- Discurs asupra originii inegalităţii sociale
- Problema concilierii între supunere în faţa legii şi libertăţii
- Discurs asupra originii inegalităţii sociale a avut ca punct de plecare o disertaţie de concurs care se referea la problema pusă în discuţie referitor la originea legală a inegalităţii, aceasta a devenit însă la Rousseau pretextul unei meditaţii mult mai largi asupra societăţii şi a fundamentelor acesteia la fel ca în discursul asupra ştiinţelor şi artelor redactat cu câţiva ani mai devreme.
Adresat Republicii Geneveze, partea introductiva a discursului este o critica care analizând ideea sanselor naturale de nastere intr-un anumit spatiu social si politic, enumera trasaturile sublime ale unei veritabile democratii lipsite de inegalitati. Raportarea este continua la societatea geneveza de la mijlocul secolului al XVIII-lea.
Discursul este împărţit în patru părţi importante: o dedicaţie republicii din Geneva, prefaţa, prima parte a discursului şi cea de-a doua parte.
În prima parte a Discursului, Rousseau descrie individul uman în starea de natură. Rousseau susţine că în această primă epocă omul nu era încă corupt de societate. El era bun, pentru că omul se naşte bun;era capabil de compasiune,nutrind milă faţă de cei aflaţi în suferinţă;era liber.De asemenea, în aceasta stare ipotetică, omul trăia după două principii: auto-conservarea şi mila, deosebindu-l astfel de celelalte animale.
În partea a doua a Discursului, Rousseau explică seria de evenimente ce au dus la trecerea individului de la starea de natură la societatea civilă.
După starea naturală, deci, urmează etapa de constituire a primelor societăţi omeneşti. Rouseau respinge ideea lui Aristotel despre sociabilitatea înnăscută a omului şi e convins ca societatea apare şi se dezvoltă după anumite legi obiective. Totodată, el se manifestă ca un mare dialectician, înţelegând ca progresul social nu este o ascensiune liniară, cum considerau contemporanii săi, grupaţi în jurul Enciclopediei. Perioada a doua este un progres, spune el, faţă de starea naturală, dar în ea apar deja primele semne ale decăderii. Progresele ulterioare, susţine Rouseau, „au fost tot atâţia paşi în aparenţă spre perfecţionarea individului, în realitate, însă, spre decăderea speciei”. Astfel, autorul Discursului descoperă caracterul contradictoriu al progresului social. Fără a nega progresul social, el sesizează laturile lui negative şi atrage atenţia asupra lor în mod special. Caracterul contradictoriu al progresului se observă cel mai bine în cea de-a treia etapa a istoriei - etapa apariţiei proprietăţii private. Izvorul inegalităţii, opinează filozoful, este proprietatea privata. Ea nu exista în „stare naturală” şi de aceea nu este justificată de legea naturală: „Primul om care, împrejmuind un teren, s-a încumetat sa spună: «acesta este al meu» şi care a găsit oameni destul de proşti ca să-l creadă, a fost adevăratul întemeietor al societăţii civile”. Dar de câte crime, războaie, omoruri, de câte mizerii şi orori ar fi scutit omenirea acel care, socotind ţăruşii sau astupând şanţul, ar fi strigat semenilor săi: „Feriţi-vă să-l ascultaţi pe acest impostor; sunteţi pierduţi dacă uitaţi că roadele sunt ale tuturor şi că pământul nu este al nimănui”. Apariţia proprietăţii private duce la apariţia conflictelor dintre oameni. Fiecare tinde sa-şi mărească avuţia şi intra în lupta cu ceilalţi. Aşa apar dominaţia şi sclavia, violenţa şi jaful. Acea „luptă a tuturor împotriva tuturor”, despre care vorbeşte Hobbes cu referire la starea naturală, caracterizează, dimpotrivă, după Rouseau, societatea în sânul căreia s-a născut proprietatea privată.
Proprietăţii private i s-a adăugat dominaţia politică, şi astfel, un sistem artificial de inegalităţi i-a orânduit pe oameni într-un raport de dependenţă reciprocă. Natura umană este reprimată, iar raţiunea determină individul să acţioneze contrar pornirilor sale naturale.
Pentru a-şi apăra avuţia, cei bogaţi propun tuturor întemeierea statului, care ia naştere printr-un contract încheiat între oameni. Statul, deci, este o necesitate pentru cei bogaţi. Odată apărut, el aduce noi opresiuni pentru cel slab şi noi puteri pentru cel bogat. Pentru a le apără libertatea, popoarele îşi aleg împăraţi, dar aceştia cu timpul se transformă din ajutoare ale statului în stăpânii lui. Abuzul conducătorilor statului culminează cu despotismul, care este treapta extremă a inegalităţii, „punctul final care închide cercul şi atinge punctul de la care am pornit: aici toţi particularii devin egali, pentru ca nu sunt nimic în raport cu despotul... aici totul ajunge sa se rezume doar la legea celui mai mare şi, prin urmare, la o nouă «stare naturală» deosebită de ceea de la care am pornit prin faptul ca una era starea naturală în puterea ei, iar cealaltă este fructul unui exces de corupţie”. Astfel, Rouseau ajunge la ideea dialectica a negării negaţiei cu aproape două decenii înainte de naşterea lui Hegel. Despotul, spune Rouseau, domină numai prin forţă, de aceea el nu se poate plânge când e răsturnat prin forţă. Răscoala este, deci, un act legitim al poporului.
În partea a doua a Discursului, Rousseau explică seria de evenimente ce au dus la trecerea individului de la starea de natură la societatea civilă. Întreb care din două –viaţa civilizată sau naturală - este mai susceptibilă să devină de nesuportat celor care o trăiesc? Aproape că nu vedem în jurul nostru decât oameni care se plâng de existenţa lor , şi mai mulţi sunt aceia care nu se plâng, deşi sufletul le e plin de aceasta, înbinarea legilor divine şi omeneşti abia dacă este de ajuns pentru a înpiedica dezordinea După starea naturală, deci, urmează etapa de constituire a primelor societăţi omeneşti. Rouseau respinge ideea lui Aristotel despre sociabilitatea înnăscută a omului şi e convins ca societatea apare şi se dezvoltă după anumite legi obiective. Totodată, el se manifestă ca un mare dialectician, înţelegând ca progresul social nu este o ascensiune liniară, cum considerau contemporanii săi, grupaţi în jurul Enciclopediei. Perioada a doua este un progres, spune el, faţă de starea naturală, dar în ea apar deja primele semne ale decăderii. Progresele ulterioare, susţine Rouseau, „au fost tot atâţia paşi în aparenţă spre perfecţionarea individului, în realitate, însă, spre decăderea speciei”. Astfel, autorul Discursului descoperă caracterul contradictoriu al progresului social. Fără a nega progresul social, el sesizează laturile lui negative şi atrage atenţia asupra lor în mod special. Caracterul contradictoriu al progresului se observă cel mai bine în cea de-a treia etapa a istoriei - etapa apariţiei proprietăţii private. Izvorul inegalităţii, opinează filozoful, este proprietatea privata. Ea nu exista în „stare naturală” şi de aceea nu este justificată de legea naturală: „Primul om care, împrejmuind un teren, s-a încumetat sa spună: «acesta este al meu» şi care a găsit oameni destul de proşti ca să-l creadă, a fost adevăratul întemeietor al societăţii civile”. Dar de câte crime, războaie, omoruri, de câte mizerii şi orori ar fi scutit omenirea acel care, socotind ţăruşii sau astupând şanţul, ar fi strigat semenilor săi: „Feriţi-vă să-l ascultaţi pe acest impostor; sunteţi pierduţi dacă uitaţi că roadele sunt ale tuturor şi că pământul nu este al nimănui”. Apariţia proprietăţii private duce la apariţia conflictelor dintre oameni. Fiecare tinde sa-şi mărească avuţia şi intra în lupta cu ceilalţi. Aşa apar dominaţia şi sclavia, violenţa şi jaful. Acea „luptă a tuturor împotriva tuturor”, despre care vorbeşte Hobbes cu referire la starea naturală, caracterizează, dimpotrivă, după Rouseau, societatea în sânul căreia s-a născut proprietatea privată. Proprietăţii private i s-a adăugat dominaţia politică, şi astfel, un sistem artificial de inegalităţi i-a orânduit pe oameni într-un raport de dependenţă reciprocă. Natura umană este reprimată, iar raţiunea determină individul să acţioneze contrar pornirilor sale naturale. Pentru a-şi apăra avuţia, cei bogaţi propun tuturor întemeierea statului, care ia naştere printr-un contract încheiat între oameni. Statul, deci, este o necesitate pentru cei bogaţi. Odată apărut, el aduce noi opresiuni pentru cel slab şi noi puteri pentru cel bogat. Pentru a le apără libertatea, popoarele îşi aleg împăraţi, dar aceştia cu timpul se transformă din ajutoare ale statului în stăpânii lui. Abuzul conducătorilor statului culminează cu despotismul, care este treapta extremă a inegalităţii, „punctul final care închide cercul şi atinge punctul de la care am pornit: aici toţi particularii devin egali, pentru ca nu sunt nimic în raport cu despotul... aici totul ajunge sa se rezume doar la legea celui mai mare şi, prin urmare, la o nouă «stare naturală» deosebită de ceea de la care am pornit prin faptul ca una era starea naturală în puterea ei, iar cealaltă este fructul unui exces de corupţie”. Astfel, Rouseau ajunge la ideea dialectica a negării negaţiei cu aproape două decenii înainte de naşterea lui Hegel. Despotul, spune Rouseau, domină numai prin forţă, de aceea el nu se poate plânge când e răsturnat prin forţă. Răscoala este, deci, un act legitim al poporului.
- Problema concilierii între supunere în faţa legii şi libertăţii
Problema concilierii între supunere în faţa legii şi libertăţii este miezul filosofiei politice a lui J. J. Rousseau pusă în discuţie mai ales în lucrarea sa „Contractul social”
Pentru Rousseau omul la origine nu a fost o fiinta sociala, considerând ca dependenta de social a fost dobândita in evolutia sa. Unirea familiilor si gintilor intr-un sâmbure societal a fost dictata de necesitatea de supravietuire a unei fiinte modest dotata fizic in jungla competitiei regnului animal; treptat,fiinta umana si-a marit capacitatea craniana datorita graiului articulat si al miracolului invatarii intensive(si al caracterului transmisibil al cunostintelor)si si-a dezvoltat abilitati fizice de reproducere a hranei si utilitatilor necesitatilor existentei prin munca dedusa din specializare (adoptarea staturii verticale, eliberarea de sarcina deplasarii precum si specializarea membrelor anterioare cu opozabili-tatea degetului mare). Omul devine astfel in evolutia sa un animal inteligent, social si sociabil,capabil de munca, creator de bunuri proprii de consum (prin imitarea si modelarea naturii) si nu in ultimul rand egocentrist.
Hobbes spre exemplu considera natura umana ca fundamental egoista si rea, considerând ca asocierea oamenilor nu se realizeaza decât datorita interesului . Teama oamenilor unora fata de altii determina crearea societatilor si instaurarea pactului social prin renuntarea voluntara la dorintele si drepturile individuale. Locke insa considera natura umana ca fiind fundamental sociala, iar societatea continuarea si intarirea legaturilor preexistente din starea naturala .
Rousseau schiteaza sumar evolutia umana: dezvoltarea capacitatilor craniene si a graiului articulat, specializarea in productia de produse necesare subzistentei prin imblanzirea naturii, crearea unui areal individualizat si constructia de utilitati pentru adapostirea gintei si a animalelor domesticite decelarea ideilor,reprezentarilor abstracte, notiunii de proprietate,evolutia catre agricultura,metalurgie revolutia gândirii si ideilor fundamentale despre natura in societatile incipiente, adâncirea inegalitati-lor si multiplicarea societatilor prin cucerirea tinuturilor terestre si explorarea marii prin intermediul ambarcatiunilor. Evolutia conduce implicit la adoptarea de norme de convietuire, institutii de conducere, de represiune si de gestiune a credintelor si fricii naturale.
Pierderea libertatii in societate este un fapt dobandit, la fel ca si inegalitatile. Aspiratia spre putere, proprietate si conducere societala a generat complexul fenomen politic si diversitatea regimurilor de putere atat in microsocietati (polisurile grecesti ca asezari fortificate ale oamenilor marii prezentau o diversitate de organizari statale), cât si in societatile complexe multietnice si intinse teritorial precum imperiile antichitatii târzii si ale evului mediu timpuriu.
Un alt fundament pentru instaurarea inegalitatii sociale si consolidarea institutiei proprietatii a fost generat de modelul autoritatii parentale si prin extindere a sefului gintii, organizatiei tribale ori ulterior a sefului statului .
Treptat, societatea tinde sa devina universul lui zoon politikon, iar puterea statala, proprietatea si prestigiul social devin obiective fundamental existentiale ale adultilor speciei umane. Multitudinea tipologiilor de regimuri politice devine simultan nelimitata:aristocratii,monarhii, democratii. Vorbind despre ereditatea conducerii in stat si in functiile publice, Rousseau argumenteaza tarele sistemelor electiv (bineinteles si al celui ereditar) si descrie societatea ca suma de microsocietati cu interese contrare, dar unite de teluri comune si deasupra carora sta un bine comun si o vointa generala
Contractul Social este contractul tuturor si intre toti,reprezentand vointa generala, acest contract devenind baza legitimitatii guvernului (guvern diferit de suveran – prin care se intelege popor). Suveran este poporul in totalitatea sa prin exercitarea vointei generale. Libertatea se redobandeste prin moralitate si virtuti, iar inegalitatea va fi substituita de o egalitate formala . Vointa generala este totalitatea si mai mult decat atat a vointei individuale,fiind caracterizata printr-o accentuata moralitate si virtute (in sensul conceptelor de bine si adevar derivate din filosofia universala). Individul trebuie sa se vada ca parte a intregului, punând ratiunea mai presus decat pornirile instinctive.
Departe de a fi vazut in putere legitimitatea divina, a fortei cuceritorului sau a unui esafodaj de legi, Rousseau considera puterea ca o suma de interese derivate din proprietate ca produs al istoriei umane, dar suntem liberi sa ne supunem doar puterilor legitime. “Convenons donc que force ne fait pas droit, et qu'on n'est obligé d'obéir qu'aux puissances légitimes. ”. Considerând ca puterea este legitimata de catre popor (conform preceptelor scolii dreptului natural), Rousseau reconstruieste un demers teoretic idealist, dar nu absolut utopic, bazat pe definirea esentei suveranitatii ca vointa generala, dar nu ca suma a vointelor individuale.
Pentru Rousseau, suveranitatea este inalienabila, unica si indivizibila, infailibila si absoluta. Societatea civila ca suma de microsocietati, ca asociatie de oameni liberi trebuie sa se constituie astfel incat sa nu prejudicieze partile.