Repere biografice

            Epicur a fost cetăţean atenian, născut însă în insula Samos, unde tatăl său se stabilise cu mai mult timp în urmă pentru a conduce o şcoală. Prima învăţătură a primit-o în şcoala tatălui său. Pasionat de timpuriu de filosofie, Epicur şi-a întrebat dascălul de gramatică despre sensul haosului hesiodic. Nemulţumit de răspunsul primit a decis să se consacre studiului filosofiei. A audiat mai întâi un platonician, pe Pamphiles, apoi pe un discipol al legendarului fondator al scepticismului, Pyhrron, dar adept al atomismului lui Democrit, Nausiphanes, va intra în legătură cu Liceul, dar nici una dintre aceste doctrine nu l-a satisfăcut. Dintre concepţiile filosofice ale timpului n-a apreciat decât atomismul, dar i-a dispreţuit pe fondatorii săi, numindu-l pe Democrit Leroclit (Flecarul, cel care vorbeşte mult şi fără sens). Deşi era un prieten fidel, datorită firii sale rebele şi nonconformiste şi-a făcut şi mulţi duşmani, care-l vor hărţui şi ponegri întreaga viaţă. A trăit mult timp în sărăcie şi mărturisea că aceasta a fost adevărata şcoală la care a învăţat filosofia. La vârsta de 19 ani, în 323 î.Hr. a venit la Atena pentru a-şi satisface, ca efeb, obligaţiile militare, printre camarazii săi aflându-se şi poetul Menandru, care mai târziu îi va împărtăşi doctrina. Deşi era înclinat spre meditaţie, nu s-a izolat de semeni, considerând că filosofia trebuie să-i apropie pe oameni, nu să-i însingureze.

            Pentru a-şi împărtăşi celor interesaţi propria concepţie asupra lumii şi a omului Epicur a deschis în anul 311 î.Hr. la Mytilene, în insula Lesbos, o şcoală, care era un fel de confrerie filosofică bazată pe afinităţi spirituale între dascăli şi discipoli. Datorită unor conflicte cu fostul său dascăl Nausiphanes şi a intrigilor urzite de acesta va fi acuzat, ca şi Socrate, de coruperea minţilor tinerilor printr-o morală senzualistă şi de impietate. Pentru a se sustrage procesului care i-a fost intentat, s-a refugiat în anul 310 la Lampsakos, polis grecesc de pe coasta nord-vestică a Asiei Mici, unde şi-a reorganizat şcoala. Intrigile duşmanilor l-au ajuns însă din urmă şi numai protecţia lui Lysimachos, regele Traciei, la salvat.

            După alte peregrinări prin lumea grecească, Epicur ajunge în anul 307 la Atena, unde cumpără cu 80 de mine, la o periferie, nu departe de Academie, o grădină, care va deveni Grădina, şcoala filosofică ce-l va face celebru. Aceasta era o comunitate de dascăli şi discipoli care filosofau împreună (symphilosopheó) şi cultivau două valori fundamentale:

1. înţelepciunea, considerată de Epicur „cel mai mare bun”;
2. prietenia, considerată „cel mai mare bun pe care ni-l poate oferi înţelepciunea pentru dobândirea fericirii”.

            Grădina devine astfel un fel de cetate ideală, care oferea celor ce o frecventau mediul propice comunicării şi afirmării, pe care Atena epocii elenistice nu-l mai putea asigura cetăţenilor săi. Epicur a introdus o serie de inovaţii în învăţământul filosofic, două dintre ele reţinând în mod deosebit atenţia:

1. a admis ca discipoli şi sclavi, iar prin testament şi-a eliberat toţi sclavii. Această decizie a lui Epicur atestă o nouă concepţie asupra condiţiei umane. Dacă numai cu câteva decenii în urmă Platon şi Aristotel legitimaseră sclavia, Epicur nu numai că-i consideră pe toţi oamenii egali de la natură, dar nu ezită să-şi elibereze sclavii şi să-i facă partenerii săi. Unul dintre sclavii săi eliberat de el, Mys, i-a devenit discipol şi a ajuns un filosof destul de cunoscut în epocă;
2. a acceptat şi prezenţa femeilor la dezbaterile filosofice. Şi în acest caz avem de-a face cu o adevărată revoluţie, ţinând cont de misoginismul tradiţional al grecilor. Deşi duşmanii săi îi vor interpreta decizia ca o confirmare a imoralităţii de care-l acuzau, putem aprecia că lupta pentru emanciparea femeii a fost declanşată de un…bărbat – Epicur, care i-a recunoscut pentru prima dată în Occident nu numai dreptul de participare la viaţa publică, ci şi capacitatea de a manifesta într-unul dintre cele mai complexe şi mai dificile domenii ale culturii – filosofia.

            Deşi a fost toată viaţa bolnav, suferind de piatră la vezica biliară şi de o boală de stomac, Epicur a fost întreaga viaţă un mare optimist, considerând că toţi oamenii trebuie să se străduiască să devină fericiţi. Îşi copleşea apropiaţii şi discipolii cu bunătatea sa, era modest, cumpătat şi generos. Când a simţit că i se apropie sfârşitul „s-a vârât într-o cadă de bronz cu apă caldă şi a cerut o cupă de vin pe care l-a sorbit; după ce şi-a rugat prietenii să-şi amintească de învăţăturile lui, şi-a dat obştescul sfârşit” (Diogenes Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor”). După moartea lui Epicur numeroşii săi discipoli au continuat să se întâlnească şi să filosofeze în Grădină, conform dispoziţiilor sale testamentare, perpetuându-i concepţia şi modul de viaţă.

 

            Opera lui Epicur

            În privinţa scrierilor sale, Diogenes Laertios afirmă că „Epicur a fost un autor foarte fecund şi i-a întrecut pe toţi cei dinaintea lui în numărul scrierilor, care se ridică la aproape trei sute de suluri (rulouri de papirus pe care grecii îşi scriau lucrările) şi nu cuprinde nici un singur citat din alţi autori; toate cuprind cuvintele proprii ale lui Epicur” (Ibidem). Diogenes Laertios ne-a transmis o listă cu 41 de titluri ale „celor mai bune” scrieri ale sale, care s-au pierdut în cea mai mare parte, şi a transcris trei scrisori ale lui Epicur, care ne permit o reconstituire destul de fidelă a doctrinei sale:

1. Scrisoarea către Herodot – care conţine concepţia lui Epicur asupra naturii, adică ontologia sa atomistă;
2. Scrisoarea către Pythocles – care rezumă teoria lui Epicur despre corpurile cereşti, mişcările aerului, meteorologie etc., adică este un fel aplicaţie cosmologică a ontologiei sale;
3. Scrisoarea către Menoiceus – care prezintă fundamentele eticii lui Epicur.

            Din creaţia lui Epicur ne-au mai parvenit lucrările Maxime fundamentale şi Sentinţele vaticane (lucrare numită astfel întrucât o copie a sa a fost descoperită în arhivele Vaticanului).

 

            Filosofia lui Epicur

            Cele mai consistente informaţii pentru reconstituirea filosofiei lui Epicur ne-au fost transmise de filosoful roman Titus Lucretius Carus în lucrarea sa Poemul naturii (De rerum natura) şi de Diogenes Laertios în Despre vieţile şi operele filosofilor.

            Ţelul filosofiei lui Epicur este descoperirea căii pentru atingerea fericirii. Această filosofie este structurată în trei părţi:

1. canonica – „se ocupă cu criteriul, principiul prim şi cu elementele”, fiind deci un fel de ontologie generală;
2. fizica – „se ocupă cu devenirea, cu pieirea şi cu natura”, fiind o filosofie a naturii şi a devenirii sale;
3. etica – „se ocupă cu lucrurile care trebuie căutate sau evitate, cu felurile de viaţă şi cu scopul vieţii”.

            În conformitate cu orientarea generală a filosofiei lui Epicur, specifică epocii elenistice, rolul canonicii şi fizicii este de a asigura fundamentarea teoretică riguroasă a eticii.

            În fizică Epicur a aderat la atomism, dar nu ca epigon, ci urmărind dezvoltarea doctrinei lui Democrit şi aducându-i două corective esenţiale:

1. A adăugat atomului, alături de însuşirile stabilite de Democrit, şi greutatea. Tendinţa de cădere liberă a atomilor pe verticală, care determină agregarea lucrurilor individuale, dobândeşte astfel un temei raţional;
2. A depăşit determinismul rigid democritean prin introducerea paréklisis-ului (gr. – deviaţie; pentru denumirea acestui fenomen Lucretius propune termenul latin  clinamen), prin care înţelege posibilitatea abaterii între anumite limite a atomilor de la căderea implacabilă pe verticală. Paréklisis-ul conferea un spor de raţionalitate formării lucrurilor individuale din atomi, căci abătându-se de la verticala strictă ei aveau mai multe posibilităţi de întâlnire şi agregare, adică de constituire a lucrurilor individuale. Aplicat în etică, paréklisis-ul permitea legitimarea ontologică a posibilităţii libertăţii umane. Ca şi Democrit, Epicur considera că întreaga realitate, inclusiv sufletul omului, este alcătuită din atomi. Dacă însă la Democrit libertatea umană era imposibilă ontologic (căci atomii sufletului erau supuşi determinismului rigid care guvernează întreaga existenţă, adică toţi atomii care o compun), la Epicur ea devine posibilă întrucât atomii care compun sufletul se pot abate, asemenea tuturor atomilor, de la căderea implacabilă pe verticală, oferind o marjă în limitele căreia omul poate acţiona liber. Evident, explicaţia lui Epicur, ca şi cea a lui Democrit, este mecanicistă, dar el are meritul de a fi sesizat, primul în cultura occidentală, faptul că determinismul care guvernează actele omului este mai complex şi mai suplu decât cel care guvernează obiectele şi fenomenele naturale. Determinismul, aşa cum îl concepe Epicur, este deci compatibil cu libertatea umană.    

A, B, C – atomi care, datorită greutăţii, au tendinţa de cădere liberă pe verticală

 

α – unghiul posibilităţii abaterii atomilor de la căderea liberă pe verticală (paréklisis sau clinamen)

 

X, Y – puncte de întâlnire şi agregare a atomilor în vederea formării lucrurilor individuale

                 

            Scrisoarea către Menoiceus, în care Epicur îşi expune, cum arătam şi mai sus, doctrina etică, începe cu una dintre cele mai frumoase pledoarii pentru filosofie din câte au fost rostite vreodată: „Nici în tinereţe nu trebuie cineva să ezite de a se ocupa de filosofie şi nici când ajunge la bătrâneţe să se sature de a filosofa, căci nici o vârstă nu-i prea timpurie sau prea târzie pentru sănătatea sufletului. Cel ce spune că timpul pentru studierea filosofiei n-a sosit încă sau c-a trecut e asemenea unuia care ar spune că timpul fericirii n-a sosit sau că s-a dus. De aceea amândoi, şi tânărul şi bătrânul, trebuie să caute înţelepciunea, cel de-al doilea pentru ca, înaintând în bătrâneţe, să se simtă tânăr graţie amintirii celor trecute, iar primul ca să fie tânăr şi bătrân totodată prin lipsa de teamă faţă de cele ce vor veni”. Din text rezultă că studiul filosofiei asigură „sănătatea sufletului”, deoarece ne permite să dobândim înţelepciunea, singura în măsură să ne conducă spre atingerea fericirii. Trebuie să credem în zei, care există, sunt fericiţi şi pot fi cunoscuţi, „dar nu sunt aşa cum crede mulţimea”.

            Una dintre cauzele importante ale nefericirii oamenilor este teama lor de moarte. Epicur încearcă să ne elibereze şi de ea: „Obişnuieşte-te să crezi că moartea nu are nici o legătură cu noi, căci orice bine şi rău se află în senzaţie, iar moartea este privaţia de senzaţie; de aceea, o justă înţelegere a faptului că moartea nu are nici o legătură cu noi face să fie plăcută ideea că viaţa are un sfârşit. Aceasta se face dând vieţii nu un timp nelimitat, ci suprimând năzuinţa către nemurire”. Explicitându-şi gândul, Epicur afirmă că „nebun e omul care spune că se teme de moarte, nu fiindcă va suferi când moartea vine, ci din cauză că suferă în aşteptarea ei”. Concluzia lui Epicur este impecabilă sub raport logic: „De aceea, moartea, cel mai înfricoşător dintre rele, nu are nici o legătură cu noi, dat fiind că atât cât existăm noi moartea nu există, iar când vine ea, noi nu mai existăm”.

            Grecii se temeau nu numai de moarte, ci şi de destin. Diogenes Laertios precizează că „destinul, pe care unii îl prezintă că stăpân pe toate, el (Epicur) îl ia în râs, afirmând mai degrabă că unele lucruri se întâmplă prin necesitate, altele prin întâmplare, altele prin acţiunea noastră proprie. Într-adevăr, el vede că necesitatea (destinul) distruge responsabilitatea şi că norocul este nestatornic, pe când propriile noastre acţiuni sunt libere de stăpân şi numai de ele sunt legate în mod firesc lauda şi dezaprobarea”. În Maximele fundamentale Epicur precizează că „norocul intervine numai arareori în viaţa înţeleptului; cele mai mari şi mai înalte hotărâri ale acestuia au fost, sunt şi vor fi luate de raţiune, de-a lungul întregii lui vieţi”.

            Etica lui Epicur este o etică a plăcerii, o etică hedonistă (gr. hedoné – plăcere). Plăcerile sunt determinate de dorinţe, care sunt grupate de el în mai multe categorii. Un prim criteriu de clasificare a dorinţelor este cel al caracterului natural şi al necesităţii lor, în funcţie de care distinge:

1. dorinţe naturale şi necesare – care trebuie satisfăcute şi sunt sursa plăcerilor fundamentale ale trupului (de exemplu, dorinţa de a mânca sau de a dormi);
2. dorinţe naturale, dar nenecesare – care trebuie controlate şi satisfăcute cu moderaţie, fiind adesea sursa unor capricii (de exemplu, dorinţa de a mânca o mâncare scumpă);
3. dorinţe nenaturale, dar necesare – care trebuie satisfăcute, fiind adesea sursa unor plăceri spirituale (de exemplu, dorinţa de a citi);
4. dorinţe nenaturale şi nenecesare – care trebuie combătute, fiind sursa viciilor (de exemplu, dorinţa de onoruri şi bogăţii).

            Satisfacerea dorinţelor determină plăceri, care sunt supuse, şi ele, unei analize minuţioase. Epicur consideră că plăcerea este „începutul şi ţelul unei vieţi fericite”. El admite două tipuri de plăceri:

1. plăceri în stare de mişcare (de exemplu, bucuria şi veselia);
2. plăceri în stare de repaus (de exemplu, lipsa de tulburare şi lipsa de suferinţă).

            Dar „deoarece plăcerea este primul dintre bunurile înnăscute, de aceea nu trebuie să alegem orice fel de plăcere ar fi, ci adesea trebuie să renunţăm la multe plăceri când din ele decurge o suferinţă mai mare pentru noi. Şi de multe ori considerăm multe suferinţe preferabile plăcerilor, dacă suportarea timp îndelungat a unor chinuri ne aduce, ca urmare, o plăcere mai mare”. De exemplu, un tratament medical poate produce suferinţă, care trebuie însă suportată întrucât vindecarea echivalează cu înlocuirea suferinţei determinate de boală cu plăcerea. Mai mult decât atât: „cu toate că orice suferinţă e un rău, totuşi, prin natură nu orice suferinţă trebuie totdeauna evitată”. 

            Ceea ce trebuie avut în vedere în orice acţiune întreprindem este „asigurarea sănătăţii trupului şi a liniştii spiritului, deoarece acesta este scopul vieţii fericite”. Plăcerile trebuie satisfăcute cu moderaţie, căci „o mâncare simplă ne face tot atât de multă plăcere, ca şi o masă scumpă, o dată ce suferinţa din cauza lipsei a fost înlăturată, pe când pâinea şi apa dau cea mai înaltă plăcere posibilă, dacă sunt prezentate celui ce duce lipsa lor”. Intuind parcă atacurile a numeroase generaţii de detractori, care-i vor denatura grosolan doctrina etică în posteritate, Epicur precizează că „atunci când spunem că plăcerea este scopul vieţii, nu înţelegem plăcerile vicioşilor sau plăcerile ce constau în desfătări senzuale, cum socotesc unii, ci prin plăcere înţelegem absenţa suferinţei din corp şi a tulburării din suflet. Nu succesiunea neîntreruptă de chefuri şi orgii, nu dragostea senzuală cu băieţi şi femei, nu desfătarea cu un peşte sau cu alte delicatese ale unei mese îmbelşugate fac o viaţă plăcută, ci judecata sobră, căutarea motivelor fiecărei alegeri şi respingeri, ca şi alungarea acelor păreri prin care cele mai mari tulburări pun stăpânire asupra sufletului”. Epicur este încredinţat că „înţelepciunea este un bun mai de preţ chiar decât filosofia; din ea izvorăsc toate celelalte virtuţi, căci ea ne învaţă că nu putem duce o viaţă plăcută, dacă nu-i şi o viaţă înţeleaptă, cumsecade şi dreaptă; şi nici să ducem o viaţă înţeleaptă şi dreaptă, care să nu fie şi o viaţă plăcută, deoarece virtuţile merg mână în mână cu viaţa plăcută, iar viaţa plăcută nu poate fi despărţită de virtuţi”.

            Ca gânditor al epocii elenistice, Epicur nu a acordat prea mare atenţie problematicii vieţii sociale. În Maximele fundamentale el face câteva consideraţii extrem de pertinente, datorită cărora poate fi considerat un precursor al teoriei contractului social: „Justiţia naturală este un contract încheiat între oameni cu scopul de a nu se vătăma unii pe alţii şi a nu fi vătămaţi de alţii. Faţă de acele animale care nu-s în stare să încheie un contract, în scopul de a nu vătăma şi a nu fi vătămate, nu există nici justiţie, nici injustiţie; iar acele popoare care n-au putut sau n-au vrut să încheie înţelegeri mutuale în scop asemănător sunt în acelaşi caz. Nu există justiţie absolută, ci numai un contract încheiat între oameni, din oarecare teritorii, în relaţiile lor reciproce pentru a nu vătăma şi a nu fi vătămaţi… Luată în general, justiţia este aceeaşi pentru toţi, anume un mijloc oarecare găsit util, pentru relaţiile reciproce; dar, în aplicarea ei la cazurile particulare ale unei ţări sau la procese de orice fel, nu toţi găsesc acelaşi lucru ca fiind drept”.

            Concepţia filosofică, în special doctrina etică, dar şi stilul de viaţă pe care l-a teoretizat şi practicat, îl impun pe Epicur ca cel mai reprezentativ filosof al epocii elenistice.