- Ideile politice machiavelice oglindite în „Principele”
- Noua înţelepciune politică la Machiavelli
- Rolul moralităţii în teoria machiavelică
- Ideile politice machiavelice oglindite în „Principele”
În 1913 reprezintă momentul unei schimbări în istoria filosofiei politice. Cercetarea normativă ce vizează definirea celei mai bune guvernări lasă loc unui spaţiu care eliberează acţiunea politică de orice putere morală sau religioasă acordându-i acesteia de acum înainte o autonomie deplină.
În epoca lui Machiavelli, puterea politică nu şi-a regăsit autonomia, decât poate în oraşele italiene (cu ce preţ!) şi la regele Franţei. Machiavelli este fondatorul unei ştiinţe politice noi, pentru că îndrăzneşte să pună în discuţie principii stabilite de Augustin cu unsprezece secole înaintea sa. Machiavelli consideră că sistemul de tensiuni creat de creştinism conduce la consecinţe care ruinează. Ambiţia lui Machiavelli este de a renova sau mai degrabă de a reîntemeia domeniul politic care este exprimată în Principele şi mai mult încă în opera sa majoră, Discursuri asupra primei decade a lui Titus Livius, publicată în 1531. Machiavelli susţine integral contrariul principiului stabilit de Augustin încă de la primele pagini din Cetatea lui Dumnezeu, şi în cuvântul său de căpătâi, un verset din Cartea Pildelor: „Dumnezeu nu-i ascultă pe cei Mândri, iar celor smeriţi le dă har” (Pilde, 3, 34). Contrar a ceea ce a stabilit Augustin, gloria merită să fie căutată pentru ea înseşi , deşi creştinismul predică smerenia. De la prefaţa Cărţii I, dificultatea cuvintelor este corelată, cu discreţie sau cu tăgăduire, „stării de slăbiciune în care actuala religie a condus lumea”; nenorocirilor aduse de creştinătate „printr-o trândăvie orgolioasă” faţă de politică; mai ales şi direct legat de acest lucru, corelat cu faptul că această religie învaţă că imitarea virtuţii antice este imposibilă, „ca şi cum cerul, soarele, elementele, oamenii şi-au schimbat mişcarea, ordinea şi puterea în raport cu ceea ce era altădată”. Machiavelli refuză noua stare de lucruri introdusă în domeniul politic de creştinism, pentru că noile principii introduse de ordinea creştină sunt periculoase.
Machiavelli exaltă religia romanilor, o apreciază dimpotrivă drept o cauză a prosperităţii lor. Între aceste trei elemente, religia, reglementările înţelepte şi soarta, se instituie un concurs, un fel de complicitate care poate da republicilor un caracter durabil. Când Savonarola, la Florenţa, în timpul erei creştine de data aceasta, abordează subiectul reformei Bisericii, adică a reînnoirii temeliei creştinismului, Machiavelli îl aprobă, pentru că contribuie, prin însuşi acest fapt, la consolidarea temeliei politice.
Machiavelli este departe de a contesta importanţa religiei în politică sau de a i se opune, dar religia de care vorbeşte este religia romană, adică religia în serviciul politicii. Răstoarnă complet perspectivele elaborate în Occident. Împărţirea instituită în Occident între puterea papală şi puterea regilor a ajuns după el la o corupţie deopotrivă a domeniului religios şi a celui politic. Machiavelli face o judecată foarte severă a complicatului amestec de politică şi religie la care s-a ajuns la curţile italiene, amestec de care se va lua cunoştinţă după apariţia Reformei protestante care spală privirea, din punctul în care jenează şi hadicapează regii. Două sunt reproşurile făcute de Machiavelli Curţii de la Roma. Mai întâi, neregulile Bisericii Romei se transmit Italiei. Exemplul rău dat de această Curte a distrus în Italiei. Exemplul rău dat de această Curte a distrus în Italia orice sentiment de pietate şi de religie. În al doilea rând, Biserica a ţinut şi ţine Italia mereu divizată (I, cap. 12).
Macheavelli vrea să reabiliteze Roma, adică o anumită idee a politicii. Se interesează de întemeirea de oraşe şi de organizaţii politice, apoi de menţinerea lor. În statele ereditare care s-au obişnuit cu familia principelui lor, greutăţile întâmpinate în păstrarea lor sunt cu mult mai mici decât în principatele noi.
Un principe natural are mai puţine motive de a-i nemulţumi pe supuşii săi şi mai puţină nevoie de a o face, ceea ce înseamnă că el va trebui să fie iubit mai mult decât un principe nou; dacă nu are cine-ştie-ce vicii neobişnuite pentru care să merite ca oamenii să-l urasca, este sigur că, aşa cum este şi firesc, el se va bucura de dragostea supuşilor săi.
Instabilitatea lui va izvorî dintr-o dificultate naturală şi anume că oamenii îşî schimbă bucuros stăpânirea în credinţa că vor avea alta mai bună, dar se înşală, pentru că experienţa le arată apoi că starea lor a devenit, de fapt, mai rea.Cineva devineprincipe nu se poate să nu facă rău celor peste care începe să domnească, atât prin trupele asupriri pe care le aduce cu sine orice cucerire. Nu vei putea să păstrezi prietenia acelora care te-au ajutat să-l cucereşti, întrucât nu poţi să-i răplăteşti în măsura în care au sperat. Ludovic XII, regele Franţei, a ocupat foarte uşor Milanul, şi tot aşa de uşor l-a pierdut, nu puteau îndura supărările pricinuite de principele cel nou.
Statele care se cuceresc şi care se anexează unui stat mai vechi şi au aceeaşi limbă, este foarte uşor să le ţii în stăpânire, iar pentru a domni asupra lor în deplină siguranţă este de ajuns să faci să se stingă neamul princepelui care le stăpânea. Este destul să păstrezi vechile condiţii iar moravurile să fie asemănătoare pentru ca oamenii să trăiască în linişte. Greutăţile se ivesc însă atunci când cucereşti teritorii diferite prin limbă, obiceiuri şi orânduire; şi să fii foarte priceput, ca să poţi păstra ceea ce ai cucerit, iar unul dintre mijloacele principale şi eficiente pentru aceasta ar fi ca cel care cucereşte un teritoriu să se ducă să locuiască acolo.
Atunci când stai într-un anumit loc, ştii când se ivesc dezordini şi poţi să intervii pe dată; dacă însă nu te găseşti acolo, ajungi să afli despre ele abia când s-au întins atât de mult încât nu mai este nimic de făcut pentru a le stăvili.
De a întemeia colonii într-unul sau două locuri, care să fie un fel de centre de legătură ale acelor teritorii cu statul.
Principatele au fost guvernate în două moduri diferite: fie de către un principe având alături de el numai slugi plecate, care posedă acest rang nu prin bunătatea stăpânilorlor, ci prin vechimea neamului din care descind.
Când ţările care se cuceresc pot fi ţinute în stăpânire în trei feuri: primul constă în a le distruge; al doilea este de a te stabili personal în acele locuri; al treilea, de a lăsa ca ţările respective să se conducă mai departe după legile lor, cerându-le însă un tribut şi alcătuind aici un guvern de câţiva oameni care să lucreze în aşa fel încât să ţi le considere prietene. Nu există alt mod de a stăpâni în siguranţă o provincie decât acela de a o nimici. Iar cel care, cucerind o cetate obişnuită a trăi în libertate, n-o distruge, trebuie să se aştepte să fie el distrus de ea, deoarece rebeliunile care se vor produce aici îşi vor găsi întotdeauna o justificare în idealul libertăţii şi în instituţiile ei de mult constituite, pe care nici trecerea timpului oricât de îndelungat şi nici binele pe care l-ai făcut nu le pot şterge din amintirea oamenilor. Orice ai face şi orice măsuri ai lua, dacă nu-i vei împrăştia pe locuitori sau dacă nu le vei lua orice posibilitate de acţiune, ei nu vor uita nici idealul libertăţii şi nici instituţiile ei, şi vor recurge la ele în orice împrejurare.
În republici, însă, relaţiile dintre oameni sunt mai vii, ura şi dorinţa de răzbunare – mai puternice, iar amintirea vechilor libertăţi nu îngăduie cetăţenilor şi nici nu le poate îngădui vreo clipă de răgaz; aşa încât mijlocul cel mai sigur este tot acela de a le nimici sau de a te stabili acolo.
La principatele cu totul noi, greutăţile întâminate pentru păstrarea lor sunt mai mari sau mai mici, după cum sunt însuşirile şi priceperea celui care le cucereşte. Acela care ocupă un stat trebuie să se gândească dinainte la toate cruzimile pe care va fi nevoit să le repete în fiecare zi, şi pentru ca, nemaisăvârşind altele asemănătoare, să-i liniştească pe oameni şi să-i câştige de partea lui, făcându-le mult bine. Cel care va proceda altfel, fie din sfială, fie pentru că nu s-a gândit bine, acela va fi întotdeauna nevoit să pună mâna pe cuţit şi nu va putea niciodată să aibă încredere în supuşii lui, deoarece nedreptăţile mereu noi şi neîncetate îi vor face pe aceştia să nu se simtă niciodată în siguranţă faţă de el. Căci nedreptăţile trebuie săvârşite toate împreună, pentru ca oamenii, gustând din ele doar puţină vreme, să le simtă mai puţin apăsarea; binefacerile, în schimb, trebuie făcute încetul cu încetul, pentru a le simţi gustul vreme mai îndelungată. Dar, mai presus de toate, principele trebuie să se poarte în aşa fel cu supuşii lui încât nici o întâmplare, nici bună, nici rea, să nu-l facă să se schimbe; într-adevăr, cum nevoia de a acţiona se iveşte în momentele grele, nu ai timp să faci răul, iar binele pe care îl faci nu-ţi ajută, deoarece se socoteşte că l-ai săvârşit de nevoie, şi nimeni nu-ţi este recunoscător pentru el.