Pin It

Cea dintâi tentativă serioasă de depăşire a alternativei heracliteism – elatism a fost realizată de doi filosofi care au meritul de a fi prefigurat gândirea atomistă: Empedocles din Agrigent şi Anaxagoras din Clazomene. Întrucât au identificat principiul cu mai multe elemente, ei pot fi consideraţi fondatorii pluralismului ontologic occidental.

            Confruntaţi cu o gândire raţională incapabilă să explice devenirea şi pluralitatea fiinţei (eleatismul) şi cu una care deşi legitima experienţa, nu putea justifica permanenţa lucrurilor, Empedocles şi Anaxagoras, fără a părăsi orizontul fizicalist, au încercat să depăşească dilema într-un mod care, dincolo de deosebirile de detaliu, se întemeiază pe aceeaşi schemă de gândire:

  1. Principiul (arché) este identificat cu anumite elemente imuabile, având deci, în parte, trăsăturile fiinţei parmenideene, cu deosebirea că sunt multiple;
  2. Naşterea, devenirea, dispariţia, pluralitatea lucrurilor, pe care le percepem în experienţă, se datorează asocierilor sau disocierilor acestor elemente primare.

Pe această cale, ambii filosofi au conferit calitatea de fiinţă numai elementelor primare, iar însuşirea devenirii numai celor compuse. Este vorba de o tentativă remarcabilă, care reuşeşte să depăşească, cel puţin în parte, aporiile eleate, dar generează alte dificultăţi, care vor atrage atenţia asupra necesităţii punerii problemei fiinţei în alţi termeni şi vor accelera acceptarea existenţei unei realităţi supramateriale.                                                  

 

3.7.1. EMPEDOCLES DIN AGRIGENT (484 - 424 î.H.)

            Originar din Agrigent (sau, cum îi spuneau grecii, Akragas), polis grecesc din sud-vestul Siciliei, Empedocles a avut preocupări enciclopedice fiind om de stat, medic, poet, folosof, magician şi profet. Personalitatea sa a intrat în legendă şi datorită morţii spectaculoase pe care şi-a înscenat-o: în timpul unei procesiuni religioase s-a aruncat în craterul vulcanului Etna pentru a-şi convinge concetăţenii că este un zeu coborât printre muritori, care se va ridica din nou la cer odată cu lava vulcanului.                                     

            Empedocles a scris două lucrări profund contradictorii: Despre natură, care atestă vocaţia sa de cercetător al naturii, şi Purificări, lucrare cu caracter pronunţat mistic, amintind de orfism şi pythagorism.                                                                                                                      

            În Purificări el susţine nemurirea sufletului şi metempsihoza (teoria reîncarnărilor succesive ale sufletului). Afirmă că la început sufletele ar fi locuit în „casa lui Zeus” a cărui nostalgie o au în perioada încarnării. Sufletele s-ar reîncarna succesiv nu numai în oameni ci şi în plante şi animale, alungate în permanenţă de neikos (ura).                                                                 

            În Despre natură Empedocles explică lumea cu ajutorul a patru principii: apă, aer, pământ şi foc, care dăinuie veşnic, nu au naştere şi nici pieire, ci doar se amestecă în diferite proporţii. Numeşte cele patru principii rădăcini ale lucrurilor (rizomata). Adaugă încă două principii, care nu sunt însă constitutive ci doar dinamizatoare: philia (iubirea) şi neikos (ura).

            Pentru explicarea generării lucrurilor din cele patru rădăcini, Empedocles susţine că înaintea acestora ar fi existat particule foarte mici din ele, ca elemente primordiale anterioare elementelor propriu-zise. Prin această idee el anticipează atomismul.                                             

            El consideră că iniţial într-o stare precosmică în Univers ar domina philia, care ar face ca particulele foarte mici ale elementelor să stea alături unele de altele în limitele fiecărui element. Prin intervenţia urii (neikos), ele se răspândesc „ca seminţele pe ogor”. Din nou intervine însă philia, care face ca particulele separate unele de altele, dar de naturi diferite, să se unească, particulele de aer cu particulele de pământ, cele de apă cu cele de foc şi aşa mai departe. Lucrurile au devenit astfel posibile, ele fiind tocmai astfel de alcătuiri compozite.          Empedocles compară naşterea lucrurilor individuale din particulele celor patru rădăcini cu meşteşugul pictorului care prin combinarea unui număr mic de culori fundamentale creează întreaga bogăţie de nuanţe şi forme pe care le înfăţişează prin arta sa. Lucrurile individuale sunt astfel justificate atât metafizic (întrucât ele sunt alcătuite din principii), cât şi fizic (deoarece sunt realităţi secunde, derivate în raport cu principiile). De aceea existenţa lor nu este eternă ci doar vremelnică.                                         Născute din intervenţia unificatoare a iubirii, lucrurile individule vor pieri, mai curând sau mai târziu, întrucât va interveni din nou ura separând particulele unite care vor putea intra ulterior în compunerea altor lucruri printr-o nouă intervenţie a iubirii.

 

  • ANAXAGORAS DIN CLAZOMENE (cca 500-428 î.Hr.)

Născut la Clazomene, polis grecesc din în Ionia (vestul Asiei Mici), Anaxagoras s-a stabilit din tinereţe la Atena unde s-a bucurat de un mare prestigiu avându-i drept discipoli, printre alţii, pe Pericles, Euripide şi Socrate. A scris o singură carte de filosofia naturii, al cărei titlu nu ne-a parvenit, dar căreia exegeţii ulteriori i-au atribuit, ca şi majorităţii lucrărilor filosofilor presocratici, titlul convenţional Despre natură.

                Ca şi Empedocles şi mai târziu Democrit, Anaxagoras considera că lucrurile sunt alcătuite din elemente foarte mici asemănătoare cu ele: „oasele din oscioare foarte mici, carnea din părticele de carne, apa din stropi de apă”. Spre deosebire de concepţia lui Empedocles, în cea a lui Anaxagoras determinările calitative ale lucrurilor nu se mai reduc la apă, aer, pământ, foc, întrucât  homeomeriile (părţi de acelaşi fel), cum va denumi Aristotel aceste elemente primare ale tuturor lucrurilor, poartă în sine, fiecare, modul de a fi al fiecărui lucru determinat. Pentru ca lucrul respectiv să devină posibil ar fi nevoie numai de cantitate întrucât determinarea calitativă este inerentă homeomeriilor. Rezultă că homeomeriile care domină cantitativ vor imprima calitatea lucrului respectiv. Deoarece homeomeriile, în calitate de principii, erau considerate intransformabile, ele nu se puteau mişca şi deci nu puteau genera lucrurile prin ele însele. De aceea Anaxagoras avea nevoie, pe lângă homeomerii, şi de un principiu ordonat şi dinamizator pe care-l numeşte nous. În greaca veche acest termen avea multiple semnificaţii: inteligenţă, spirit, gândire, înţelepciune, suflet, voinţă, dorinţă etc. Întrucât el denumeşte prin majoritatea semnificaţiilor sale o facultate umană, Anaxagoras îi conferă o semnificaţie cosmică şi încearcă să explice cu ajutorul său generarea lucrurilor din homeomerii.                                                  

            Decurge că, aşa cum mintea umană conduce acţiunea individului uman, şi în constituirea universului ar exista un principiu ordonator, dinamizator, un fel de inteligenţă cosmică. Anaxagoras afirmă că nous este „cel mai pur dintre toate lucrurile, are cunoştinţă despre toate şi e plin de forţă. Toate le-a orânduit nous”.                                                                                       

Ca şi Empedocles, Anaxagoras a explicat deci realitatea cu ajutorul unor particule elementare şi prin aceasta este considerat, şi el, un precursor al atomismului.

 

3.7.3. ŞCOALA ATOMISTĂ

            Cea mai amplă, mai închegată şi mai interesantă concepţie pluralistă a antichităţii este cea atomistă. Atomismul reprezintă una dintre intuiţiile geniale ale filosofiei antice greceşti care a fost confirmată magistral peste mai bine de două milenii şi jumătate de evoluţiile ştiinţei moderne. Există, desigur, deosebiri importante între atomismul filosofic antic şi cel ştiinţific modern, dar nu se poate contesta faptul că ideea explicării lumii în ansamblul său cu ajutorul unor particule ultime indeterminate calitativ a apărut pentru prima dată în Grecia antică.           

            Atomismul reprezintă una dintre direcţiile importante şi stabile ale filosofiei antice greceşti. Astfel el poate fi regăsit cu diferite particularităţi şi accente în toate marile etape ale evoluţiei filosofiei greceşti. Astfel, în etapa presocratică atomismul i-a avut drept precursori pe Empedocles din Agrigent şi pe Anaxagoras din Clazomene. De asemenea Leucipp, fondatorul legendar al atomismului, a trăit în etapa preclasică. Democrit din Abdera a trăit în epoca clasică, dar, ca spirit, filosofia sa aparţine mai degrabă epocii presocratice sau preclasice. În fine, în etapa elenistică atomismul va fi reprezentat de către Epicur, iar în cea romană de către Lucretius.

 

DEMOCRIT DIN ABDERA (460- 370 î.Hr.)

Întemeietorul şcolii atomiste este considerat de către tradiţie Leucipp, care a trăit probabil între anii 550 – 440 î.H. şi se pare că a fost discipolul lui Parmenides sau poate al lui Zenon. Încă din antichitate au existat dubii în privinţa existenţei sale reale şi, cu atât mai mult, a filosofiei sale. Datorită sărăciei informaţiilor nu se poate opera distincţia dintre aportul lui Leucipp şi cel al lui Democrit la fundamentarea atomismului, vorbindu-se în mod indistinct despre Leucipp şi Democrit. Se presupune că Leucipp ar fi schiţat doar contururile generale ale atomismului, care a fost edificat în mod sistematic de Democrit.                          

Democrit s-a născut în nordul Greciei continentale, la Abdera, şi a fost discipolul lui Leucip şi, probabil, al lui Anaxagoras. A avut preocupări enciclopedice fiindu-i atribuite peste o sută de lucrări în cele mai diferite domenii: etică, fizică, matematică, literatură, muzicologie, medicină etc.                                                                                                                                        Într-un anumit sens, Leucipp şi Democrit au continuat eleatismul, dar nu ca epigoni, ci prin dezvoltarea motivului fundamental al doctrinei lui Parmenides. Este evidentă, de asemenea, o anumită influenţă a concepţiilor lui Empedocles şi Anaxagoras.                            

Ca şi Parmenides din Elea, Leucipp şi Democrit consideră fiinţa nenăscută şi netransformabilă. Ca şi Empedocles şi Anaxagoras şi spre deosebire de Parmenides ei au încercat să legitimeze metafizic şi nefiinţa, nu numai fiinţa. În acest sens ei au segmentat fiinţa omogenă a eleaţilor într-o multitudine de părţi delimitate unele de altele prin nefiinţă. Atomişti admit deci atât fiinţa (atomii) cât şi nefiinţa (vidul).                                               

Atomul (gr. – athomos – indivizibil), denumeşte plinul sau forma, iar vidul este nefiinţa, nimicul, dar nu în sens absolut, ca neant, ci în sens relativ, adică prin opoziţie cu plinul, ca loc în care nu  se află plinul. Atomişti consideră plinul şi vidul ca având aceeaşi demnitate ontologică, alcătuind împreună ceea ce Aristotel va denumi „fiinţa ca fiinţă”.                   

Spre deosebire de rădăcinile lui Empedocles şi de homeomeniile lui Anaxagoras, atomii sunt indeterminaţi calitativ. În sine ei nu se deosebesc unii de alţi decât prin formă. Ei se mai caracterizează, prin raportare reciprocă, şi prin poziţie şi ordine. Ei pot intra în orice alcătuire ca literele alfabetului în orice cuvânt. Prin comparaţie cu literele atomii se deosebesc unii de alţii prin:                                                                                                                                             

  1. AN – formă
  1. AN NA – ordine                                                                                                      
  2. N Z – poziţie (Z este un N răsturnat)                                                             

La atomişti mecanismul generării lucrurilor din principii (atomii şi vidul) este mai coerent decât la filosofii anteriori. Lucrurile individuale determinate calitativ ar fi agregări de atomi indeterminaţi calitativ.                                                                                                                   Dacă eleaţii puseseră în opoziţie metafizicul şi fizicul, neputându-l legitima decât pe primul, atomiştii reuşesc să legitimeze ambele planuri de reconstrucţie filosofică a lumii.   Fiind indeterminate calitativ, ilimitate şi imuabile, principiile (atomii şi vidul) alcătuiesc lucrurile fără să se modifice, fără să-şi piardă condiţia, astfel că metafizicul este imanent fizicului, lucrurile individuale nefiind altceva decât agregări de atomi. Atomii ar fi deci un fel de „cărămizi” ale lumii din care ar fi „construite” toate lucrurile individuale.               

Pentru explicarea constituirii lucrurilor ca şi a devenirii lor atomiştii considerau că într-o stare iniţială precosmică a lumii atomii alcătuiau o masă amorfă în „marele vid”; ei erau deci disipaţi în vid ca entităţi în sine fără a alcătui vreo formă determinată. Această stare iniţială precosmică a lumii era identificată cu haosul. La un moment dat, fără vreo cauză anume, atomii au început să se mişte şi să se ciocnească unii de alţii formând nişte vârtejuri. Datorită acestor vârtejuri atomii ar începe să se agrege, adică să se unească unii cu alţii formând lucrurile individuale.                                                                                             

Democrit imaginează o întreagă mecanică a atomilor în urma căreia ar lua naştere diferite nivele ale existenţei: bolta cerească, pământul, lucrurile individuale etc. Lucrurile individuale ar fi însă vremelnice deoarece agregatele respective de atomi d-ar dezagrega mai devreme sau mai târziu. Atomi eterni şi imuabili eliberaţi astfel ar putea intra ulterior în alte alcătuiri, formând deci alte lucruri.                                                                                     

Atomismul reuşeşte să explice relativ satisfăcător lucrurile individuale, dar nu şi calităţile distincte (genurile şi speciile). Din perspectiva atomistă rămâne o adevărată enigmă de ce indivizii aparţinând aceleiaşi specii (oameni, case, cai etc.) au trăsături fundamentale comune, cu alte cuvinte de ce atomii din care sunt alcătuiţi se agregă după acelaşi model. Aşa cum va vedea, Platon va fi primul filosof occidental care va reuşi să legitimeze ontologic atât indivizii, cât şi genurile şi speciile.    

Democrit a încercat să explice şi diferite însuşiri ale lucrurilor (culoarea, mirosul, gustul etc.) prin afectarea diferită a organelor de simţ de către atomii de diferite forme. De exemplu: gusturile iute, acru, amar, etc. ar fi determinate de lucruri alcătuite din atomi foarte mici şi ascuţiţi care ar agresa organul de simţ respectiv determinând senzaţia neplăcută. Dimpotrivă, gustul dulce ar fi determinat de lucruri alcătuite din atomi rotunzi care ar determina o senzaţie agreabilă etc.                     O altă problemă pe care a încercat să o explice Democrit a fost perceperea de către organele de simţ, în primul rând de către văz, a unor obiecte foarte mari. El consideră că de pe suprafaţa lucrurilor s-ar desprinde în permanenţă nişte pelicule foarte fine de atomi numite eidole (gr. eidola – simulacru, mulaj) care ar reproduce fidel forma lucrurilor respective şi s-ar răspândi în spaţiu în toate direcţiile. Fiind foarte fine, aceste pelicule ar fi invizibile şi pe măsură ce s-ar îndepărta de suprafaţa lucrurilor s-ar miniaturiza, fără a-şi pierde însă forma. În momentul în care ar ajunge la organul de simţ specializat în receptarea lor, ele ar imprima în mod mecanic în acesta forma obiectului respectiv, asemenea unei ştampile. Perceperea lucrurilor s-ar face deci prin transportul mecanic al formei acestora de la ele la organul de simţ.                                                      Democrit a integrat şi fenomenele spirituale în explicaţia atomistă a lumii. El considera că şi sufletul (conştiinţa) ar fi alcătuită din atomi sferici, foarte fini şi subtili, ceea ce ar explica variabilitatea stărilor de spirit ale omului.                                                              

Democrit a acordat o mare atenţie şi evoluţiei culturale, sociale şi politice a omului, încercând să ofere o explicaţie materialistă unor fenomene spirituale, precum poezia sau limbajul. Şi în acest caz informaţiile asupra gândirii sale sunt fragmentare. De o mare importanţă este în acest context concepţia democriteană asupra originii societăţii şi a limbajului, una dintre primele din lumea antică.

După Democrit, omul şi-a format şi dezvoltat capacitatea de comunicare lingvistică din necesitatea de a rezista adversităţilor naturii. Singur, individul este slab, chinuit de foame şi sete, ameninţat de fiare şi de forţele naturii. În comunitate el devine însă mai puternic. Originea societăţii se află deci în necesitatea de ameliorare a condiţiilor de viaţă şi de asigurare a securităţii indivizilor pentru garantarea supravieţuirii fiecăruia. Apare astfel una dintre primele expresii ale ideii istoricităţii fenomenelor socio-culturale, ca şi ale tezei că civilizaţia nu este un dar al zeilor, ci o cucerire a oamenilor înşişi, care prin raţionalitate şi solidaritate şi-au creat o „a doua natură”. Limbajul este indispensabil pentru constituirea oricărei societăţi umane, deoarece numai comunicarea le permite indivizilor să interacţioneze eficient. Să ne imaginăm, de exemplu, problemele ridicate de vânarea unor animale de dimensiuni mari şi foarte periculoase pentru indivizii unei comunităţi primitive. Limbajul s-a născut deci prin convenţie: oamenii s-au obişnuit, pentru a se înţelege între ei, să atribuie denumiri convenţionale lucrurilor.

Pe parcursul dezvoltării sociale a apărut la un moment dat şi problematica etică, adică cea a conduitei individuale şi sociale corecte, problematică pe care Democrit a pus-o într-o manieră nouă, care se va bucura de mare audienţă în epoca elenistică.

Aşa cum gnoseologia sa se bazează pe principiul acordului dintre simţuri şi raţiune, tot astfel şi etica sa, fixată într-o serie de maxime, care reprezintă tot ce ne-a parvenit din doctrina sa etică şi politică, are în centru figura înţeleptului, conceput ca un individ capabil să armonizeze în fiinţa sa exigenţele corpului cu cele ale minţii. Înţeleptul are capacitatea să-şi domine pasiunile, al căror exces determină suferinţă, prin înţelegerea raţională a lumii şi a semenilor. Obiectivul urmărit de înţelept este atingerea fericirii, la care se ajunge prin eutimie (gr. euthymia – linişte sufletească), adică prin strădania de a avea sentimente bune, inima senină şi imperturbabilă. Binele este definit prin raportare la comunitatea căreia îi aparţine individul, iar atingerea sa este condiţionată de respectarea legilor: „Este puternic şi senin cel ce acţionează în conformitate cu legea. Răul… e dispreţul faţă de lege…”. Nu este însă foarte clară – pe baza textelor ce ne-au parvenit – raportul dintre teoria materialistă democriteană şi această doctrină etică intens spiritualizată. Maximele lui Democrit au avut, cum am menţionat, o mare importanţă istorică, întrucât au reprezentat un model pentru reflecţiile etice ale şcolilor filosofice elenistice.

O componentă importantă a filosofiei lui Democrit este şi concepţia sa ateistă, specifică etapei clasice a culturii antice greceşti. Şi ea îşi are originea şi motivarea în ontologia atomistă. Zeii nu există şi nu pot exista întrucât nu există vreun agregat atomic care să le legitimeze fiinţarea, atributele şi forţele. Ei sunt pentru Democrit simple „simboluri lingvistice”, adică reprezentări semantice convenţionale constituite la nivelul conştiinţei comune, incapabilă să pătrundă natura adevărată a lucrurilor şi evenimentelor. Dacă zeii nu există, n-ar trebui să existe nici reprezentări umane asupra lor. Experienţa arată însă că astfel de reprezentări există. Democrit le consideră expresii ale asocierii şi disocierii aleatoare a eidole-lor în drumul lor dinspre lucruri spre organele umane de simţ. S-ar naşte astfel reprezentări iluzorii despre făpturi fabuloase, pe care oamenii de rând le consideră a fi reale şi pe care ajung să le venereze.

Atomismul a acoperit astfel marile domenii şi teme ale reflecţiei filosofice din epoca de trecere de la etapa presocratică la cea clasică.