Filosofia germană de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui de-al XIX- lea a dezvoltat câteva teme constitutive ale modernităţii construite pe linia meditaţiei asupra relaţiei dintre subiectivitate şi conceptul nedeterminării absolute. Aceste teme au fost strâns legate de idealurile romantismului german care a cultivat gustul pentru titanic, pentru grandios, sentimentul autorealizării prin riscul aruncării în lume a subiectivităţii, a dezvoltat conştiinţa istorică, etc. Autori precum F. Schelling sau G. Fichte au dezvoltat în operele lor aceste teme.
Cel mai important autor al romantismului german, cel care a exprimat într-o filosofie extrem de sistematică şi de cuprinzătoare spiritul filosofiei germane a fost G.W.F.Hegel. Filosofia sa propune o rediscutare a tuturor conceptelor şi evenimentelor filosofiei tradiţionale, integrându-le într-un sistem în calitate de momente parţiale şi aflate în continuă devenire ale acestuia. Asumând o asemenea idee, Hegel vede în toate momentele gândirii anterioare lui pregătiri treptate şi coerente ale propriei sale filosofii. Presupoziţia metafizică a unei asemenea idei este aceea că există un spirit absolut şi nedeterminat a cărui activitate de autocunoaştere produce diferitele forme de manifestare ale lumii, astfel încât toate tind spre autodeterminarea, caracterul de maxim concret şi autocunoaşterea (revenirea la sine) a acestui spirit. Din acest principiu rezultă două consecinţe: pe de o parte, faptul că orice devenire are drept lege trecerea de la abstract la concret, de la nedeterminat la determinat. Pe de altă parte, acest principiu este suficient de general pentru a fi aplicabil tuturor disciplinelor cunoaşterii, de unde decurge analogia acestor domenii. Din aceste motive, studiul oricărei ştiinţe poate constitui o urmă a cercetării adevărului absolut, iar legile generale ale realului sunt şi legile raţionalităţii. Astfel, tratatul Ştiinţa logicii este principalul text de ontologie a lui Hegel, iar Fenomenologia spiritului acoperă istoria devenirii conştiinţei de sine.
Metoda pe care o foloseşte Hegel pe parcursul întregii sale opere, numită dialectică, are în vedere trei paşi, care încep cu afirmarea realităţii unui gând, cu evidenţierea modului în care gândul afirmat îşi produce propriul contrar cu care intră în tensiune şi, în fine, cu reluarea pe un plan superior a tensiunii celor două gânduri într-o sinteză care poate fi începutul unui nou episod al aceleiaşi dialectici. Cea mai limpede ilustrare a metodei hegeliene se află la începutul Ştiinţei logicii şi are în vedere o discuţie asupra naturii faptului de a gândi începutul în cel mai abstract sens. Începutul absolut al gândirii trebuie să fie fiinţa abstractă, pură şi nedeterminată. Numai ea poate mobiliza exerciţiul determinării gândirii, de vreme ce ea este pură de orice determinaţii. Fiinţa pură, în schimb, în afara afirmării ei simple, nu mai poate spune nimic, fiind vidă de orice conţinut determinat. Din acest motiv, ea este identică nefiinţei, la fel de săracă conceptual ca şi acest gând al fiinţei. Identitatea şi opoziţia logică simultană dintre cele două gânduri produc primul concept al filosofiei, ca rezultat al celor două: devenirea.
Devenirea spiritului care îşi produce autocunoaşterea are loc în acelaşi sens, realizând trecerea de la nivelul minim al percepţiei sensibile la nivelul maxim al conştiinţei de sine şi de autorealizare a spiritului universal în subiectivitate. Şi devenirea istoriei are loc în acelaşi sens, în măsura în care cultura întregii umanităţi încearcă să ajungă al autocunoaştere experimentând, într-o evoluţie de la est la vest, sisteme sociale ordonate dialectic.