Istorie

“Pentru un răspuns care nu se poate exprima, nu se poate exprima nici întrebarea.

Enigma nu există.

Dacă în genere se poate pune o întrebare, atunci se poate şi răspunde la ea.”

“Despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă.”21

(Ludwig Wittgenstein)

 

Filosofia analitică – mişcare filosofică complexă apărută la începutul secolului al XX-lea, întemeiată de B. Russell (1872-1970) şi G.E. Moore (1873-1958) – îşi propune să realizeze o cunoaştere a lumii în ansamblul ei în competiţie cu cunoaşterea ştiinţifică şi cea comună. În viziune analitică, adevăratul obiect al filosofiei ar fi limbajul, iar unica sa metodă – analiza logică a acestuia.

Toate problemele filosofice sunt, prin urmare, reduse la probleme de limbaj, filosofia devenind o activitate de clarificare a gândirii prin analiza logică a limbajului. Expresia acestui program este sintetizată în celebrul "Tractatus Logico – philosophicus" al lui L. Wittgenstein: “Scopul filosofiei este clarificarea logică a gândurilor. Filosofia nu este o doctrină, ci o activitate. (…) Rezultatul filosofiei nu sunt “propoziţiile filosofice”, ci clarificarea propoziţiilor. Filosofia trebuie să clarifice şi să delimiteze riguros gândurile, care altfel sunt, ca să zicem, tulburi şi confuze.”[2]

În consecinţă, limbajul, din mijloc de a privi spre lucruri, devine el însuşi ţinta privirii filosofului care înlocuieşte transparenţa obişnuită a limbajului cu o opacitate programatică şi intenţionată. Russell susţine că studiul gramaticii ar fi capabil să arunce mai multă lumină asupra problemelor filosofice decât presupun de obicei filosofii, iar Wittgenstein declară că limbajul maschează gândirea; în condiţiile în care cele mai multe întrebări şi propoziţii ale filosofilor ar fi un rezultat al neînţelegerii logicii limbajului nostru, întreaga filosofie este redusă la critica limbajului. După R. Carnap, problemele ce preocupă filosofia nu ar trebui să se refere la natura ultimă a existenţei, ci la structura semiotică a limbajului ştiinţei.

Pentru a se înlătura numeroase dificultăţi ce apar în definirea cunoaşterii, este acceptată, programatic sau tacit, ideea că modelul exemplar de cunoaştere nu poate fi propus decât de cea ştiinţifică. În demersurile sale, ştiinţa se îndepărtează cel mai mult de interese, ocazii, presiuni conjuncturale, mentalităţi culturale, cucerindu-şi procesual o independenţă robustă faţă de opinii, credinţe, prejudecăţi, înclinaţii subiective ce aparţin cercetătorilor. De aceea, acordând cunoaşterii ştiinţifice statutul de prototip al obiectivităţii cognitive, pot fi stabilite – ca exigenţe elementare ale oricărei cunoaşteri cu pretenţii de validitate – două cerinţe: comunicarea intersubiectivă şi testarea intersubiectivă. Primul criteriu deosebeşte cunoştinţele de simplele impresii senzorial-perceptive (care sunt stări interioare, trăiri personale incomunicabile) şi indică

 

sarcini de cercetare în legătură cu rigorile limbajului, cu un accent aparte pe relaţia de desemnare – deci, pe raportul dintre semnele lingvistice şi ceea ce acestea vizează, desemnează (sensul, semnificaţia, referinţa).

“Cea de-a doua cerinţă a cunoaşterii obiective este testabilitatea sau controlul intersubiectiv al enunţurilor şi sistemelor de enunţuri ce pretind a reprezenta cunoaşterea. Se spune de obicei că un enunţ sau un sistem de enunţuri sunt intersubiectiv testabile atunci când ele pot fi puse în relaţii clare de concordanţă sau incompatibilitate cu alte enunţuri a căror valoare de cunoaştere va putea fi stabilită într-un fel ce nu depinde de dorinţele şi preferinţele agenţilor cunoaşterii, adică într-un mod obiectiv.”[3] Aceste repere epistemologice sunt intens şi generos cultivate de orientările analitice, cu un accent aparte de R. Carnap – ceea ce şi explică cumva reacţia sa foarte dură faţă de metafizică. În acest sens, formularea de principiu al lui Wittgenstein este mai mult decât limpede şi programatică: “Metoda corectă a filosofiei ar fi propriu-zis aceasta: a nu spune nimic altceva decât ceea ce se poate spune, deci propoziţii ale ştiinţelor naturii – deci ceva ce nu are de a face cu filosofia – şi apoi, întotdeauna când un altul ar vrea să spună ceva metafizic să i se demonstreze că nu a dat nici o semnificaţie semnelor respective din propoziţiile sale.”[4]

• Atomismul logic, dezvoltat de B. Russell şi L. Wittgenstein în cadrul şcolii analitice de la Cambridge, reprezintă o epistemologie empiristă la care Russell a ajuns pornind de la cercetările sale din domeniul logicii matematice şi al fundamentelor matematicii. Russell a plecat de la ideea că, dincolo de structura aparentă a limbajului vorbit, există o structură profundă, constituită din forme standard sau canonice care pot şi trebuie să fie descoperite prin studii de sinteză. Analiza logică a limbajului urmăreşte să reducă noţiunile complexe la constituenţii lor simpli şi propoziţiile la formele lor canonice. Filosofia devine cercetarea formelor canonice ale diferitelor tipuri de propoziţii şi o încercare de a descoperi relaţiile sistematice de dependenţă dintre acestea. Prin analiză, se ajunge la stabilirea unui nivel ultim, al propoziţiilor absolut simple (“de bază” sau “atomare”), care nu mai pot fi descompuse în alte propoziţii, dar din care, cu ajutorul conectorilor propoziţionali, se pot forma propoziţii complexe. Propoziţiile atomare sunt formate din elemente a căror semnificaţie este cunoscută din experienţă, deoarece desemnează obiecte, însuşiri sau relaţii direct preceptibile cu ajutorul organelor de simţ; se susţine că propoziţiilor atomare le corespund, în realitate extralingvistică, fapte atomare, formate, la rândul lor, din obiecte individuale, proprietăţi şi relaţii ale lor. Un fapt atomar constă în posedarea de către un obiect a unei proprietăţi, sau într-o relaţie dintre două sau mai multe obiecte. Între propoziţii şi fapte există o corespondenţă strictă; faptele sunt zugrăvite de către propoziţii, iar relaţia dintre o propoziţie şi faptul exprimat este o relaţie de identitate formală, structurală sau logică.

Componentele unei propoziţii sunt nume ale căror semnificaţii sunt tocmai componentele corespunzătoare ale faptului. În doctrina atomismului logic, esenţială este ideea de limbaj logic perfect, idee bazată pe corespondenţa strictă dintre componentele propoziţiei şi cele ale faptului atomar. Din propoziţiile atomare se pot forma (sau deriva), conform regulilor logicii propoziţionale, propoziţii mai complexe, numite moleculare, şi, similar, din fapte atomare se pot constitui fapte moleculare corespunzătoare acestor din urmă propoziţii.

În concepţia gnoseologică propriu-zisă a atomismului logic se face o distincţie netă între cunoaşterea directă şi cunoaşterea prin descriere. Vom spune că dispunem de cunoaşterea directă a ceva de care luăm cunoştinţă fără mijlocirea vreunui procedeu deductiv sau a adevărurilor esenţiale. Astfel, spune Russell, prin recursul la experienţa senzorială imediată se poate realiza cunoaşterea directă. Cunoaşterea indirectă (sau prin descriere) se bazează pe cea directă, care oferă înţelesul iniţial al termenilor folosiţi într-o propoziţie.

“Principiul fundamental al analizei propoziţiilor ce conţin o descriere este următorul: pentru a fi inteligibilă, orice propoziţie trebuie să fie compusă numai din elemente constitutive de care avem cunoştinţă.”[5] “Propoziţiile empirice – notează Russell –, în afară de atunci când obiectul lor este eventual lingvistic, sunt adevărate în virtutea ocurenţelor care nu sunt lingvistice. De aceea, examinând adevărul empiric, avem de-a face cu un raport între evenimente lingvistice şi evenimente non-lingvistice, sau mai curând cu o serie de raporturi cu un grad de complexitate crescândă.”[6]

În opinia lui B. Russell sarcina epistemologiei este aceea de a stabili propoziţiile care constituie cunoaşterea noastră într-o anume ordine logică înăuntrul căreia ultimele propoziţii sunt admise datorită raportului logic pe care îl au cu cele precedente. De aici nu rezultă în mod necesar că acestea trebuie sau pot să fie deduse logic din primele; necesar e doar ca primele enunţuri să poată oferi temeiuri care să ne permită a gândi şi accepta că cele din urmă au posibilitatea, şansa de a fi adevărate. Aceste enunţuri de bază nu sunt simple postulate arbitrare, ci, dimpotrivă, sunt fundamentate prin/de către evenimente observate; ele joacă acelaşi rol pe care îl şi “propoziţiile protocolare” în pozitivismul logic, însă, observă critic Russell, acestea din urmă sunt vagi şi nesatisfăcătoare datorită parti pris-ului lingvistic al autorilor. Totodată, Russell subliniază că întreaga cunoaştere trebuie gândită în termenii adevărului, şi nu invers, ceea ce atrage după sine consecinţa că o propoziţie poate fi adevărată chiar dacă încă nu avem nici o probă pro sau contra; aceasta este o altă delimitare de pozitivismul logic pe care îl califică drept agnosticism metafizic. Russell admite inferenţe nedemonstrative care pot întemeia enunţurile de bază.

În aprecierea de ansamblu a atomismului, se poate reţine contribuţia reprezentanţilor lui la dezvoltarea logicii matematice, a semanticii logice, a logicii filosofice, precum şi la elaborarea şi aplicarea analizei logice a limbajului. Între criticile (serioase şi numeroase) care i-au fost aduse reţinem pe acelea care arată că: presupusul limbaj ideal este o ficţiune care nu satisface exigenţele cunoaşterii ştiinţifice şi comune; nu există cunoaştere absolut directă şi nici un nivel ultim, ca bază absolută a întregii cunoaşteri; între limbaj şi realitate nu există o corespondenţă strictă; conceptele şi ideile abstracte nu sunt eliminabile prin analiză, ci se dovedesc, în orice situaţie, ca fiind indispensabile în cunoaştere. Totuşi, în această variantă a filosofiei analitice, există încă punţi de legătură cu problematica ontologică tradiţională, căci, deşi se preocupă de posibilitatea construirii unui model idealizat al limbajului ştiinţei, atomismul logic mai lasă loc pentru aspiraţia filosofiei de a ne oferi oarecare cunoaştere asupra lumii, deşi nu în sensul procurării unor informaţii, ci în sensul surprinderii structurii ei generale. Chiar din cele spuse mai sus se poate observa o asemenea deschidere spre filosofie, chiar dacă sumară şi firavă: presupunerea existenţei unor izomorfisme între structura expresiilor propoziţionale şi structura lumii lasă loc pentru preocupări ontologice. B. Russell afirmă chiar că refuzul cunoaşterii metafizice nici nu ar fi în acord cu teza că există propoziţii lingvistice. Nu trebuie uitat că limbajul este un fenomen empiric, şi, sugerează Russell, studiul sintaxei ar putea să ofere o sumă apreciabilă de cunoştinţe privitoare la structura lumii.

• De fapt, cele mai potrivnice concluzii privitoare la filosofie au fost trase de empirismul logic. Această variantă a filosofiei analitice a apărut şi s-a dezvoltat în deceniile al treilea şi al patrulea ale secolului nostru în rândul unor oameni de ştiinţă interesaţi de problemele teoretice ale propriei lor specialităţi, ceea ce explică în bună măsură predilecţia pentru problematica filosofică generată de către ştiinţă. Între trăsăturile principale ale empirismului logic, reţinem: atenţia aproape exclusivă acordată cunoaşterii ştiinţifice proprie fizicii puternic matematizate a secolului XX, atitudinea antimetafizică şi reducerea filosofiei la clarificarea limbajului, prin analiza logică, la ceea ce s-a numit logica ştiinţei; concepţia empirist-humeistă despre cauzalitate; concepţia empiristă despre semnificaţie şi criteriul acesteia ş.a.

Tema principală a empirismului logic, ca de altfel a întregii filosofii analitice, este cea a semnificaţiei. Se distinge între semnificaţia cognitivă, singura care interesează în analiza ştiinţei, şi semnificaţia noncognitivă, care este cea emoţională, proprie artei, moralei şi religiei.

“Pentru un mare număr de cuvinte – majoritatea cuvintelor folosite în ştiinţă –, semnificaţia lor poate fi indicată printr-o referinţă la altele. (…) Fiecare cuvânt al limbajului este raportat la altele şi, în ultimă analiză, la cuvinte care intervin în ceea ce se numeşte enunţuri observaţionale sau enunţuri protocolare”,

adică enunţuri plasate la început, asupra datului imediat, asupra a ceea ce este trăit imediat. Pentru reprezentanţii acestei orientări, enunţurile cu sens – deci cele care pot avea o valoare de adevăr – sunt fie analitice – când adevărul sau falsitatea se stabilesc pe cale logică, prin apel la legile gândirii corecte, cum este cazul tautologiilor –, fie sintetice – când sunt verificabile experimental. Enunţurile filosofice, întrucât nu se pretează nici unei verificări logice, nici uneia experimentale, sunt considerate ca lipsite de sens. De aici decurge atribuirea unor alte rosturi filosofiei. Totodată, întrucât enunţurile analitice sunt considerate a nu aduce plus de informaţii despre situaţii reale, având conţinuturi tautologice, putem spune că esenţa empirismului logic constă în susţinerea ideii că fundamentul ştiinţei autentice este reprezentat de cunoaşterea observaţională. Propoziţiile protocolare sau de observaţie sunt acele propoziţii care exprimă informaţii despre realitate pe care le dobândim prin percepţie. Toate celelalte propoziţii ale sistemului unei ştiinţe trebuie să poată fi reduse la sau deduse din propoziţiile protocolare. Câteva citări mai extinse din afirmaţiile lui Carnap sunt elocvente în privinţa celor afirmate până acum.

“În domeniul metafizicii, spune Carnap, analiza logică a dus la un rezultat negativ: pretinsele sale propoziţii sunt cu desăvârşire lipsite de sens…; noi susţinem că ceea ce se numesc propoziţii (enunţuri) în metafizică nu constituie, pur şi simplu, decât pseudopropoziţii în faţa criticii analizei noastre logice.”

1. Carnap distinge “două feluri de pseudopropoziţii: cele unde figurează cuvinte despre care s-a admis din greşeală că ele ar avea un sens; cele ce se compun din cuvinte individual prevăzute cu sens, dar asamblate împotriva regulilor sintaxei; care nu creează o frază prevăzută cu sens”. Prin urmare “…lucrurile sunt de aşa natură încât nu pot exista propoziţii prevăzute cu sens în metafizică. Este o consecinţă chiar a obiectivului pe care ea şi-l propune: a descoperi şi a descrie o cunoaştere inaccesibilă ştiinţei experimentale. Şi, într-adevăr, deoarece sensul unei fraze constă în operaţiile verificării sale, o propoziţie nu spune decât ceea ce este verificabil în ea şi nu poate, aşadar, să afirme decât un fapt experimental. Dacă ar exista ceva dincolo de experienţă, acest «ceva», prin esenţa sa însăşi, n-ar putea fi nici enunţat, nici gândit, nici cerut.”[7]

Iată, deci, o serie de afirmaţii (sau mai curând negaţii) categorice care pun, cu acuitate, problema rolului filosofiei.

“…Ce va rămâne filosofiei, dacă toate propoziţiile care afirmă ceva sunt de natură experimentală şi aparţin, din acest motiv, ştiinţelor realului?!; rămâne metoda analizei logice”,

răspunde R. Carnap. Aplicarea ei negativă conduce la eliminarea cuvintelor “care nu semnifică nimic” şi a pseudopropoziţiilor “care nu semnifică mai mult”. În aplicarea ei pozitivă, “ea serveşte să expună caracterul logic al concepţiilor şi propoziţiilor care au un sens; ea serveşte să confere o bază logică ştiinţei realului şi matematicii”. În concluzie, “în loc de a-şi folosi inteligenţa în adevăratul său domeniu (ştiinţa) sau de a abate spre artă o nevoie de a transpune, metafizicianul confundă cele două tendinţe, în aşa fel încât opera sa nu contribuie cu nimic la cunoaştere şi nu dă nici sentimentului vieţii decât o expresie insuficientă (mediocră)”. Limitând dramatic rolul filosofiei la “analiza logică a limbajului ştiinţei”, R. Carnap susţine că “anumiţi filosofi au sugerat că nu trebuie să se exagereze hiatusul dintre sarcina oamenilor de ştiinţă într-un domeniu dat şi cea a filosofului ştiinţelor, a cărui reflecţie se referă la acelaşi domeniu; (…) deşi munca omului de ştiinţă şi cea a filosofului ştiinţelor constituie două sarcini teoretic diferite, în practică câmpurile lor de studiu interferează foarte des”. Mai mult, se pretinde că “este greu de conceput ca un filosof al ştiinţelor să realizeze o operă semnificativă dacă nu este prea bine la curent cu descoperirile ştiinţifice ale timpului său”, întrucât “oricine studiază filosofia ştiinţelor nu poate pretinde a ridica problema de fond referitoare la conceptele şi la metodele unei ştiinţe, dacă nu are cunoştinţe aprofundate în domeniul ei”[8].

Orientarea empirist-logică din filosofia cunoaşterii este marcată de o serie de dificultăţi şi limitări de principiu. Ei îi sunt caracteristice: dogma semnificaţiei empirice, a dihotomiei dintre limbajul de observaţie (lipsit de încărcătură teoretică şi independent de teorie) şi limbajul teoretic, reducerea matematicii la un formalism fără substanţă extralingvistică, absolutizarea modalităţii inductive de fundare a ştiinţei, concepţia humeistă despre cauzalitate şi lege ş.a. Mai mult: demonstraţia lui Quine că distincţia analitic-sintetic nu este posibilă decât într-un limbaj artificial, construit, întrucât în diferitele limbaje – ca ipostaze reale ale limbii – nu există sinonime absolute, a fost punctul culminant care a ruinat fundamentele empirismului logic, provocându-i o criză din care nu a ieşit. În aceeaşi direcţie acţionează şi argumentele lui Popper:

“Atâta vreme cât prin expresia «lipsit de sens» nu se înţelege prin definiţie nimic altceva decât “ceea ce este de domeniul ştiinţei empirice”, caracterizarea metafizicii prin termenul «lipsit de sens» este banală; căci metafizica a fost definită de cele mai multe ori ca ceva neempiric.”

Dorinţa de a declara filosofia ca ocupându-se cu pseudo-probleme este, desigur, oricând realizabilă căci

“nu avem decât să concepem «sensul» într-un mod destul de strâmt, pentru a declara despre toate întrebările incomode că nu putem găsi în ele nici un «sens»”[9].

• Empirismul pragmatic este reprezentat de Willard van Orman Quine (n.1908) care a dezvoltat o teorie holistă despre cunoaşterea ştiinţifică. În contrast cu atomismul logic şi empirismul logic timpuriu, care s-au concentrat asupra corelării cuvintelor şi/sau enunţurilor cu experienţa, W. v. O. Quine susţine că adevărata unitate a semnificaţiei empirice este ştiinţa în ansamblul ei.

“Sugestia mea opusă”, spune Quine, “care îşi are originea, esenţial, în doctrina lui Carnap asupra lumii fizice”, “este că anunţurile noastre asupra lumii externe înfruntă tribunalul experienţei sensibile nu în mod individual, ci numai ca o unitate corporativă.”

Totalitatea cunoştinţelor, de la cele factuale până la cele mai profunde şi generale, “constituie o ţesătură alcătuită de om, care se ciocneşte cu experienţa numai de-a lungul marginilor”;

 “ştiinţa totală este asemenea unui câmp de forţe ale cărei condiţii-limită le constituie experienţa. Un conflict cu experienţa la periferie ocazionează reajustări în interiorul câmpului… Reevaluarea anumitor enunţuri implică reevaluarea altora din cauza interconexiunilor lor logice.”[10]

Se susţine astfel că ştiinţa are o dublă dependenţă: faţă de experienţă şi limbaj, şi că devine lipsit de sens să căutăm o graniţă între enunţurile sintetice, care sunt valabile contingent, pe baza experienţei, şi enunţurile analitice, care sunt valabile în general. Se respinge astfel o dogmă a empirismului care consacră dihotomia analiticului şi sinteticului. Respingând “graniţa imaginară” dintre analitic şi sintetic, Quine se declară adeptul unui “pragmatism mai complet”, susţinând că

“fiecare om are o moştenire ştiinţifică plus un baraj continuu al stimulilor senzoriali, iar consideraţiile care îl ghidează în deformarea moştenirii lui ştiinţifice, pentru a corespunde cu provocările senzoriale continue, sunt, în cazul când sunt raţionale, pragmatice.”[11]

De aceea, empirismul pragmatic poate fi apreciat pentru efortul de a introduce noi criterii, ce ţin de activitatea oamenilor, în evaluarea domeniului ştiinţific.

• «Jocurile de limbaj». Teoria actelor de limbaj – dezvoltată pe terenul filosofiei analitice de către J. L. Austin (1911–1960), John Searle (n.1932) – depăşeşte cadrele lingvisticii, având contribuţii decisive în interpretarea cuplului categorial «limbă -vorbire» dintr-o perspectivă pragmatică.

Orientarea analitică este programatic antimetafizică. În prima sa fază (B. Russell, G. Frege, L. Wittgenstein, R. Carnap ş.a.), pun accent pe analiza logică a limbajului. În Tractatus logico-philosophicus, Wittgenstein afirmă că numai propoziţiile susceptibile de verificare empirică sunt purtătoare de sens. Fără a reduce cunoaşterea veritabilă la un cult pozitivist al faptelor de observaţie, Wittgenstein explorează limitele a ceea ce poate fi spus, formulat – în calitate de cunoştinţă – prin limbaj, acceptând, totodată, că există inexprimabil; metafizica, etica şi estetica relevă inexprimabilul, şi nu intră în sfera cunoaşterii propriu-zise. Cel “de-al doilea Wittgenstein” renunţă la proiectul unui limbaj logic ideal, punând accent pe analiza “jocurilor de limbaj”; actele lingvistice obişnuite – integrate ca practici concrete, forme de viaţă, activităţi umane curente – se supun, aidoma oricărei activităţi ludice, unor norme precise care nu mai pot fi investigate pornind de la ideea de calcul logic, ci pe baza modelului mult mai flexibil al jocului. Dacă în prima fază cercetarea limbajului urmărea să facă din acesta un instrument de aprehensiune a realului cât mai riguros posibil, în faza a doua analiza încearcă să surprindă caracteristicile limbajului comun.

“Pentru noi, înţelesul unei expresii este caracterizat de folosirea pe care i-o dăm. Înţelesul nu este un însoţitor mintal al expresiei” [12]; trebuie, deci, “să ne gândim la cuvinte ca la instrumente caracterizate prin folosirea lor” [13]

în cele mai felurite contexte; absenţa rigorii logice în mânuirea cotidiană a limbajului nu mai trebuie suspectată neapărat ca lipsă (regretabilă!) de claritate. Modelul jocurilor de limbaj porneşte de la premisa (evidentă empiric) că

“în general noi nu folosim limbajul potrivit unor reguli stricte – şi nici nu l-am învăţat după reguli stricte. Pe de altă parte, în discuţiile despre noi comparăm mereu limbajul cu un calcul care se desfăşoară după reguli stricte. Acesta este un fel foarte unilateral de a privi limbajul. În practică, noi folosim foarte rar limbajul ca pe un asemenea calcul. Căci nu numai că nu ne gândim la regulile de folosire – la definiţii etc. – atunci când folosim limbajul, dar atunci când ni se cere să dăm asemenea reguli, nu suntem, în cele mai multe cazuri, în stare să o facem. Nu suntem în stare să circumscriem clar conceptele pe care le folosim; nu pentru că nu cunoaştem definiţia lor adevărată, ci pentru că nu există nici o «definiţie» adevărată a lor. A presupune că trebuie să existe aşa ceva ar fi la fel cu a presupune că, ori de câte ori copiii se joacă cu mingea, ei joacă un joc în conformitate cu reguli stricte.”[14]

Wittgenstein evită o caracterizare sistematică a jocurilor de limbaj, oferind, în schimb, sugestii de localizare teoretică. “Câte specii de fraze există? Poate afirmaţia, interogaţia, comanda? – Există în acestea nenumărate feluri; există moduri nenumărate şi deosebite de întrebuinţare a tot ce numim «semne», «cuvinte», «fraze». Şi această diversitate, această multiplicitate nu are nimic statornic, nici dat o dată pentru totdeauna; însă noi tipuri de limbaj, noi jocuri de limbaj se nasc, am putea spune, în timp ce altele îmbătrânesc.” Interogaţiile sunt însoţite de o formulare cu valoarea de principiu:

“Cuvântul «joc de limbaj» trebuie să facă să reiasă aici că vorbirea limbajului face parte dintr-o activitate sau formă de viaţă.” [15]

Acest model se referă la exerciţiul permanent al minţii umane, intermediată de semne, în circumstanţe diverse, fluctuante, singulare de acţiune şi viaţă. Jocurile de limbaj pot fi înţelese drept

“căi de a folosi semnele, mai simple decât cele în care folosim semnele limbajului nostru de toate zilele, limbaj care este extrem de complicat. Jocurile de limbaj sunt formele de limbaj cu care începe un copil să folosească cuvintele. Studiul jocurilor de limbaj este studiul formelor primitive de limbaj sau al limbajelor primitive. Dacă dorim să studiem problemele adevărului şi ale falsităţii, ale acordului sau dezacordului judecăţilor cu realitatea, ale naturii aserţiunii, presupunerii şi întrebării, va fi foarte avantajos dacă vom privi la forme primitive de limbaj în care aceste forme de gândire apar fără fundalul derutant al unor procese de gândire foarte complicate. Când privim la asemenea forme simple de limbaj, atunci ceaţa mintală ce pare să învăluie folosirea noastră obişnuită a limbajului dispare. Vedem activităţi, reacţii ce sunt distincte şi transparente. Pe de altă parte, noi recunoaştem în aceste procese simple forme de limbaj care nu sunt despărţite printr-o falie de cele ce sunt mai complicate. Vedem că putem construi formele complicate din cele primitive, adăugând treptat forme noi.”[16]

• Studiul performativelor. Modelul «jocurilor de limbaj» intermediază accesul analizei teoretice în complexitatea utilizărilor comune ale limbajului. J. L. Austin – unul din reprezentanţii de frunte ai şcolii de la Oxford – dezvoltă, în perspectiva deschisă de Wittgenstein, o taxinomie a actelor de limbaj; premisa de bază recunoaşte că totdeauna contextul acţiunii este cel care luminează discursul; deşi autorul nu afirmă explicit, teoria sa poate fi subsumată pragmaticii în sens general – ca studiere a limbajului în măsura în care acesta serveşte acţiunile. Contribuţia teoretică a lui Austin este legată de descoperirea importanţei performativelor; acestea sunt enunţuri deosebite de simplele constatări, descrieri ş.a. prin faptul că se prezintă ca o facere şi un act. Performativele sunt o categorie aparte:

“A) nu «descriu», nu «raportează» nimic, nu constată absolut nimic, nu sunt «adevărate sau false»”; “B) enunţarea frazei este (înseamnă şi – n.n.) executarea unei acţiuni (sau a unei părţi din această execuţie)”.

Este vorba de acele enunţuri care (în împrejurări corespunzătoare) nu descriu ceea ce ar trebui să fac, ceea ce sunt în curs de a face, nici nu afirmă că fac, ci “înseamnă că fac”. Termenul «performativ» din «enunţuri performative» “indică faptul că a emite enunţul înseamna a acţiona”[17].

• Actele de limbaj. Situându-şi explicit discursul teoretic pe terenul filosofiei limbajului, Searle îşi propune să lămurească statutul actelor de limbaj (= acte lingvistice, de vorbire). Ipoteza pe baza căreia sunt operate caracterizările şi explicaţiile afirmă că

“a vorbi o limbă constă în a adopta o formă de comportament guvernat de reguli, şi aceste reguli sunt de o mare complexitate”[18];

prin urmare, se presupune că limbajul trebuie înţeles drept

“comportament intenţional”: “în primul rând, a vorbi o limbă înseamnă a realiza acte de limbaj, acte precum: a formula afirmaţii, a da ordine, a pune întrebări, a face promisiuni ş.a.m.d., şi, într-un plan mai abstract, acte ca: a se referi, a predica; în al doilea rând: aceste acte sunt în general făcute posibile prin evidenţa anumitor reguli care administrează întrebuinţarea elementelor lingvistice, şi se realizează conform acestor reguli”.

Raţiunea pentru care centrul de interes este constituit din actele de limbaj decurge, pur şi simplu, din faptul că orice comunicare de natură lingvistică implică acte de natură lingvistică: “unitatea de comunicare lingvistică nu este – cum se presupune în general – simbolul, cuvântul sau fraza, nici chiar o ocurenţă a simbolului, cuvântului sau a frazei, ci însăşi producerea sau emisiunea simbolului, cuvântului sau frazei în momentul în care se realizează actul de limbaj. A considera ocurenţa ca fiind un mesaj înseamnă a o considera ca ocurenţă produsă sau emisă. Mai precis, producerea sau emiterea unei ocurenţe de la frază în anumite condiţii este un act de limbaj, şi actele de limbaj (unele dintre ele vor fi studiate mai departe) sunt unităţi minimale de bază ale comunicării lingvistice.”[19]

Emiterea de sunete şi legătura acestora cu sensul este privită din unghiul comunicării lingvistice – ceea ce presupune, pe de o parte, integrarea limbajului în sfera comportamentelor intenţionate, şi, pe de altă parte, integrarea teoriei limbajului într-o teorie a acţiunii. În măsura în care limbajul este supus regulilor, posedă trăsături formale ce se pretează unei cercetări independente, însă orice teorie pur formală este prin forţa lucrurilor incompletă – ca şi cum s-ar studia, de pildă, base-ball-ul ca sistem formal de reguli, şi nu ca joc. Abordarea limbajului din punctul de vedere al actelor de limbaj scoate în prim-plan tocmai natura specială a intenţiilor ce se potrivesc comportamentelor lingvistice, fără însă a fi vorba de integrarea acestora în ceea ce Saussure numeşte “vorbire” (parole). “Pretind totuşi că un studiu corespunzător al actelor de limbaj este un studiu al limbii (langue). Şi această afirmaţie este adevărată pentru un motiv important care trece dincolo de teza conform căreia comunicarea implică în mod necesar actele de limbaj. Consider ca analitic adevărată propoziţia următoare despre limbaj: tot ceea ce este posibil a intenţiona să se semnifice poate fi spus.”[20] Se poate ca o limbă anume să nu dispună de o sintaxă sau de un vocabular atât de bogat încât să-mi permită să spun tot ceea ce intenţionez să fac cunoscut (să semnific) în limba respectivă, însă, în principiu, nimic nu mă împiedică să completez această limbă insuficientă sau să găsesc alta mai bogată, astfel încât să pot spune ceea ce doresc să semnific.

• Principiul exprimabilităţii. În cercetările sale iniţiale, Searle formulează principul de exprimabilitate (prin) care stabileşte că se poate totdeauna să fie spus ceea ce se vrea să se spună; ceea ce se intenţionează a fi spus poate fi spus, sau, în formularea lui Searle: Whatever can be meant can be said.

“Orice limbă dispune de un ansamblu finit de cuvinte şi de construcţii sintactice prin intermediul cărora ne putem exprima, dar dacă o limbă dată, sau orice limbă în genere, opune exprimabilului o limită superioară, dacă există gânduri pe care ea nu îngăduie a le exprima, acesta este un fapt contingent, iar nu un adevăr necesar.”[21]

Potrivit acestui principiu, nu există rămăşiţă inexprimabilă, nu pot fi întâlnite intenţii care, cel puţin în principiu, să reziste la a fi comunicate. Menţionăm, însă, că Searle propune să nu confundăm ceea ce intenţionează un locutor să semnifice cu tipurile de efecte pe care urmăreşte să le producă asupra auditorilor săi; pe de altă parte, principiul de exprimabilitate nu presupune în nici un fel că tot ceea ce poate fi spus este şi/sau poate fi, prin chiar aceasta, accesibil înţelegerii altora. Acest principiu stabileşte apriori – în maniera unei relaţii analitice între concepte, şi nu în calitate de proprietate accidentală a intenţiei de comunicare – că orice intenţie semnificantă poate să-şi găsească o exprimare exactă în limbaj; astfel spus, afirmă că sensul pe care locutorul îl dă enunţării sale poate să fie totdeauna explicitat prin mărci lingvistice, chiar dacă pentru aceasta trebuie ca să îmbogăţească limba; deci, pentru orice semnificaţie X, şi pentru orice locutor L, ori de câte ori L vrea să semnifice (intenţionează să transmită, doreşte să comunice etc.) X, este posibil să existe o expresie E, astfel încât E să fie expresia exactă sau formularea exactă a lui X. În deschiderea acestui principiu, John R. Searle analizează cu predilecţie actele de limbaj care posedă un sens literal (sau serios, grav); în această categorie intră cazurile în care locutorul “vrea să spună ceea ce spune” (He means what he says), având, în acelaşi timp, intenţia de a produce un efect asupra auditorului prin intermediul recunoaşterii acestei intenţii de către auditor.[22] Intenţia este privită – pe baza filosofiei spiritului, în care studiul stărilor mentale legitimează teoria actelor de limbaj – ca definiens al sensului; mai mult: intenţia însăşi se adaptează la uzajul convenţional al frazei. Într-o altă formulare, aceste idei sunt explicitate astfel: “cazurile cele mai simple de semnificaţie sunt cele în care locutorul enunţă o frază voind să spună exact şi literal[mente] ceea ce spune. În acest caz, locutorul are intenţia de a produce la auditor un anume efect ilocuţionar, şi are intenţia de a produce acest efect făcând să i se recunoască de către auditor intenţia de a-l produce; în plus, el are intenţia de a face să se recunoască această intenţie de către auditor în virtutea cunoaşterii pe care acesta o posedă despre regulile ce guvernează enunţarea frazei.” [23]

Forma generală a actelor ilocuţionare este notată F(p); F marchează forţa ilocuţionară, adică modul în care propoziţia este “luată”, primită, interpretată; p desemnează conţinutul propoziţional, adică acţiunea sau starea de lucruri predicată în fiecare act de limbaj cu o forţă determinată. Diferenţele în ce priveşte energia de impact psiho-semantic specifică unor moduri distincte de folosire a limbajului sunt evidenţe curente. Tocmai din acest motiv Searle ne avertizează că metafora “forţei” (din expresia “forţă ilocuţionară”) este înşelătoare, prin aceea că sugerează o dispunere graduală a tipurilor de acte ilocuţionare pe axa unui continuum al unei forţe unice; or, în fapt, există mai multe continuităţi distincte care se încâlcesc. O altă sursă de confuzie, înrudită şi aliată cu prima, constă în tendinţa de a confunda verbele ilocutive cu tipurile de acte ilocuţionare; de exemplu, există tendinţa de a gândi că, acolo unde există două verbe ne-sinonime, trebuie în mod necesar să se delimiteze două specii diferite de acte ilocuţionare. Or, Searle accentuează faptul că distincţia dintre verbele ilocuţionare şi actele ilocuţionare trebuie menţinută; de fapt, de pe o asemenea poziţie va dezvălui carenţele clasificării lui Austin. “Ilocuţiunile fac parte din limbă, în opoziţie cu limbile particulare. Verbele ilocuţionare aparţin totdeauna unei limbi particulare.” [24]

“În prelungirea principiului de exprimabilitate, ipoteza potrivit căreia actul de limbaj este unitatea de bază a comunicării presupune că există totdeauna o serie de conexiuni analitice între noţiunea de act de limbaj, ceea ce locutorul vrea să semnifice, ceea ce fraza enunţată semnifică, intenţiile locutorului, ceea ce auditorul înţelege, şi natura regulilor cărora li se supun elementele lingvistice.”[25]

• Tipologia lui Austin. Pe baza experimentală[26], Austin desprinde cinci categorii de acte ilocuţionare (în care integrează şi prin care dezvoltă problema performativelor): 1) verdictive – care constă în a se deprinde cu ceea ce a fost pronunţat (pe cale oficială sau nu), pornind de la dovezi sau raţiuni, subiectul unei valori sau al unui fapt (verbe: “a se achita”, “a hotărî”, “a evalua”, “a descrie”, “a analiza”, “a estima”, “a data”, “a clasifica”, “a judeca”, “a caracteriza”); 2) exercitive – atunci când se formulează o judecată, favorabilă sau nu, asupra unei conduite sau asupra justificării sale; această judecată priveşte mai curând ceea ce trebuie să fie decât ceea ce este; verbe: “a ordona”, “a comanda”, “a prescrie”, “a pleda”, “a implora”, “a recomanda”, “a implora”, “a sfătui” etc.; 3) promisive: a obliga pe cel care vorbeşte să adopte o anumită conduită; verbe: “a promite”, “a face legământ”, “a stabili”, “a încheia un contract”, “a garanta”, “a îmbrăţişa o cauză”, “a jura”; 4) expozitive – folosite în explicarea unui punct de vedere, a unei conduite de argumentare, în clarificarea întrebuinţării şi referinţei cuvintelor; “a afirma”, “a nega”, “a insista”, “a ilustra”, “a răspunde”, “a raporta”, “a accepta”, “a se opune la”, “a ceda”, “a descrie”, “a clasifica”, “a identifica”, “a (se) numi”; 5) cele comportative includ ideea unei reacţii la conduita şi destinul altuia, precum şi ideea atitudinilor şi exprimării atitudinilor cu privire la conduita anterioară sau iminentă a cuiva; “a se scuza”, “a mulţumi”, “a deplânge”, “a complimenta”, “a felicita”, “a ura bun venit”, “a aplauda”, “a critica”, “a lăuda”, “a blestema” ş.a.m.d.

Searle formulează şase obiecţii faţă de acest punct de vedere: o confuzie persistentă între verbe şi acte; unele verbe nu sunt verbe ilocuţionare; categoriile de acte se maschează unele pe altele; există prea mare eterogenitate intra-categorială; multe din verbele incluse într-o categorie nu satisfac definiţia dată respectivei categorii; ceea ce este şi mai grav: nu există un principiu coerent de clasificare.

• Criterii pentru o nouă taxinomie. Searle acordă o mai mare atenţie modului de întemeiere a tipologiei; în acest sens, identifică cel puţin douăsprezece dimensiuni de variaţie semnificative în funcţie de care actele ilocuţionare pot să difere unele de altele. Aceste criterii de diferenţiere sunt luate ca elemente de bază în prefigurarea unei alte taxinomii decât cea a lui Austin.

1. O diferenţiere de scop al (sau hotărâre a) actului (sau tipului de act) poate fi specificată de la caz la caz; de pildă, ordinul se distinge înăuntrul actelor de limbaj prin încercarea de-l face pe auditor să facă (îndeplinească) ceva; scopul unei descrieri constă în a fi o reprezentare (adevărată sau falsă, precisă sau imprecisă) a ceva; promisiunea ţinteşte ca obligaţia de a face (săvârşi) ceva să fie asumată de către locutor etc.
2. Deosebirea de direcţie a adaptării între cuvinte şi lume este evidentă: de pildă, aserţiunile sunt centrate pe adecvarea conţinutului propoziţional la stările reale, în timp ce promisiunile au ca scop ilocuţionar aducerea lumii la o conformitate cu cuvintele. Direcţia ajustării, potrivirii, este totdeauna o consecinţă a scopului ilocuţionar, şi poate porni de la cuvinte către lume (în afirmaţii, descrieri, aserţiuni sau explicaţii) sau de la lume către cuvinte (în întrebări, ordine, jurăminte, promisiuni).
3. Diferenţa de stare psihologică exprimată surprinde condiţia de sinceritate a actelor de limbaj. “Credinţa regrupează nu numai afirmaţiile, aserţiunile, observaţiile şi explicaţiile, ci şi postulările, declaraţiile, deducţiile şi argumentele. Intenţia va regrupa promisiunile, jurămintele, ameninţările şi angajamentele. Dorinţa şi voinţa vor regrupa cererile, ordinele, comenzile, întrebările, rugăminţile, pledoariile, implorările şi descântecele. Plăcerea nu regrupează din cauza aceasta tot atâta – complimentele, felicitările, cuvintele de bun sosit şi alte câteva.” [27]

Aceste trei dimensiuni – scopul ilocuţionar, direcţia de adaptare (= ajustare) şi condiţia de sinceritate – sunt considerate de Searle ca pivoţi de bază în construirea taxinomiei actelor ilocuţionare. Celelalte criterii, deşi au o funcţie secundă, merită să fie semnalate.

4. Diferenţa de forţă sau de intensitate în prezentarea scopului ilocuţionar este evidentă în alegerea neîntâmplătoare a unor verbe (“sugerez”, “insist”, “jur”, “cred” ş.a.).
5. Diferenţa de statut sau de condiţie (a locutorului şi, respectiv, a auditorului) în calitate de elemente care determină forţa ilocuţionară a enunţării indică anumite variabile de inevitabilă contextualizare psiho-socio-culturală a actelor de limbaj.
6. Deosebirea în privinţa manierei în care enunţarea se rataşează intereselor proprii locutorului sau auditorului induce subdiviziuni utile analizei actelor de comunicare obişnuită; de pildă, dacă luăm în considerare diferenţele dintre lăudăroşenii şi lamentaţii, dintre felicitări şi condoleanţe, este sensibilă opoziţia dintre ceea ce este conform sau nu cu interesele distincte ale locutorului şi auditorului.
7. Diferenţele care ţin de raportul enunţării cu restul discursului scot în prim-plan modul în care anumite expresii performative (“eu deduc”, “trag concluzia”, “răspund”, “obiectez” ş.a.m.d.) folosesc la situarea segmentelor lingvistice în anumite relaţii semantice cu înlănţuirile ce le urmează (= context intern), precum şi cu contextul înconjurător. “Dincolo de simplul fapt de a afirma o propoziţie, se poate să se afirme sau ca obiecţie la ceea ce careva altul a spus, sau ca răspuns la o problemă anterioară, sau ca deducţie din anumite premise în timpul demonstraţiei” etc. “Totuşi”, “în plus” şi “deci” îşi asumă şi asemenea funcţii de legătură discursivă.
8. Deosebirea de conţinut propoziţional determinat printr-un marcator de forţă ilocuţionară: “diferenţa dintre un raport şi o predicţie, de exemplu, se întemeiează pe faptul că o predicţie trebuie să ţintească viitorul, în timp ce un raport poate să se sprijine pe trecut sau pe prezent”. Acestor deosebiri le corespund condiţii de conţinut propoziţional.
9. Searle 0sesizează şi diferenţe între acte care trebuie totdeauna să fie acte de limbaj şi acte care pot să fie împlinite ca acte de limbaj, fără însă ca acest fapt să (le) fie necesar. Astfel, putem clas[ific]a, evalua, diagnostica şi trage concluzii, fără a fi nevoie să spunem, orice ar fi de clas[ific]at, evaluat ş.a.m.d. “Pot de-a dreptul să mă plasez în faţa unui edificiu şi să-i estimez înălţimea, să diagnostichez tendinţa voastră schizofrenică, sau să conchid că vecinul meu este completamente beat. În toate aceste cazuri, nici un act de limbaj, fie acesta un act de limbaj intern, nu este indispensabil.” [28]
10. Diferenţa între acte a căror îndeplinire pretinde o instituţie extra-lingvistică şi cele a căror executare nu o cer nu coincide cu diferenţele de statut sau condiţie socială (cf. criteriului 5). “Pentru a binecuvânta, a excomunica, a boteza, a declara vinovat, a arbitra un ofsaid al centrului înaintaş, a paria pe un trei fără atu sau a declara război nu este suficient că un locutor oarecare spune unui oarecare auditor «eu binecuvântez, excomunic» etc. Trebuie ca măcar să ocupe o poziţie determinată într-o instituţie extra-lingvistică.”[29] În schimb, pentru a afirma că plouă sau pentru a face promisiunea unei vizite este suficientă respectarea regulilor limbii.
11. Searle mai are în vedere diferenţe între acte al căror verb ilocuţionar corespondent are o folosire performativă şi acte al căror verb ilocuţionar corespunzător nu are o asemenea utilizare. De pildă, în timp ce “a afirma”, “a promite”, “ ordona”, “a conchide” se pretează la uzaj performativ, actul de a se lăuda (sau de a ameninţa) nu poate fi îndeplinit doar spunând “eu mă laud” (sau “eu ameninţ”). În acelaşi timp, anumite verbe au puterea de a marca ceea ce se poate numi stilul particular în care este îndeplinit (împlinit) un act ilocuţionar. Astfel, diferenţa între a aduce la cunoştinţă şi a se încrede nu implică obligatoriu o diferenţă de scop ilocuţionar, nici de conţinut propoziţional, ci numai o diferenţă a stilului în care se desfăşoară actul ilocuţionar.

• Pe baza acestor criterii, Searle distinge cinci moduri generale de a folosi limba, cinci categorii de acte ilocuţionare. Clasificarea sa are puncte comune cu cea propusă de Austin, fiind însă mult mai riguros întemeiată. Deşi consideră că verbele pot fi un ghid important în desprinderea caracteristicilor dominante ale unui tip, Searle porneşte de la premisa că actele ilocuţionare aparţin limbii, fiind, aşadar, moduri generale de utilizare integrate sistemului, şi, de aceea, nu pot fi reduse la concretizările (actualizările) însuşite de verbele ilocuţionare ale unei limbi particulare. Metoda sa este empirică nu atât prin origine, ci prin capacitatea de analiză şi ordonare a faptelor de limbă; întemeierea sa ţine de filosofia spiritului, chiar dacă formularea postulatului are o evidenţă şi/sau aparenţă de ordin empiric:

“spunem altuia cum sunt lucrurile (asertive), încercăm să-l determinăm pe celălalt să facă unele lucruri (directive), ne angajăm să facem unele lucruri (promisive), ne exprimăm sentimentele şi atitudinile (expresive) şi provocăm schimbări în lume prin enunţările noastre (declaraţii).”[30]

1. Actele ilocuţionare din clasa celor asertive au ca scop angajarea responsabilităţii locutorului în legătură cu existenţa unei stări de lucruri, faţă de adevărul propoziţiei exprimate; toate pot fi judecate în termenii adevărului sau falsităţii; direcţia de ajustare (su)pune cuvintele în faţa stărilor de lucruri; starea psihologică exprimată este credinţa. “Este important de subliniat că unele cuvinte precum “credinţă” sau “angajament” (commitment) sunt aici destinate să marcheze dimensiunile; sunt, ca să mă exprim astfel, mai curând determinabile decât determinante”; [31] gradaţia lor poate tinde către zero, putând fi chiar nulă; astfel, există deosebiri între “a sugera (că)”, “a emite ipoteza (că)”, şi, pe de altă parte, “a susţine (că)” sau “a jura (că)”. Tocmai pentru că criteriul de bază constă în scopul ilocuţionar, putem explica de ce şi cum numeroase verbe performative denotă ilocuţii care par a putea fi judecate după dimensiunea adevăr–fals, fără ca totuşi să fie “afirmaţii” pure şi simple; această aparenţă se datorează faptului că verbele respective marchează trăsăturile forţei ilocuţionare care se adaugă scopului ilocuţionar. De exemplu, “a (se) lăuda” şi “a se văita” vădesc aserţiuni, dar cu însuşirea adiţională care se atribuie intereselor locutorului (cf.condiţia 6); “a conchide” şi “a deduce” sunt tot asertive, cu însuşirea adiţională că marchează anumite relaţii între actul ilocuţionar şi restul discursului sau al contextului enunţării (cf.condiţia 7).

Searle include în categoria asertivelor majoritatea actelor ilocuţionare expozitive şi verdictive din clasificarea lui Austin, întrucât acestea posedă acelaşi scop, diferenţiindu-se numai prin caracteristici de forţă ilocuţionară.

2. Clasa actelor directive (care arată direcţia) este specificată prin faptul că scopul ilocuţionar al verbelor constă în aceea că fixează tentative din partea locutorului de a-l pune (deprinde) pe auditor să facă ceva; acomodarea este direcţionată de la lume către cuvinte: stările de lucru sunt (mai bine zis: trebuie) potrivite unor invitaţii, sugestii, insistenţe ş.a.m.d. de a face; condiţia de sinceritate constă în a voi sau a dori. Verbe adecvate: “a cere”, “a ordona”, “a comanda”, “a implora”, “a pleda”, “a ruga”, “a solicita”, precum şi “a invita”, “a se permite”, “a se sfătui”. Searle mai include, ca subcategorie, întrebările, întrucât sunt încercări ale locutorului de a-l face pe auditor să răspundă, adică de a-l face să îndeplinească un act de limbaj.
3. Searle acceptă definiţia pe care Austin o dă actelor locuţionare promisive:

“promisive sunt deci actele ilocuţionare al căror scop este de a obliga locutorul (şi aici, în grade variate) să adopte o anumită conduită viitoare” [32];

accentul cade pe adaptarea lumii la cuvinte; condiţia de sinceritate este dată de intenţie. Rezerva lui Searle este doar în legătură cu anumite verbe (precum: “a fi pregătit să”, “a avea intenţia să”, “a favoriza” ş.a.) care nu aparţin numai acestei clase. Trebuie subliniat că, deşi direcţia de ajustare (potrivire, adaptare) este aceeaşi ca şi la actele directive, nu poate fi vorba de aceeaşi categorie, întrucât scopurile diferă sensibil: în timp ce promisiunea obligă locutorul la săvârşirea a ceva, actele ilocuţionare directive atrag, ademenesc auditorul cu, spre, către deprinderea de a face ceva, însă fără a-l obliga sau constrânge să facă.

4. Scopul ilocuţionar al clasei actelor expresive este de a exprima starea psihologică, specificată în condiţia de sinceritate, în raport cu o stare de lucruri vizată în conţinutul propoziţional. Paradigme verbale: “a mulţumi”, “a felicita”, “a se scuza”, “a prezenta condoleanţe”, “a compătimi” ş.a. În această clasă nu poate fi vorba de o direcţie de ajustare: îndeplinind un act ilocuţionar expresiv, locutorul nu încearcă să facă lumea să se conformeze cuvintelor, nici ca acestea din urmă să se conformeze lumii; însă, în fapt, adevărul propoziţiei exprimate este presupus.
5. Declaraţiile se caracterizează prin faptul că îndeplinirea reuşită ca acte ilocuţionare provoacă punerea în corespondenţă, pentru fiecare caz în parte, a conţinutului propoziţional cu realitatea: dacă săvârşesc cu succes actul de a vă desemna ca preşedinte, atunci veţi fi (sau chiar sunteţi) preşedinte ş.a.m.d.

“Declaraţiile provoacă o modificare a statutului sau a situaţiei obiectului sau a obiectelor la care este făcută referinţa numai în virtutea faptelor că declaraţia a fost îndeplinită cu succes”; de aceea, “declaraţiile constituie efectiv o încercare de a restitui limbajul conform cu lumea”. [33]

În majoritatea cazurilor, declaraţiile presupun ca regulilor constitutive ale limbii să li se adauge un sistem de reguli ce aparţin unei instituţii extra-lingvistice (Biserica, Legea, Proprietatea privată, Statul etc.) în care locutorul şi auditorul ocupă o anumită poziţie; de fapt, pentru îndeplinirea unor acte ilocuţionare în situaţii instituţionale, nu este suficientă competenţa lingvistică şi simpla stabilire a faptelor, ci este necesar recursul la o autoritate pentru a hotărî asupra a ceea ce sunt faptele; evaluarea lor şi decizia relevă fie o supunere a discursului la realitate (caz în care declaraţiile coincid cu enunţurile asertive), fie o modelare a realului în funcţie de paradigme valorico-normative fixate lingvistic.

Principiul de exprimabilitate instituie şi constituie analiza tipologică a enunţării cu sens literal, atribuindu-i o valoare paradigmatică; însă, pe de altă parte, este evident că implică o subevaluare a enunţării non-literale, aceasta fiind expediată ca mod de exprimare ne-esenţial şi irelevant sub raport teoretic.

• Actele de limbaj indirecte sunt cele în care un act ilocuţionar este împlinit prin îndeplinirea unui alt act ilocuţionar. Posibilitatea acestora este explicată prin faptul că locutorul comunică auditorului mai mult ceea ce nu spune în mod efectiv sprijinindu-se pe informaţia arierplanului (lingvistic şi non-lingvistic) pe care o au în comun, precum şi pe capacităţile generale de raţionalitate şi de inferenţă proprii auditorului. Mai precis: modelul explicativ al aspectului indirect al actelor de limbaj indirecte cuprind o teorie a actelor de limbaj, anumite principii generale de conversaţie cooperativă şi un arierplan de informaţii factuale fundamentale pe care locutorul şi auditorul le au în comun, precum şi capacitatea auditorului de a face inferenţe.

Searle pune serios sub semnul întrebării opinia – cu oarecare răspândire şi credibilitate în rândul cercetătorilor – care susţin posibilitatea interpretării sensului unei fraze în afara oricărui context:

“în general, noţiunea de sens literal al unei fraze nu are aplicaţie decât relativ la un ansamblu de asumpţiuni contextuale sau de arierplan” [34].

Tocmai această raportare a intenţionalităţii discursive la un set de presupoziţii şi contexte factuale permite utilizarea postulatului exprimabilităţii şi pentru explicarea actelor de limbaj al căror sens este evident non-literal. Abaterile de la rigorile sintactico-semantice ale discursului literal (direct, grav, serios, complet) pot fi grupate în patru clase.

6. Alocuţiunile indirecte (cf. J. Heringer) cuprind acele cazuri în care, cu ajutorul unei singure enunţări, sunt îndeplinite în realitate două acte de limbaj; de pildă, printr-o frază cu înfăţişare interogativă se testează capacitatea auditorului de a săvârşi ceva anume, intenţia latentă a întrebării fiind, de fapt, un ordin ş.a.; deci, intenţia primară a locutorului se împlineşte prin intermediul (by way of) actului secundar (= enunţat efectiv); în cazul ironiei, locutorul spune ceva, însă vrea să spună (şi să fie receptat) contrariul a ceea ce spune.
7. Referinţele sunt acte indirecte atunci când locutorul foloseşte descrierea unui obiect numai pentru a-i îngădui auditorului să recunoască despre cine sau despre ce vorbeşte; se prea poate ca descrierea să fie falsă atunci când este raportată la obiectul său, fără, însă, a compromite definitiv succesul referinţei; de fapt, aspectul sub care se face referinţa poate fi secundar, şi totuşi, capabil să asigure recunoaşterea obiectului, făcând astfel trimitere la un alt aspect (primar, definitoriu) care, cu toate că nu este marcat lingvistic (= nu aparţine sensului literal), garantează reuşita referinţei, chiar dacă se dovedeşte astfel că ceea ce este efectiv exprimat este inadecvat.

Aceste tipuri de discurs procedează prin adăugire cumulativă; în şi prin ele un locutor vrea să spună ceea ce spune şi încă ceva în plus.

8. În enunţarea metaforică, însă, locutorul spune ceva, dar vrea să spună altceva; sensul vizat este în dezacord cu sensul literal, dar fără a fi înţeles ca adaos al acestuia; în consecinţă, pentru a înţelege metafora, locutorul trebuie ca, simultan, să se detaşeze de sensul literal şi să exploateze indicii care îi permit să infereze predicaţia corespunzătoare intenţiei sale primare. Searle insistă asupra distincţiei dintre sensul enunţării locutorului (speaker’s utterance meaning) şi sensul cuvântului sau al frazei (word, or sentence, meaning); refuzând să localizeze elementul metaforic la nivelul frazei sau al expresiilor enunţate, precizează că acesta trebuie căutat în sfera intenţiilor posibile ale locutorului; principiile comunicării metaforice sunt astfel retrase de sub acţiunea teoriei competenţei semantice în sensul tradiţional al termenului.

“Din punctul de vedere al auditorului, problema pe care o (im)pune teoria metaforei constă în a explica cum poate înţelege sensul enunţării locutorului, chiar dacă nu pricepe decât o frază, ale cărei cuvinte au un sens determinat, şi care are un sens determinat. Din punctul de vedere al locutorului, problema este de a explica cum poate pretinde să spună altceva decât ceea ce semnifică cuvintele şi fraza pe care le enunţă.”

În aceeaşi manieră, discursul de ficţiune (4) permite enunţătorului să nu-şi asume întreaga sa spusă.

“Aproape toate sferele de ficţiune marcante transmit un «mesaj» sau «mesaje» care sunt transmise prin text, dar nu sunt în text.”[35]

Imaginaţia şi produsele sale joacă în viaţa socială a oamenilor un rol care nu poate fi neglijat; sub acest aspect, se poate observa că actele de limbaj serioase (care nu aparţin ficţiunii) pot să fie transmise prin texte de ficţiune, chiar dacă respectivul act de limbaj nu este reprezentat în text.

• Alte ipoteze privind comunicarea indirectă. Cele patru mari tipuri de fracturare a literalităţii discursului – numite generic acte de limbaj indirecte – presupun, într-o formă sau alta, un anume raport între actul ilocuţionar primar al locutorului – act care nu este literal[mente] exprimat în enunţarea sa – şi actul ilocuţionar secund[ar] – exprimat efectiv. “Se îndeplineşte indirect actul ilocuţionar primar îndeplinind actul ilocuţionar secundar.”[36] Într-o formulare sugestivă – ilocuţii cu «intenţie secundă» –, Joëlle Proust surprinde exact spiritul distincţiei operate de Searle, şi, în acelaşi timp, scoate în relief dimensiunea intenţională care permite întemeierea teoriei generale a sensului pe o filosofie a spiritului. Aceste fenomene lingvistice rebele la descripţie şi integrare teoretică au fost investigate din diferite unghiuri. Astfel, David Gordon şi George Lakoff emit ipoteza că în legătura care uneşte actul marcat în/prin frază cu actul comunicat este vorba de implicaţii operate de către locutor pe baza unor postulate de conversaţie; acestea sunt formalizate şi încorporate în teoria semanticii generative. Se presupune că raportul dintre cele două tipuri de acte are caracter sistematic, putând fi desprins un algoritm care permite calcularea valorii enunţării pornind de la sensul literal şi de la context. Searle consideră că în analiza actelor de limbaj cu «intenţie secundă» (= “indirectă”) pot fi operate generalizări, însă aceste generalizări nu trebuie tratate ca reguli sau postulate conversaţionale (= interactive), întrucât nu au nici o putere explicativă, mărginindu-se la reformularea a ceea ce trebuie explicat; prin urmare, nu cunoaşterea regulilor face posibilă formularea şi înţelegerea ilocuţiunilor indirecte, ci strategiile de inferenţă desfăşurate de locutor şi, respectiv, auditor pe baza informaţiilor şi capacităţilor cuprinse în arierplan.

Pornind de la premisa că vorbirea este o formă de comportament raţional, H. Paul Grice are în vedere modul în care situaţiile discursive sunt reglate de norme care slujesc finalitatea interlocutivă; printre altele, regulile jocului de comunicare presupun “principiul cooperativ” (prin) care (se) distribuie reciprocitatea rolurilor în conversaţie.

Asemenea ipoteze pot fi bănuite de inflaţie terminologică (= teoretică), pentru simplul motiv că limbajul este o formă de comportament dirijat prin reguli constitutive ce trebuie asumate în orice situaţie discursivă. Joëlle Proust observă că “maximele de conversaţie ale lui Grice, cel puţin unele, sunt din acest punct de vedere conţinute analitic în conceptul de scop ilocuţionar”[37]. Privite altfel, pot fi admise ca precepte empirice, deci ca regularităţi observabile cu modulaţii contextuale. Din punctul de vedere susţinut de Searle, ipoteza arierplanului – cu tot ceea ce implică: inferenţe empirice, presupoziţii, cunoştinţe, capacităţi ş.a. – este suficientă pentru a restitui actelor ilocuţionare concreteţea cotidiană, fără a mai fi necesar recursul la erijarea generalizărilor în corsete normative. Această situare teoretică justifică integrarea actelor de limbaj indirecte (= cu «intenţie secundă») într-o teorie generală a sensului construită pe modelul comunicării directe, respectiv pe taxinomia ilocuţiunilor în care sensul intenţionat primeşte mărci lingvistice nedistorsionate. Pe de altă parte, noţiunea “informaţie de arierplan” (background information) permite articularea ilocuţionarului la o teorie generală a intenţionalităţii; această noţiune depăşeşte sensibil ceea ce se numeşte “conştiinţa contextului”, şi evită regresul la infinit prezent ori de câte ori se încearcă stabilirea setului de variabile pe care semanticianul are obligaţia de a le integra în proiectul condiţiilor de satisfacere ale frazei enunţate; informaţia de arierplan se referă la sfera unui savoir-faire biologic şi cultural care determină comportamente intenţionale specifice, adică la scheme de acţiune şi cunoaştere, capacităţi, practici şi înclinaţii prediscursive; întrucât intenţionalitatea în limbă îşi are rădăcinile în acest teren prediscursiv, nu i se poate face o descripţie pur algoritmică. Acest construct conceptual permite atât explicarea sensului literal cât şi a indirectivităţii, pentru simplul motiv că totdeauna comprehensiunea sensului solicită recursul la informaţia contextuală (în sens larg, arierplanul) pentru a i se da condiţii de satisfacere determinate.

• Precizările lui Chomsky. Searle porneşte de la premisa că funcţia esenţială a limbajului este comunicarea. În această privinţă, Noam Chomsky constată: “există realmente o tradiţie în întregime respectabilă (...) care consideră drept o deformare grosolană «concepţia instrumentalistă» potrivit căreia limbajul este «în mod fundamental» un mijloc de a comunica sau de a parveni la anumite scopuri. Limbajul este conform acestei tradiţii, «în mod fundamental» un sistem de exprimare a gândirii.” În măsura în care Searle include în conceptul de “comunicare” şi comunicarea omului cu sine însuşi – adică, notează Chomsky, “gândirea verbalizată” –, distincţia dintre cele două puncte de vedere – pe care Searle le dispune antinomic – dispare; dacă folosim limbajul pentru a comunica cu noi înşine, nu facem decât să ne exprimăm gândurile. “Admit deci cu Searle – continuă Chomsky – că există o legătură esenţială între limbaj şi comunicare, dacă se ia termenul «comunicare» în sens larg – ceea ce mi se pare a fi o iniţiativă nelalocul ei, căci noţiunea de «comunicare» este în cazul acesta vidată de caracterul său esenţial şi interesant.”[38]

Dezacordul lui Chomsky cu Searle se concentrează în jurul legăturii esenţiale postulate de Searle între limbaj şi comunicare, între sens şi actele de limbaj. Aşa cum am observat, Searle – în deschiderea ideilor lui Wittgenstein, Austin, Grice, Strawson ş.a. – este sceptic în privinţa posibilităţii de a înţelege frazele independent de rolul acestora în comunicare şi, în consecinţă, studiază sensul în funcţie de ceea ce locutorul vrea ca auditorul să creadă sau să facă. Dar – observă Chomsky –,

“în nenumărate circumstanţe complet normale – cercetarea, conversaţia curentă, etc –, limbajul este folosit în sens propriu, frazele au sensul lor strict, oamenii cred în ceea ce spun sau scriu, însă nu există nici o intenţie de a aduce auditorul (care nu este presupus să existe sau chiar este presupus a nu exista) la a crede cutare lucru sau să întreprindă cutare acţiune. În exemple la fel de curente, sensul poate să fie analizat cu dificultate în termenii intenţiilor locutorului în raport cu un auditor, chiar dacă este posibil de a o face în cazurile în care există intenţia de a comunica.”

Până a ajunge la situaţii mai complicate (aluziile, insinuările, ironia şi metafora), trebuie observat că situaţia simplă – postulată de Searle ca paradigmatică (cea în care locutorul enunţă o frază voind să spună exact şi literal[mente] ceea ce spune, iar auditorul înţelege întocmai sensul comunicat) – este adesea falsă:

“enunţătorul poate să vrea să spună exact şi literal[mente] ceea ce spune, dar fără a avea intenţiile pe care i le atribuie Searle. Intenţiile reale ale enunţătorului pot să varieze considerabil, chiar în «cazurile cele mai simple», şi ele nu aduc uneori nici o lămurire asupra sensului cuvintelor sale.”[39]

Searle însuşi intuieşte asemenea dificultăţi atunci când se delimitează de interpretările lui H. P. Grice şi P.F.Strawson. În prelungirea “Logicii de la Port-Royale”, Grice analizează noţiunea de “semnificaţie non-naturală” în maniera următoare: a spune că un locutor L a vrut să semnifice ceva prin X, înseamnă că L a avut intenţia ca, enunţând X, să producă un efect asupra unui auditoriu A graţie recunoaşterii de către A a acestei intenţii. Întrucât – sumar spus – efectul poate fi de simplă înţelegere de către auditor a ceea ce spune locutorul, Strawson reformulează problema astfel: L are intenţia de a-l face pe A să creadă ceva, aducându-l pe A în situaţia de a recunoaşte intenţia lui L de a-l face pe A să creadă ceva; intenţia ilocuţionară este astfel mai bine precizată. Searle aduce în plus faţă de aceste două variante precizarea că semnificaţia unei fraze este determinată prin reguli; deci, intenţia marcată lingvistic este recunoscută de auditor în virtutea [re]cunoaşterii regulilor constitutive care stăpânesc enunţarea frazei. Însă, cu toate aceste nuanţe interpretative, dificultăţile nu sunt înlăturate, ci doar proliferate în alte formule întemeiate factual, prin exemplificări limitate şi ajustate pentru a confirma presupoziţiile modelului. Observaţiile critice ale lui Chomsky ni se par valide; nu puţine sunt cazurile în care limbajul nu este utilizat strict în sensul comunicarii; nu poate fi afirmată coincidenţa voinţei de comunicare cu sensul vizat şi cu sensul literal; după cum, înţelegerea de către auditor a sensului literal nu asigură în mod necesar accesul la intenţia atribuită de către locutor; mai mult, chiar noţiunea de “sens literal” aparţine unui spaţiu conceptual pe care teoria actelor de limbaj îl respinge: cel în care se consideră posibilă analiza semnificaţiei frazei independent de folosirile sale contextuale; de aceea, “sensul literal” pare a fi, în teoria actelor de limbaj, un reziduu metafizic.

 

• Presupoziţiile lingvistice. Se poate spune că, în timp ce Searle foloseşte modelul comunicării directe şi ideea de “sens literal” ca paradigme pentru interpretarea unor categorii de “abateri” (alocuţiunea indirectă, referinţa, enunţarea metaforică, discursul de ficţiune), Oswald Ducrot porneşte invers: introduce sursele de perturbare în chiar articulaţia literalităţii, ceea ce implică un alt mod de a înţelege constituirea sensului. Dacă [pre]supoziţiile, conţinuturile implicite, liniile de sens ne-spuse, dar pre-supuse nu sunt simple efecte accidentale – puse adesea pe seama împrejurărilor – ale actelor de vorbire, ci sunt cuprinse în însăşi organizarea limbii, este evident că limba

“este mai mult decât un simplu instrument pentru a comunica informaţiile: ea comportă, înscris în sintaxă şi lexic, un întreg cod de raporturi umane”.[40]

Prin definiţie, se presupune că o informaţie codificată este, pentru cel care ştie să descifreze codul, o informaţie manifestă, care se dă[ruie] ca atare, se manifestă, se expune, întrucât ceea ce este spus prin cod este spus în totalitate sau nu este spus deloc. Or, în mod frecvent, este activă nevoia de a spune ceva şi de a face ca şi cum nu s-ar spune ceea ce se spune; răspunderea enunţării poate fi, deci, refuzată discret; o întreagă psihologie şi sociologie a implicitului ce se află în relaţiile sociale dezvăluie inevitabilitatea unor tabu-uri lingvistice, precum şi personalizarea contextuală a informaţiei şi atitudinii. Pe de altă parte, orice afirmaţie explicită poate deveni tema unei discuţii posibile, astfel încât evidenţa lor primară dispare sub contraargumente, răstălmăciri, insinuări, contraziceri ş.a.m.d.;

“formularea unei idei este prima etapă, şi decisivă, către punerea sa în discuţie”[41] ;

de aceea, mijloacele de expresie nu sunt interesate să etaleze intenţiile şi ideea, pentru a nu li se atribui un obiect ce se pretează la contestare. Prin urmare, folosirea limbajului nu probează [în]totdeauna şi în totalitate prezenţa şi/sau eficienţa unei codificări stricte – ceea ce, pe de altă parte, dovedeşte că limbajul însuşi nu poate fi asimilat unui cod. Procedurile de valorificare a implicitului pot să se întemeieze pe conţinuturile enunţului (premise necesare, dar neformulate – cum este cazul propagandei, publicităţii ş.a.; ordonare silogistică a unor convingeri sau convenţii oratorice; lacune în mesaj care îşi ating ţinta etc.) sau pe faptul enunţării (subînţelesurile contextuale ale discursului).

“Problema generală a implicitului (...) constă în a şti cum se poate spune ceva fără să se accepte în schimb tot pe atâta responsabilitatea de a-l fi spus, ceea ce înseamnă să beneficieze în acelaşi timp de eficacitatea vorbirii şi de inocenţa tăcerii.” Strategia este simplă: “locutorul îşi reduce responsabilitatea la semnificaţia literală, care (...) poate totdeauna să se prezinte ca independentă. Cât priveşte semnificaţia implicită, aceasta poate, cu o anumită înfăţişare, să fie pusă în sarcina auditorului: acesta este considerat să o constituie, printr-un soi de raţionament, pornind de la interpretarea literală, interpretare din care va trage apoi, pe răspunderea sa, consecinţele posibile.” [42]

Identificarea surselor implicitului – în conţinutul textual sau în procesul de enunţare – nu are în vedere dacă semnificaţia implicită răspunde unei intenţii a locutorului sau doar unei interpretări a destinatarului; este vorba de o simplă schematizare logică. O altă clasificare – psihologică – este operată luându-se în considerare nu numai forma demersului discursiv, ci şi locul în care este iniţiată bifurcarea semnificaţiei. Din acest unghi, Ducrot distinge diferite ipostaze ale conţinuturilor semnificante implicite: 1) cele care sunt manifestări involuntare, 2) se datorează unei mânuiri (chiar manipulări) stilistice, 3) derivă dintr-o retorică a conotaţiei, prin suprapunerea peste limbajul obişnuit a unui cod secund, sau 4) se datorează impresiei curente că efectiv se trăieşte mai mult decât ceea ce este formulat, deci că nu există o suprapunere între semnificaţia atestată şi semnificaţia exprimată. Sub denumirea de “presupoziţie”, Ducrot cuprinde atât form[ul]ele discursive ale implicitului, cât şi implicitul non-discursiv. Definirea acestei noţiuni poate urma două linii:

“se poate, pe de o parte, să se considere presupoziţiile unui enunţ ca fiind, în mod fundamental, condiţiile impuse pentru ca întrebuinţarea sa să fie normală (cu sarcina, de altfel, de a defini această normalitate)”; “dar se poate de asemenea să se considere că presupoziţiile unui enunţ sunt, în mod fundamental, elemente ale conţinutului său, componentele semnificaţiei sale”[43] .

Dezvoltarea acestor ipoteze – prin exemplificări succesive şi disocieri analitice – permit lui Ducrot conturarea unui punct de vedere lingvistic alternativ la teoria lui Searle; performanţele sunt evidente mai ales în interpretarea sensului literal din unghiul implicitului discursiv, dar şi interpretarea generală a condiţiilor de validare a sensului în termeni mai flexibili decât cei ai regulilor constitutive şi arierplanului din concepţia lui Searle. Dacă Austin şi Searle grefează filosofia lingvistică pe (cu) o teorie a acţiunii, Ducrot se mărgineşte la sesizarea lingvistică specializată a modurilor în care este folosit limbajul.

Aceste joncţiuni teoretice între filosofia analitică, lingvistică şi pragmatică sunt fertile pentru teoria comunicării.

 

 

 

 

Lecturi obligatorii:

• Carnap, Depăşirea metafizicii prin analiza logică a limbajului, în antologia Filosofie contemporană, Edit. Garamond, f.a.;
• Ilie Pârvu, Filosofia comunicării, SNSPA, 2000, Secţiunea a II-a, cap.
• Ludwig Wittgenstein, Caietul albastru, Humanitas, 1993