Heraclit este unul dintre gânditorii presocratici care au exercitat o puternică influenţă asupra evoluţiei ulterioare a filosofiei greceşti şi universale. Cea mai cunoscută teză a sa, care exprimă într-o formulare concentrată întreaga sa filosofie şi îi individualizează poziţia în istoria filosofiei greceşti şi universale, este Pantha rei (totul curge). Prin această teză el s-a impus ca cel dintâi gânditor grec care a conştientizat şi a încercat să teoretizeze devenirea permanentă a întregii existenţe, ca expresie a caracterului contradictoriu al tuturor obiectelor, fenomenelor şi proceselor.
G.W.F. Hegel, cel mai important reprezentant al idealismului german modern, afirma despre Heraclit că „…la el poate fi întâlnită pentru prima oară ideea filosofică în forma ei speculativă”, iar despre filosofia sa declara admirativ: „Nu există nici o teză a lui Heraclit pe care să nu o fi încorporat în Logica mea”. Aprecierile lui Hegel sunt surprinzătoare, nu pentru că Heraclit nu le-ar merita, ci deoarece vin din partea unui filosof care, de obicei, este circumspect în recunoaşterea meritelor celorlalţi filosofi. Explicaţia entuziasmului filosofului german constă în filiaţia de idei dintre cei doi gânditori despărţiţi de mai bine de două milenii: în timp ce Heraclit a pus bazele metodei dialectice în filosofie, Hegel o va elabora în mod sistematic în epoca modernă. Dacă primul a intuit în mod genial la începuturile filosofiei occidentale dinamismul întregii existenţe şi a făcut o primă tentativă de raţionalizare a sa, cel de-al doilea a explicitat, dezvoltat şi aprofundat intuiţia marelui său înaintaş. Şi alţi mari filosofi ulteriori, precum A. Schopenhauer, Fr. Nietzsche, K. Marx, M. Heidegger, etc., îşi vor exprima admiraţia faţă de filosofia lui Heraclit.
Repere biografice
Heraclit s-a născut în anul 539 î.Hr. la Efes, polis grecesc înfloritor, port la Marea Egee, situat în Ionia, pe coastele occidentale ale Asiei Mici, la nord de Milet. Ca şi Miletul, Efesul întreţinea strânse legături cu celelalte colonii greceşti din Ionia, cu polisurile din Grecia continentală, din bazinul Mării Negre şi chiar cu cele din sudul Italiei şi din Sicilia.
Heraclit s-a născut într-o familie aristocratică şi întreaga viaţă a manifestat dispreţ faţă de oamenii de rând: „Oamenii superiori preferă un singur lucru tuturor celorlalte: gloria veşnică faţă de cele trecătoare; cei mulţi se mulţumesc însă să se ghiftuiască întocmai ca vitele” (fragm. 29). Crezul său asupra valorii semenilor a fost elitist: „Unul singur face în ochii mei cât zece mii, dacă este cel mai bun” (fragm. 49).
Efesianul a renunţat în favoarea fratelui său la o importantă funcţie publică, ce-i revenea de drept, a refuzat să participe la viaţa politică şi s-a izolat de concetăţenii săi, pe care i-a dispreţuit: „Toţi oamenii maturi din Efes ar face bine să se spânzure şi să lase cetatea băieţilor imberbi…” (fragm. 121).
Heraclit a fost autodidact, nefiind, după propria-i mărturisire, discipolul nici unui alt filosof. El susţinea că şi-a elaborat filosofia pe baza propriilor meditaţii asupra lumii şi omului: „M-am căutat pe mine însumi” (fragm. 101). A manifestat dispreţ faţă de toţi filosofii anteriori sau contemporani lui, în special faţă de cei care reduceau filosofia la erudiţie: „Erudiţia nu dă cuminţenie; altfel i-ar fi dat-o lui Hesiod şi Pitagora şi iarăşi lui Xenofanes si Hecateu” (fragm. 40). Deşi „iubitorii de înţelepciune trebuie să se informeze asupra unei sumedenii de lucruri” (fragm. 35), Heraclit era încredinţat că înţelepciunea autentică nu constă în mulţimea cunoştinţelor, ci în „capacitatea de a cunoaşte ceea ce cârmuieşte toate (lucrurile) prin mijlocirea tuturor (lucrurilor)” (fragm. 41) şi deci „o judecată sănătoasă este cea mai mare virtute, iar înţelepciunea înseamnă ca în vorbă şi în faptă să te conformezi adevărului, dând ascultare naturii lucrurilor” (fragm. 112). Aceste texte şi altele care vor fi prezentate în continuare atestă remarcabila sa vocaţie filosofică.
Heraclit a stârnit uimire încă din copilărie. Ca adolescent pretindea că nu ştie nimic, iar ca adult că le ştie deplin pe toate. A fost se pare ataşat valorilor religiei tradiţionale greceşti, din moment ce afirma că pentru felul în care i-a înfăţişat pe zei „Homer ar fi meritat să fie izgonit de la întrecerile poetice şi să fie bătut cu nuielele” (fragm. 42). La bătrâneţe el s-a retras în sihăstrie şi a meditat la oameni şi la plăcerile lor, ajungând la concluzia că acestea sunt relative, fiind dependente de purtătorii lor: „pentru măgari nutreţul este mai de preţ decât aurul” (fragm. 9), iar „porcii se desfată mai degrabă în mocirlă decât în apa curată” (fragm. 13).
Din opera sa, intitulată în mod convenţional de posteritate Despre natură, ne-au parvenit aproximativ 130 fragmente. Ea era, se pare, divizată în trei părţi: cea dintâi trata despre univers, a doua despre politică şi a treia despre teologie. Tradiţia susţine că Heraclit şi-a scris opera în mod deliberat criptic, pentru a nu fi accesibilă decât de celor capabili, ceea ce i-a atras porecla „Obscurul”. Fără ca acest mobil să fie exclus, dată fiind mizantropia sa, dificultatea textelor lui Heraclit decurge, în primul rând, din faptul că el a resemnificat foarte mulţi termeni ai limbajului comun pentru a exprima cu ajutorul lor gânduri filosofice. Limbajul său este pronunţat metaforizant şi aforistic. Gravitatea şi caracterul sentenţios al textelor sale i-au atras şi supranumele de „filosoful care plânge”, prin opoziţie cu Democrit din Abdera, fondatorul atomismului, care va fi supranumit „filosoful care râde”.
Filosofia lui Heraclit
Ca si milesienii, Heraclit a pus în centrul filosofiei sale problema principiului (arché) întregii existenţe, principiu din care decurg, ale cărui expresii sunt şi la care revin toate lucrurile individuale, după un ciclu de metamorfoze. Şi el marchează deci distincţia dintre planul fizic al existenţei, accesibil nemijlocit simţurilor, şi cel metafizic, accesibil doar raţiunii. Filosofia este tocmai efortul de pătrundere a fondului metafizic a lumii, căci „naturii [lucrurilor] îi place să rămână ascunsă” (fragm. 123).
Heraclit va identifica principiul existenţei cu focul (to pyr), integrându-se manierei fizicaliste de raportare la existenţă, caracteristică etapei presocratice a filosofiei antice greceşti. Unul dintre cele mai semnificative texte care ne-au parvenit din filosofia lui Heraclit este fragmentul 30: „Această lume, aceeaşi pentru toţi, n-a făurit-o nici vreunul din zei, nici vreunul din oameni. Ea a fost întotdeauna, este şi va fi un foc veşnic viu, care după măsură se aprinde şi după măsură se stinge”.
În acest fragment Heraclit susţine, mai întâi, faptul că lumea în care trăim nu este creaţia vreunei divinităţi şi, cu atât mai puţin, a vreunui om. Deşi a fost ataşat mitologiei greceşti, el i-a deposedat pe zei de cel mai important atribut al lor: cel de creatori ai lumii. Distanţa sa faţă de modalitatea protofilosofică de concepere a existenţei este considerabilă. Este afirmat apoi caracterul etern al lumii, susţinându-se că lumea a existat dintotdeauna, există şi va exista. Creaţionismul mitologic primea astfel o a doua lovitură.
Heraclit se pronunţă în continuare asupra naturii existenţei, punând, ca şi milesienii, problema principiului, pe care-l identifică cu focul. Dintre cele patru elemente cosmologice (apă, aer, foc şi pământ), focul era cel mai potrivit pentru a sugera dinamismul neîntrerupt al întregii existenţe: el este „veşnic viu”, nu are nici un moment de identitate cu sine însuşi. Ca principiu, focul nu are doar funcţie distructivă, în sensul că „arde” lucrurile individuale, ci, în primul rând, generatoare, întrucât este temeiul lor. El are efecte multiple, de exemplu, distruge lucrurile combustibile, topeşte ceara, dar întăreşte lutul etc.
În finalul fragmentului, este afirmată ideea că schimbările ce caracterizează toate obiectele, fenomenele şi procesele existenţei nu sunt haotice, ci se realizează după o anumită măsură, adică potrivit unei legităţi universale, pe care el o numeşte logos. Acest termen avea semnificaţia originară de cuvânt, dar Heraclit îl resemnifică filosofic, conferindu-i semnificaţia de măsură, ordine, legitate a întregii lumi. El afirma în alt fragment că „…Logosul le gospodăreşte pe toate…” (fragm. 72), adică toate fenomenele, lucrurile şi procesele sunt supuse unei ordini, unei legităţi universale.
Ideea de schimbare, de devenire necontenită a întregii existenţe este sugerată şi de un alte fragmente celebre: „nu ne putem cufunda de două ori în acelaşi râu” (fragm. 91); „coborâm şi nu coborâm în aceleaşi ape curgătoare, suntem şi nu suntem” (fragm. 49). Când ne vom „cufunda” a doua oară, râul va fi altul, în sensul că apa în care ne-am „cufundat” prima oară a curs. Chiar şi noi, cei care ne „cufundăm” a doua oară în apa râului, vom fi alţii, chiar dacă între cele două „cufundări” s-au scurs doar câteva clipe. Asemenea tuturor celorlalte lucruri, şi noi, oamenii, „suntem”, deoarece ne păstrăm atât cât trăim identitatea, şi „nu suntem”, deoarece ne schimbăm de la moment la moment. Nimic şi nimeni nu rămâne aşa cum este la un moment dat, totul se schimbă fără încetare, chiar dacă uneori prefacerile nu sunt evidente.
Heraclit are şi meritul de a fi sesizat faptul că izvorul tuturor schimbărilor existenţei este reprezentat de contradicţiile interne ce caracterizează toate obiectele şi procesele. El va exprima această idee în aceeaşi manieră metaforică: „războiul este părintele tuturor, este regele tuturor” (fragm. 53); „cele discordante se acordă; există o armonie a tensiunilor opuse ca de pildă la arc şi la liră” (fragm. 51); „cele opuse se acordă şi din cele discordante rezultă cea mai frumoasă armonie; [toate se nasc din luptă]” (fragm. 8). Contradicţia este deci „motorul” dinamismului universal. Ea nu conduce, în primul rând, la disoluţie, cum se consideră adesea, ci, cu precădere, la înnoire, la „armonie”. Mai mult decât atât: „armonia invizibilă este mai puternică decât armonia vizibilă” (fragm. 54). Heraclit distinge aici între o armonie „vizibilă” (fizică) şi una „invizibilă” (metafizică), ceea din urmă fiind „mai puternică”, ceea ce revine la a spune că în fondul său metafizic lumea este armonioasă.
Heraclit a încercat să explice mecanismul devenirii universale în mai multe forme. Principala problemă pe care trebuia să o rezolve el era: cum iau naştere toate lucrurile individuale din foc? Datorită faptului că acesta arde tot ceea ce cuprinde, generarea lucrurilor nu este posibilă atâta timp cât el rămâne aprins. Generarea lucrurilor individuale, transformările şi dispariţia lor sunt explicate de Heraclit prin dialectica aprinderii şi stingerii focului.
Lucrurile individuale nu pot lua deci naştere decât când focul se stinge. Stingerea focului nu înseamnă însă dispariţia lui, căci prin stingere el nu-şi pierde decât forma, nu şi substanţa. Stingându-se el îşi trece substanţa în lucrurile individuale şi îmbracă forma lor. Acestea sunt deci în substanţa lor tot foc, metamorfoze ale acestuia. Deoarece lucrurile sunt vremelnice, iar focul veşnic, ele vor trebui distruse, mai devreme sau mai târziu, prin reaprinderea focului. Distrugerea lucrurilor existente la un moment dat are şi un rol constructiv, deoarece ea face posibilă generarea ulterioară a altor lucruri. Prin reaprindere focul îşi redobândeşte şi forma, pentru că substanţa sa a existat şi în lucrurile individuale.
Heraclit considera însă că „distanţa” ontologică dintre principiu şi lucrurile individuale este atât de mare încât acestea nu pot fi generate nemijlocit de foc, ci numai mijlocit, prin intermediul celorlalte trei elemente cosmologice (aer, apă, pământ), care îndeplinesc, potrivit conceptualizării lui Aristotel, rolul de „categorii”. În trecerea de la principiu la lucrurile individuale şi invers pot fi distinse astfel două „drumuri”: „drumul în jos”, care corespunde stingerii focului şi genezei (mijlocite de celelalte trei elemente cosmologice) lucrurilor individuale şi „drumul în sus”, care înseamnă reaprinderea focului, adică transformarea succesivă a lucrurilor individuale în „categorii”, în ordinea inversă „stingerii”, şi, în final, „arderea” lor de către focul reaprins. Cele două „drumuri” ar fi parcurse alternativ, ceea ce ar explica apariţia, transformarea şi dispariţia permanentă a lucrurilor individuale: „drumul în sus şi în jos este unul şi acelaşi” (fragm. 60). Heraclit exprimă acest proces în limbajul metaforic caracteristic: „…aerul trăieşte moartea focului, apa trăieşte moartea aerului, şi pământul pe cea a apei…Moartea pământului înseamnă naşterea apei, moartea apei înseamnă ivirea aerului, (moartea) aerului înseamnă foc şi invers” (fragm. 76).
Acelaşi mecanism este exprimat de Heraclit şi prin cuplul de termeni prisos şi lipsă. Când focul este aprins el este în prisos, iar lucrurile, care acum nu sunt posibile, sunt în lipsă. Pe măsura stingerii focului, prisosul acestuia se atenuează, dar se atenuează şi lipsa lucrurilor individuale. După generarea lucrurilor individuale rolurile se inversează: ele devin în prisos, iar focul în lipsă, procesul reluându-se la nesfârşit.
Heraclit are meritul de a fi sesizat şi faptul că psihicul uman are anumite particularităţi care-l individualizează în ansamblul existenţei. Sufletul se caracterizează, în primul rând, prin nemărginire, ceea ce înseamnă că el poate cuprinde întreaga lume: „Cercetând hotarele sufletului, n-ai putea să le găseşti, oricare ar fi cărarea pe care ai merge. Atât de adânc logos are” (fragm. 45). Ca şi celelalte lucruri şi fenomene, sufletul ar fi deci, şi el, guvernat de logos, dar logos-ul său ar fi de un tip aparte: „Logos-ul propriu sufletului: el se sporeşte pe sine însuşi (fragm. 115)”. Această sporire a sufletului înseamnă că el devine cu atât mai bogat cu cât individul devine mai înţelept, adică ajunge să înţeleagă logosul şi să i se conformeze: „Dându-mi nu mie ascultare, ci logos-ului, înţelept este să cădeţi de acord că toate sunt una” (fragm. 50). Logos-ul sufletului îl conduce deci pe om la înţelegerea unităţii şi armoniei lumii, în care şi el trebuie să se integreze, dar, spre deosebire de celelalte forme ale existenţei, el o face în cunoştinţă de cauză.
Heraclit şi-a devansat epoca nu numai prin interesul arătat fenomenelor spirituale, ci şi prin sesizarea dramatismului condiţiei umane: „odată născuţi, oamenii vor să trăiască şi să-şi împlinească menirea morţii sau, mai bine spus, să-şi găsească odihna; şi în urma lor lasă copii, meniţi şi ei morţii” (fragm. 20). Deşi nu s-a implicat în viaţa politică, el era încredinţat că armonia socială nu se poate întemeia decât pe legalitate: „Poporul trebuie să lupte pentru legile (cetăţii) întocmai ca pentru zidurile (acesteia)” (fragm. 44).
Heraclit a avut un singur discipol, pe Cratylos, care-i va fi dascăl tânărului Platon şi prin mijlocirea căruia acesta va lua cunoştinţă de filosofia heracliteană. Informaţiile care ne-au parvenit despre el sunt foarte sărace. Chiar Platon în dialogul pe care l-a intitulat cu numele său nu face nici o referire la biografia sau la activitatea sa. Ştim despre el că a trăit la Atena la sfârşitul secolului al V-lea şi începutul celui de-al IV-lea şi că a fost apropiat de cercurile sofistice, fiind considerat adesea el însuşi sofist. Ca şi alţi sofişti a fost preocupat de problematica originii limbajului. Cratylos a împins dialectica lui Heraclit până la relativism, considerând că fluxul devenirii este atât de rapid încât nu ar exista nici măcar un moment de stabilitate, fie şi relativă, a existenţei. Aristotel scrie despre Cratylos că acesta „îl critica însă pe Heraclit, care spusese că nu este cu putinţă să te scufunzi de două ori în aceeaşi apă. Părerea lui era că nu-i cu putinţă să te scufunzi nici măcar o dată” (Metafizica, IV, 5, 1010 a 7). Multe dintre atacurile nedrepte ale posterităţii la adresa filosofiei lui Heraclit şi-au avut originea în receptarea sa prin prisma deformatoare a lui Cratylos.