Istorie

Temele ierarhiei Ontologia ierarhică, ca model al lumii lansat în platonism, care a supravieţuit în variante diferite în aristotelism şi stoicism, dar a ajuns la apogeu în neoplatonismul grec şi în cel latin, se referă la conceperea graduală a existenţei, ordonată conform perfecţiunii şi imaterialităţii fiecărei realităţi.

Acest model al lumii a constituit structura pe care s-au dezvoltat neoplatonismul lui Plotin şi Proclos, dar îşi are originea în separaţia platoniciană între sensibil şi inteligibil. Modelul are câteva trăsături principale:

1. caracterizează întreaga filosofie premodernă şi dă contextul tuturor problemelor filosofiei medievale. Criza lui din secolul al XIV-lea dă cheia misticii renane simultan cu nominalismul parizian şi deschide poarta modenităţii, care concepe în replică un model al lumii indinite şi omogene;
2. Sensul parcurgerii ierarhiei poate fi urmărit fie după ierarhia fiinţelor, fie după gradul de unitate/multiplicitate al realului.
3. Problemele principale sunt parcurgerea ierarhiei, conceperea transcendenţei, conceperea intermedierii;
4. Raporturile dintre diferitele etaje sunt descendente şi exprimate prin formula darului gratuit, sau ascendente şi atunci ele sunt exprimabile prin raporturile de glorificare. Acest aspect este extrem de important pentru modul în care s-a structurat societatea medievală şi pentru modul în care ea a reacţionat la geneza capitalismului oraşelor italiene din secolul al XIV-lea. Concurentul conceptului de glorie în geneza lumii moderne a fost conceptul de marfă. Primul este rezultatul conceperii ierarhice a lumii sub specia calităţii, al doilea este rezultatul conceperii infinite a lumii şi omogene sub specia cantităţii.

1. premodernitate şi ierarhie. Analogie între ontologie şi gândirea politică. Participaţia quantum potest şi raportul dintre glorie şi vasalitate. SCARA LUI IACOB
2. Tratatul lui Dominicus Gundissalinus, De unitate et uno compară etajele lumii cu o succesiune de vitralii în care lumina răzbate tot mai difuz, după gradul de îndepărtare al vitraliilor. Originea răului este dată de capacitatea limitată de participaţie la binele absolut a diferitor etaje ale lumii.
3. Finalul Evului Mediu înseamnă căderea teoriei ierarhiei iar problemele gândirii medievale au o coloană vertebrală în problemele ierarhiei. (pentru aceasta, vezi ultimele două cursuri).

Fundamentul ontologiei ierarhice la Aristotel, Plotin şi  Proclos

1. Platon a) relaţia între trepte este preponderent ascendentă şi aduce cu sine dificultăţile participaţiei; b) ierarhia admite analogia între devenire şi predicativitate; prin această analogie sufletul accede la adevăr; c) transcendenţa este concepută în două variante principale, Binele din Republica şi Unul din Parmenide d) modelul este gândit în vederea “grijii faţă de suflet”.

2. Aristotel a) relaţia între trepte este asigurată de principiul anteriorităţii actului faţă de potenţă şi de principiul distribuţiei graduale a actului şi al potenţei; b) şi aici ierarhia admite analogia dintre predicativitate şi devenire, cheie a accesului sufletului la adevăr; c) transcendenţa este concepută ca intelect pur care se cunoaşte pe sine şi este numai în act (Metafizica, 1072b).

3. Plotin: a) transcendenţa este gândită ca o suprapunere între Binele din Republica, Unul din Parmenide şi primul motor imobil aristotelic, dar care nu mai e fiinţă pură; b) modelul are un caracter dinamic cu sens dublu (emanaţie şi conversie) redat în limba latină prin procesio-conversio, sau emanatio-reductio sau exitus-reditus); c) principiul pluralităţii este dat de montarea în ierarhie a identităţii aristotelice dintre intelect şi inteligibil; d) ierarhia conţine trei tipuri de realităţi divine: Unul, inteligenţa (model al intelectului universal ca loc al tuturor ideilor; sufletul (lumii), a cărui manifestare este cerul sensibil.

4. Proclos: prin lucrarea Elemente de Teologie a influenţat Corpus Dionisiacum şi prin ea toată filosofia medievală de după secolul al VIII-lea. Apoi a influenţat neoplatonismul arab prin Liber de causis, atribuit lui Aristotel până la 1268. De aici, efectul de perplexitate în secolul al XIII-lea când teologia lui Aristotel părea să concorde aproape literal cu textele areopagitice.

Schema procliană din Elemente de Teologie a influenţat prin latini, prin arabi şi în final în mod direct teologia medievală. Ea se va regăsi explicit abia în neoplatonismul misticii renane. Teza fundamentală a ierarhiei lui Proclos este: a fi înseamnă a fi participat de un altul. Unul este condiţia generică şi transcendentă a fiinţei. Tratatul aduce cu sine dificultatea transcendenţei lipsite de fiinţă, de care se vor feri amândoi succesorii lui: Dionisie şi Liber de Causis. Iată tezele de bază ale Elementelor lui Proclos:

P.1 “Orice pluralitate participă într-un oarecare fel la Unul”. Propoziţia este rădăcina temei participaţiei “quantum potest”, explicită în liber de Causis. Ea se traduce printr-o difuziune a unului în multiplu după rangul de materialitate prezent în fiecare. Formula este comparabilă cu imaginea vitraliilor care filtrează lumina din Dominicus Gundissalinus, De unitate et uno, §. 8. Propoziţia poate fi citită chiar în ordinea mentalului colectiv al istoriei medievale, al problemei vasalităţii (a propos de ierarhia cerească şi bisericească a lui Dionisie Areopagitul).

1. 13 “Orice bine este principiu al unităţii” o propoziţie care aduce cu sine principiul “fiinţa, unul şi binele sunt convertibile”, cheie a problemei numelor divine în tomism. Pentru a înâelege continuitatea acestei teme, se poate citi Toma din Aquino, Summa contra Gentiles, I, 42, pentru care atributul unităţii divine se deduce din bunătatea sa.

1. 15 “Orice are putere de a se converti spre sine este incorporal”. Tema libertăţii aici scapă de distincţia libertate/necesitate, deoarece libertatea este condiţia originară a necesităţii. Pentru că omul are acces la spaţiul autoreflexiv al inteligenţei, el este liber şi crează constrângerea conceptuală. De aceea, în filosofia medievală libertatea nu este gândită în corelaţie cu necesitatea, ci ca o ontologie a sufletului. Aşa demonstrează Albert cel Mare, în Despre cincisprezece probleme, III existenţa liberului arbitru: natura acţionează în raport cu ceva unic, sufletul în raport cu o multiplicitate şi cu lucruri contrarii, deci se află pe un etaj superior necesităţii.

8. 38-39: conversio şi descensio au aceleaşi etape şi există în principal trei tipuri de participare: substanţială, vitală, şi noetică. Tema acestor trei atribute este mai veche decât Proclos, ea s-ar putea să provină de la comentariul la dialogul platonician Parmenide redactat de Porfir. Ea reapare în Liber de Causis, cap. 1, în Sf. Augustin, De trinitate şi în Sf.Anselm din Canterbury, Monologion, cap. 8.

Trecerea neoplatonismului grec spre lumea arabă şi latină: tratatul Liber de causis. Liber de causis reprezintă un tratat de ontologie şi teologie anonim arab din secolul al IX-lea, compus probabil în mediul filosofic al lui Alkindi tradus de Gerardus din Cremona în limba latină în a doua parte a secolului al XII-lea, împreună cu un opuscul al lui Alkindi şi cu un număr de tratate ale lui Alexandru din Afrodisia. El apare în manuscrise şi sub titlul Liber de expositione bonitatis purae, în traducere după originalul arab Kalam fi mahd al-khair.

Până în anul 1268, paternitatea sa a fost atribuită de latini lui Aristotel. În acest an, Guillaume din Moerbeke, celebrul traducător dominican al operelor lui Aristotel şi a comentatorilor săi în limba latină, oferă Sfântului Toma din Aquino traducerea sa din limba greacă a Elementelor de teologie ale lui Proclos: în acest tratat Sfântul Toma recunoaşte textul prototip al tratatului De Causis. Deci el trece prin greci, arabi, latini.

Marea schimbare a fost: doctrina unului-fiinţă, doctrina inteligibilului care multiplică, doctrina sufletului care este oglindă a lumii; de aici marea “adaptabilitate” a textului în context creştin. Sf. Toma a sperat să găsească aici o teologie a lui Aristotel. Aproape de sfârşitul vieţii sale, în anul 1272, în Commentarium in de anima libros, Sf.Toma renunţă să mai caute această teologie absentă, presupunând că Aristotel “surprins de moarte, nu a mai realizat-o”.

Tratatul propune o reluare a neoplatonismului şi o configurare a oridini lumii în care ierarhia aduce cu sine principiul medietăţii (acţiunea divină are loc cu medierea etajelor dintre el şi lumea singularelor, adică inteligenţa şi sufletul). Din acest motiv tratatul a intrat în conflict cu teoria creştină a acţiunii directe a creatorului în lume, fiind un principal motor al conflictelor teologiei creştine scolastice din secolul al XIII-lea şi, implicit, al dezintegrării filosofiei premoderne.

Bibliografie: Plotin, Enneade, I-II, ed. Iri, Bucureşti, 2003; Proclos, Elements de theologie, trad. J.Trouillard, Paris, 1965, Pseudo-Aristotel, Liber de causis, ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002; Sf. Anselm din Canterbury, Monologion, ed. Biblioteca Apostrof, Cluj, 1008.