Ptolemeu la crearea modelului geocentric asupra universului.
• Despre generare şi distrugere
• Meteorologia
• Despre suflet – considerată actul de naştere al psihologiei ştiinţifice;
• Parva naturalia – în care analizează o serie de probleme de psihologie;
• Etica nicomahică
• Etica eudemică
• Marea etică
• Politica – lucrare care inaugurează studiul ştiinţific al regimurilor politice
• Poetica – lucrare prin care Aristotel a fundamentat estetica
• Retorica – lucrare asupra artei elaborării şi susţinerii discursurilor
• Istoria animalelor
• Părţile animalelor

            Filosofia aristotelică

         Aristotel şi-a elaborat concepţia filosofică şi ştiinţifică progresiv. Filosoful german Werner Jaeger a distins în lucrarea sa Aristoteles (1923) trei mari etape ale elaborării creaţiei teoretice  aristotelice:

1. etapa platonismului fervent, care corespunde perioadei în care Aristotel s-a aflat la Academie şi în care a fost puternic influenţat de filosofia platoniciană. În această etapă el a aderat la principalele motive ale filosofiei platoniciene, în special la teoria Ideilor şi la metempsihoză. Sunt semnificative pentru această etapă lucrările Eudem (imitaţie după Phaidon-ul platonician) şi Despre filosofie. În aceste lucrări el a adoptat nu numai ideile fundamentale ale lui Platon, ci şi forma literară a operei platoniciene. Ca şi lucrările lui Platon aceste opere sunt scrise sub formă de dialoguri.
2. etapa metafizicii realiste este etapa ulterioară părăsirii Academiei, etapă în care Aristotel şi-a elaborat propria concepţie filosofică, expusă îndeosebi în lucrarea Metafizica. Această concepţie este în mod programatic opusă celei platoniciene, care este supusă unei critici sistematice deosebit de severe.
3. etapa naturalistă, care corespunde perioadei în care Aristotel a organizat şi condus Liceul şi şi-a elaborat cea mai mare parte a lucrărilor ştiinţifice.

         Aşa cum am arătat mai sus, în concepţia sa filosofică Aristotel a supus unei critici severe filosofia platoniciană. El şi-a motivat această atitudine faţă de concepţia dascălului său prin dictonul: „mi-e prieten Platon, dar mai prieten îmi este adevărul”.

         Critica pe care Aristotel a făcut-o platonismului nu este însă una demolatoare, ci una care urmăreşte identificarea elementelor viabile ale filosofiei dascălului său pentru a fi integrate într-o nouă sinteză şi eliminarea celor pe care le considera eronate. Este semnificativ în acest sens faptul că în mai multe pasaje din Metafizica el utilizează sintagma „noi platonicienii”, ceea ce înseamnă că se considera platonician, deşi adusese corective esenţiale doctrinei dascălului său. Procedând astfel, Aristotel a continuat într-un fel atitudinea lui Platon care şi-a revizuit de mai multe ori drastic propria concepţie.

         Aristotel a criticat, în primul rând, nucleul filosofiei platoniciene, adică teoria Ideilor. El afirmă că separarea de către Platon a existenţei în două (şi apoi în trei) regiuni ontice distincte (numite de el, cum am văzut, lumi) i se pare „o complicaţie inutilă” şi întreabă retoric: „Cum să înţelegem că Ideile pot să existe separat de sensibile, când ele alcătuiesc substanţa acestora?” Aristotel conchide că: „a spune că Ideile sunt prototipuri ale lucrurilor înseamnă a vorbi în vânt sau a face o metaforă poetică”. De aceea el va plasa esenţa lucrurilor în ele însele şi nu în afara lor, cum procedase Platon. Dacă Platon considera că esenţa lucrurilor este transcendentă acestora, pentru Aristotel ea le este imanentă.

         În pofida acestei critici severe făcute ontologiei dascălului său, Aristotel va explica existenţa cu ajutorul a două principii şi nu a unuia singur, cum ar fi fost de aşteptat. Cele două principii sunt:

1. materia (gr. – hylé), care reprezintă în concepţia lui Aristotel substratul tuturor lucrurilor. Materia este concepută de Aristotel ca fiind pasivă, inertă şi informă. Ea ar fi un fel de material brut şi inert din care sunt constituite lucrurile. Aristotel afirmă că materia ar exista numai ca potenţă, ca posibilitate. Materia ar fi, de exemplu, blocul inform de marmură din care va fi cioplită o statuie.
2. forma (gr. – morphé), care ar reprezenta un principiu formativ şi dinamizator, de natură spirituală, al tuturor lucrurilor. Forma este act şi ea „decupează” lucrurile din materia amorfă, făcându-le să devină ceea ce sunt şi imprimându-le dinamismul. Conceptul aristotelic de formă prezintă unele similitudini cu conceptul platonician de Idee. În Metafizica Aristotel a conferit o oarecare prioritate formei în raport cu materia. Forma ar fi, pentru a invoca exemplul de mai sus, chipul zeului reprezentat de statuie.

         Aristotel susţine că între materie şi formă există o unitate indisolubilă. Ele n-ar putea fi separate decât în plan teoretic, prin analiză raţională. În realitate n-ar exista materie informă sau formă goală, lipsită de conţinut material, cu o singură excepţie, Divinitatea, considerată formă pură şi numită forma formelor. Unitatea dintre materie şi formă este exprimată de Aristotel prin conceptul de substanţă (gr. – ousia). Lucrurile concrete, individuale, sunt deci substanţe, adică unităţi indisolubile ale materiei cu diferite forme determinate. Substanţa ar fi, pentru a invoca exemplul de mai sus, statuia ca atare.

         Aristotel a elaborat şi o amplă teorie a cauzalităţii, cu ajutorul căreia a încercat să explice mişcarea. El distinge patru tipuri de cauze:

• cauza materială, care ar fi, de exemplu, piatra din care va fi construit un templu;
• cauza formală, reprezentată, de exemplu, de proiectul templului ce urmează a fi construit;
• cauza eficientă, reprezentată, de exemplu, de acţiunea efectivă de modelare şi de

           organizare a pietrei pentru a deveni templu;

• cauza finală, reprezentată de scopul pentru care este construit templul.

         Separarea materiei de mişcare va crea mari dificultăţi aristotelismului în explicarea mişcării şi a existenţei în general. Cea mai gravă dintre acestea este reprezentată de teoria primului motor sau a primului impuls, prin care Aristotel considera că a reuşit şi legitimeze teoretic necesitatea unei cauze prime a lumii.

            Aşa cum rezultă şi din lista lucrărilor sale, Aristotel a fost nu numai unul dintre cei mai valoroşi filosofi ai tuturor timpurilor, ci şi un mare savant, fiind considerat fondatorul majorităţii ştiinţelor fundamentale. El a fost cel dintâi gânditor occidental care a operat distincţia dintre filosofie şi ştiinţă. Până la el totalitatea cunoştinţelor despre lume – atât cele cu caracter general, cât şi cele specializate – erau înglobate în filosofie. Deşi unele ştiinţe (matematica, astronomia etc.) acumulaseră un volum considerabil de cunoştinţe, ele nu fuseseră încă delimitate riguros şi nici legitimate teoretic. Aristotel va stabili, mai întâi, criteriul general de delimitate a cunoştinţelor filosofice de cele ştiinţifice. El va preciza că în timp ce obiectul de studiu al filosofiei este „fiinţa ca fiinţă” şi atributele sale fundamentale (adică lumea ca totalitate), cel al ştiinţei este reprezentat de diferitele domenii şi manifestări particulare ale existenţei.

            Aristotel nu s-a limitat însă la delimitarea globală a ştiinţei de filosofie, ci a fixat şi criteriile raţionale ale clasificării ştiinţelor. El a propus următorul sistem al ştiinţelor:

• ştiinţele teoretice, care includ:
  • metafizica (numită de el „filosofie primă”);
  • fizica (numită de el „filosofie secundă”);
• ştiinţele practice, care includ:
  • politica;
  • economia;
• ştiinţele poetice (creatoare), care includ:
  • poetica;

            Examinând sistemul ştiinţelor elaborat de Aristotel constatăm că:

1. pe de o parte, criteriul clasificare propus de el este subiectiv, deoarece fiecare tip de ştiinţe îşi are temeiul într-o facultate sufletească distinctă:

• contemplatoare (ştiinţele teoretice);
• practică (ştiinţele practice);
• creatoare (ştiinţele creatoare).

2. pe de altă parte, deoarece fiecare tip de ştiinţă circumscrie un anumit domeniu sau o anumită dimensiune a existenţei, există şi un temei obiectiv al delimitării lor.

            Deşi problematica sistemului ştiinţelor a suferit de-a lungul timpului modificări fundamentale, Aristotel a fost cel care a abordat-o pentru prima dată, iar clasificarea sa nu a fost şi nu poate fi ignorată de nici o tentativă semnificativă de soluţionare a sa.

            Teoria social-politică aristotelică

Ca şi dascălul său Platon, Aristotel a fost preocupat şi de organizarea politică a societăţii. El nu mai este însă interesat atât de regimul politic ideal, cum făcuse dascălul său, cât de cel care poate asigura o gestiune eficientă a problematicii vieţii sociale. Doctrina sa social-politică, expusă în Politica, lucrare considerată adesea actul de naştere al ştiinţei politice, conţine mult mai multe elemente realiste în raport cu cea platoniciană. Este semnificativ în acest sens faptul că Aristotel şi-a antrenat discipolii analiza monografică a constituţiilor a circa 162 de regimuri politice din lumea grecească. Din păcate, lucrările respective s-au pierdut, neparvenindu-ne decât modelul oferit de Aristotel discipolilor săi în lucrarea Statul atenian. El a prelucrat şi a sistematizat în Politica o bază empirică impresionantă.

Aristotel defineşte omul ca „zoon politikon” (animal politic) şi consideră că statul (el nu operează distincţia stat – societate) este anterior individului, aşa cum organismul este anterior părţilor sale. Prin această apreciere, care poate părea la prima vedere stranie, el vrea să afirme, de fapt, primordialitatea societăţii în raport cu orice individ, în sensul că nu se poate vorbi despre un individ uman decât în cadrul unei societăţi constituite.

Aristotel face în Politica o serie de consideraţii deosebit de pertinente asupra necesităţii separaţiei puterilor în stat pentru stabilitatea regimului politic, asupra importanţei proprietăţii private şi a ponderii majoritare a clasei mijlocii pentru evitarea dezechilibrelor social-politice etc. În afara acestor idei, prin care a anticipat evoluţiile teoriei politice din epoca modernă, Aristotel a fost şi un om al timpului său, legitimând sclavia (îi numeşte pe sclavi „unelte vorbitoare”) şi superioritatea poporului grec în raport cu „popoarele barbare”, în care-i includea, potrivit mentalităţii greceşti tradiţionale, pe toţi cei care nu aveau ca limbă maternă greaca!

            Aristotel distinge două tipuri de regimuri politice sau, cum spune el, de constituţii:

• bune – care urmăresc realizarea binelui general şi asigură instaurarea regimurilor politice pure;
• rele – care urmăresc realizarea unor interese particulare şi conduc la instaurarea regimurilor politice corupte sau degenerate.

      Ar exista deci două mari tipuri de regimuri politice:

• regimuri politice pure – care pot adopta următoarele forme de guvernământ:
• monarhia – în care puterea politică ar fi exercitată de un singur individ şi ar fi utilizată pentru promovarea binelui general;
• aristocraţia – în care puterea politică ar fi exercitată de un grup de indivizi de origine nobilă şi ar fi utilizată pentru promovarea binelui general;
• democraţia – în care puterea politică ar fi exercitată de întregul popor (mai precis, de toţi cetăţenii) şi ar fi utilizată pentru promovarea binelui general.

Aristotel nu consideră că vreuna dintre aceste forme de guvernământ ar fi superioară celorlalte, ci că toate sunt legitime în măsura în care puterea politică este utilizată pentru promovarea binelui general. Adoptarea uneia sau alteia dintre ele ar fi condiţionată de tradiţii, mentalităţi, particularităţi locale etc.           

• regimuri politice corupte sau degenerate – care pot avea următoarele forme de guvernământ:

• tirania – forma degenerată a monarhiei în care puterea politică ar fi exercitată de un singur individ în propriul său interes;
• oligarhia – forma degenerată a aristocraţiei în care puterea politică ar fi exercitată de un grup de indivizi în interesul celor bogaţi;
• demagogia – forma degenerată a democraţiei în care puterea politică ar fi exercitată de întregul popor în interesul săracilor.

         Aristotel a propus soluţii pertinente şi în alte domenii ale filosofiei:  teoria cunoaşterii, estetică, etică, retorică, economie etc.