Platon este considerat uneori cel mai important filosof al tuturor timpurilor. Sunt semnificative, în acest sens, două aprecieri elogioase ale unor mari gânditori ai secolului al XX-lea, care i-au cunoscut temeinic creaţia. Astfel Pierre-Maxime Schuhl, unul dintre cei mai valoroşi exegeţi ai filosofiei antice greceşti, îl considera pe Platon „cel mai mare nume al istoriei filosofiei”, iar filosoful şi matematicianul englez Alfred North Whitehead scria admirativ că întreaga istorie a filosofiei occidentale n-ar reprezenta decât „note de subsol la filosofia lui Platon”.
Repere biografice
Platon s-a născut la Atena în 427 î.Hr. într-o veche şi ilustră familie aristocratică. Tatăl său, Ariston, descindea din Codros, ultimul rege al Atenei, iar mama sa, Perictioné era urmaşa lui Solon, legiuitorul care a iniţiat procesul de democratizare a Atenei şi unul din „cei 7 înţelepţi” ai grecilor. Unul dintre unchii săi a fost Critias, sofist aristofil şi conducător al regimului „celor 30 de tirani”, care în anul 404 î.Hr. a reuşit, pentru scurtă vreme, să răstoarne regimul democratic atenian restaurând dominaţia aristocraţiei. La 7 zile, viitorul filosof a fost botezat, potrivit tradiţiei aristocratice, cu numele unuia dintre bunicii săi Aristocles, Platon fiind o poreclă care îi va fi dată în gimnaziu de profesorul de gimnastică datorită straturii atletice sau probabil frunţii sale ample (gr. platus – plat, lat).
La vârsta de şapte ani viitorul filosof a început şcoala, care era organizată în două cicluri. În ciclul întâi (7 – 14 ani), se formau deprinderile intelectuale fundamentale de scris, citit, socotit şi se însuşeau cunoştinţele generale despre lume. Ciclul al doilea (14 – 18 ani) era consacrat mai ales pregătirii fizice, atât datorită concepţiei greceşti despre necesitatea armoniei dintre spirit şi trup, cât şi în vederea formării calităţilor fizice necesare viitoarelor obligaţii militare ale tuturor cetăţenilor.
Platon a dovedit din adolescenţă un talent literar remarcabil, scriind numeroase poeme lirice şi tragedii. La 18 ani a început să urmărească dezbaterile filosofilor şi lecţiile sofiştilor. Astfel, a cunoscut filosofia lui Heraclit din Efes prin intermediul lui Cratylos, cel mai important discipol al acestuia. S-a iniţiat în filosofia eleată prin intermediul lui Hermogenes. A cunoscut, de asemenea, temeinic filosofia pitagorică şi atomismul. La 20 de ani l-a ascultat pentru prima dată pe Socrate şi a avut o revelaţie. În noaptea zilei respective şi-a ars toate creaţiile literare anterioare, hotărând să se consacre exclusiv filosofiei. În următorii 8 ani, adică până în 399 î.Hr., anul procesului lui Socrate, a fost nedespărţit de acesta, devenind cel mai strălucit discipol al său. Condamnarea la moarte a lui Socrate l-a afectat profund pe tânărul Platon. El a fost contrariat de faptul că atenienii au fost capabili să-l execute pe „cel mai bun şi mai drept dintre grecii de atunci”. Dezgustat de fapta concetăţenilor săi, dar poate şi din prudenţă, de teamă ca procesul lui Socrate să nu se extindă şi asupra discipolilor săi, imediat după moartea dascălului său Platon părăseşte Atena. Se stabileşte, mai întâi, pentru un timp la Megara, nu departe de Atena, unde se iniţiază în eristică (teoria argumentaţiei în contradictoriu) cu Euclid din Megara, el însuşi fost discipol al lui Socrate, care-şi deschisese imediat după moartea dascălului său o şcoală filosofică în oraşul său natal. Platon a plecat apoi într-o călătorie mai lungă, în nordul Africii, la Cyrene, unde şi-a desăvârşit pregătirea matematică cu Theodoros, unul dintre cei mai valoroşi matematicieni greci ai timpului. De aici pleacă în Egipt, la Heliopolis (un fel de agenţie comercială grecească din delta Nilului, fiind interesat îndeosebi de ştiinţa, moravurile şi religia egipteană. Din Egipt Platon a plecat în Grecia Mare, cum era numit în epocă sudul Italiei, stabilindu-se la Tarent, unde se împrieteneşte cu Arkythas, care era conducătorul cetăţii şi adept al filosofiei pitagorice. Este invitat apoi în Sicilia, la Syracusa, de către tiranul cetăţii, Dionisyos cel Bătrân. Aici este primit şi tratat ca un oaspete de vază dar, datorită unor intrigi, cade în dizgraţie şi ajunge să fie vândut ca sclav la târgul de sclavi din insula Egina pentru suma de 20 de mine. Fiind recunoscut de către un cetăţean din Cyrene este răscumpărat şi eliberat.
Dezgustat de aceste experienţe, Platon se hotărăşte să revină la Atena. Ca şi alţi discipoli ai lui Socrate, decide să-şi deschidă propria şcoală filosofică. Aceasta a fost înfiinţată în afara cetăţii, într-o grădină, care aparţinuse unui erou legendar al Aticii numit Akademos. În memoria acestuia, şcoala filosofică a lui Platon va fi numită Academia. La intrarea în Academie se afla o inscripţie pe care scria: „Nu are voie să pătrundă nimeni aici dacă nu stăpâneşte în chip desăvârşit matematicile”. Datorită faimei şi competenţei lui Platon, Academia devine în scurt timp celebră atrăgând tineri din toată lumea grecească. Ea îşi propunea să formeze elite politice care, conform concepţiei social-politice platoniciene trebuiau să fie, în primul rând, filosofi. Academia era o adevărată universitate, cu profesori specializaţi, iar disciplinele fundamentale care se studiau erau matematica şi filosofia. În următorii 20 de ani Platon se va consacra organizării şi conducerii Academiei şi elaborării propriei opere. Va mai întreprinde două călătorii la Syracusa în anii 366 şi 361 î.Hr., de data acesta la invitaţia lui Dionysos cel Tânăr, cu intenţia de a-şi pune în aplicare concepţia social – politică. Va reveni de fiecare dată dezamăgit la Atena şi va continua să se ocupe de Academie şi de elaborarea operei. Platon a murit la Atena în anul 347 î.Hr.
Opera platoniciană
Platon şi-a scris opera sub formă de dialoguri şi nu de tratate, cum va face discipolul său Aristotel. În dialogurile sale Platon a integrat numeroase mituri, parabole şi alegorii, ceea ce le sporeşte valoarea artistică, dar creează şi mari dificultăţi în descifrarea semnificaţiei lor teoretice. Ele reprezintă, întotdeauna, mijloace de explicitare a unor probleme filosofice dificile, fiind deci subordonate unor finalităţi teoretice. Creaţia platoniciană are de aceea nu numai nu numai valoare teoretică, ci şi artistică, dialogurile fiind considerate atât lucrări de referinţă ale istoriei filosofiei occidentale cât şi capodopere ale literaturii universale.
Lui Platon i-au fost atribuite cca. 40 de dialoguri, dintre care numai 28 sunt acceptate de exegeţi ca autentice, celelalte 12 fiind considerate apocrife (cu paternitate îndoielnică). Dialogurile platoniciene autentice sunt grupate cronologic în trei categorii, corespunzător marilor etape a creaţiei filosofului:
- Dialoguri de tinereţe: Hippias minor, Alcibiade, Apărarea lui Socrate, Entyphron, Criton, Hippias major, Charmides, Lahes, Lysis, Protagoras, Gorgias, Menon.
- Dialoguri de maturitate: Banchetul (Symposion), Phaidon, Phaidros, Republica (Statul),
Ion, Menexenos, Euthydemos, Cratylos;
- Dialoguri de bătrâneţe: Parmenides, Theaitetos, Sofistul, Politicul, Philebos, Timaios, Critias, Legile.
Filosofia platoniciană
Platon a creat unul dintre cele mai ample şi închegate sisteme filosofice idealist-obiective din întreaga istorie a filosofiei. El a abordat toate marile domenii şi teme ale filosofiei, propunând soluţii care, chiar dacă nu au rezistat în totalitate probei timpului, au constituit puncte de referinţă în evoluţia ulterioară a filosofiei occidentale. Platon nu şi-a prezentat concepţia ca aparţinându-i, ci i-a atribuit-o integral lui Socrate, personajul principal al majorităţii dialogurilor sale. Întrucât acesta nu a scris în mod deliberat nimic, este foarte dificil de disociat ce şi cât din ceea ce i-a atribuit Platon lui Socrate i-a aparţinut într-adevăr acestuia, de ce şi cât i-a adăugat el. Majoritatea specialiştilor sunt de acord asupra faptului că filosofia platoniciană s-a constituit în continuarea celei socratice, Platon preluând, în primul rând, metoda socratică a dialogului. Ideile lui Socrate sunt însă pentru Platon mai mult un punct de plecare şi pretexte. El a aprofundat şi dezvoltat filosofia socratică, i-a adăugat noi teme şi motive şi i-a conferit mai multă consistenţă teoretică. În evoluţia filosofiei platoniciene pot fi distinse mai multe etape între care există atât aspecte de continuitate, cât şi de discontinuitate. Platon şi-a revizuit drastic de mai multe ori concepţia, critica severă pe care i-o va aplica discipolul său Aristotel fiind, în multe privinţe, mult mai blândă decât autocritica sa. De aceea platonismul este o filosofie dinamică, o mişcare continuă a gândului, este expresia unei permanente insatisfacţii faţă de propriile rezultate. Ontologia platoniciană Platon a elaborat o viziune ontologică în cadrul căreia se regăsesc într-o sinteză superioară toate motivele şi orientările filosofiei greceşti anterioare. Întreaga filosofie grecească presocratică, de la Thales până la Democrit, reuşise să explice, mai mult sau mai puţin satisfăcător, individualul (lucrurile concrete), dar nu reuşise să legitimeze ontologic generalul (genurile şi speciile). Platon va elabora o viziune ontologică în care va reuşi să legitimeze filosofic atât individualul cât şi generalul. Ontologia platoniciană este cunoscută sub denumirea de teoria Ideilor. Termenul Idee (scris, în cazul filosofiei platoniciene, întotdeauna cu majusculă, atât pentru a-l deosebi de termenul ce desemnează ideile oamenilor, adică produsele activităţii de reflecţie teoretică, cât şi pentru a se sublinia demnitatea pe care Platon a conferit-o spiritualităţii), care apare în această sintagmă, este transliteraţia în limba româna a grecescului eidos / ideea care se traduce prin formă sau esenţă. De aceea numeroşi istorici ai filosofiei consideră mai corectă formularea teoria Formelor formulării teoria Ideilor. Platon împarte existenţa în două (trei) regiuni ontice distincte numite lumi:
- Lumea Ideilor (sau a Formelor), care ar fi o lume transcendentă (plasată dincolo – dar în sens ontologic, nu topologic – de lumea reală; fiind ideale, componentele acestei lumi nu au deci o localizare spaţio-temporală), care ar conţine prototipurile ideale, perfecte, absolute, imuabile ale tuturor lucrurilor. În această lume ar exista prototipurile spirituale ale tuturor lucrurilor, proprietăţilor şi relaţiilor. Lumea Ideilor este concepută de Platon în manieră eleată, adică aşa cum Parmenides din Elea a conceput fiinţa, cu deosebirea că, dacă fiinţa lui Parmenides era unică, Ideile platoniciene sunt multiple, existând atâtea idei câte categorii de lucruri, de însuşiri şi de relaţii există.
- Lumea existenţelor sensibile ar fi lumea concretă, în care trăieşte omul. Ea ar cuprinde toate obiectele, fenomenele şi procesele care există în realitatea fizică şi pe care omul le percepe cu ajutorul simţurilor. În timp ce lumea Ideilor este o lume inteligibilă (nu poate fi cunoscută decât cu ajutorul raţiunii), lumea existenţelor sensibile este o lume sensibilă, adică toate componentele sale sunt cunoscute cu ajutorul simţurilor. Lucrurile care compun această lume sunt materiale, imperfecte, relative şi într-o continuă schimbare. Această lume este concepută de Platon în manieră heracliteană, adică aşa cum Heraclit din Efes concepuse existenţa.
- În ultima perioadă a creaţiei sale, Platon a adăugat viziunii sale ontologice o a treia lume, numită lumea obiectelor matematice. Ea cuprinde numere, figuri geometrice, simboluri matematice şi ar reprezenta un nivel intermediar de abstractizare între lumea Ideilor şi lumea existenţelor sensibile. Prin această lume Platon a încercat să atenueze distanţa ontologică dintre primele două lumi. În raport cu lucrurile individuale, concrete, obiectele matematice sunt deci abstracte, dar mai puţin abstracte decât Ideile. Lumea obiectelor matematice este concepută de Platon în manieră pythagorică.
Platon consideră că Ideile reprezintă adevărata existenţă, în timp ce lucrurile concrete n-ar fi decât nişte „cópii palide” ale Ideilor. Platon afirmă că lucrurile concrete s-ar afla într-un raport de participare la Idei. Toţi oamenii participă, de exemplu, la Ideea de om, toate casele la Ideea de casă, etc. Lucrurile ar fi deci, un fel de umbre ale Ideilor corespunzătoare. Întrucât toate obiectele de un anumit tip participă la aceeaşi Idee, ele vor avea deci aceleaşi însuşiri fundamentale. Fiecare lucru concret nu participă însă la o singură Idee, ci la mai multe, constituindu-se astfel însuşirile individuale ale lucrurilor. Orice om participă, de exemplu, în primul rând, la Ideea de om, prin care dobândeşte însuşirile caracteristice tuturor oamenilor, dar participă şi la alte Idei (de bunătate, frumuseţe, inteligenţă etc.), prin care îşi dobândeşte însuşirile individuale, prin care se deosebeşte de ceilalţi oameni. Conceptul de participare este unul dintre cele mai ambigue concepte ale filosofiei platoniciene. Platon a transfigurat mitico-poetic viziunea sa ontologică în Mitul peşterii din dialogul Republica.
Gnoseologia platoniciană Teoria platoniciană a cunoaşterii este indisolubil legată de ontologia lui Platon şi de teoria sa asupra sufletului. Platon a preluat concepţia socratică asupra sufletului, dar a dezvoltat-o şi aprofundat-o, conferindu-i mai multă consistenţă filosofică. Ca şi Socrate, el consideră că sufletul este nemuritor şi supus unui ciclu de reîncarnări succesive (metempsihoză). Platon susţine că înaintea întrupării sufletul ar fi sălăşluit în lumea Ideilor (nu a zeilor, cum susţinuse Socrate), pe care le-ar fi cunoscut nemijlocit, „îmbibându-se” de ele. Această cunoaştere desăvârşită a Ideilor este posibilă pentru că sufletul este spiritual, simplu şi nemuritor asemenea Ideilor. În momentul întrupării sufletul uită Ideile, pe care le-a cunoscut nemijlocit în existenţa sa anterioară întrupării. Această uitare se datorează faptului că sufletul este constrâns să trăiască vremelnic într-un trup material, imperfect, muritor, care reprezintă pentru el o adevărată tendinţă. Lucrurile concrete sunt pretextele care-i reamintesc sufletului Ideile pe care le-a cunoscut deplin înaintea întrupării. De exemplu, percepţia unui om din lumea fizică determină reamintirea Ideii de om, cunoscută de suflet nemijlocit în existenţa sa în lumea Ideilor anterioară întrupării. Întreaga cunoaştere este pentru Platon reamintire a Ideilor (anamnesis). Cunoaşterea este deci pentru Platon, ca şi pentru Socrate, înnăscută (ineism).
Platon considera că există două tipuri de cunoaştere, care se deosebesc între ele prin:
- facultatea prin intermediul căreia se realizează;
- prin regiunea ontică (lumea) cunoscută cu ajutorul fiecăreia dintre ele;
- prin gradul lor de rigoare.
Cele două tipuri de cunoaştere sunt:
- Opinia (doxa), care se realizează cu ajutorul simţurilor şi constă în cunoaşterea lucrurilor din lumea existenţelor sensibile. Doxa este o cunoaştere vagă, aproximativă, neriguroasă. Ea poate ajunge la adevăr, dar numai accidental şi fără a avea conştiinţa sa sau capacitatea de a-l legitima.
- Ştiinţa (epistemé) se realizează cu ajutorul raţiunii şi constă în contemplarea intelectuală a Ideilor. Este o cunoaştere temeinică, certă, riguroasă, care are în mod necesar acces la adevăr şi are capacitatea de a-l legitima.
Platon consideră că orice proces de cunoaştere autentică, nu poate începe decât cu cunoaşterea opiniilor, dar trebuie să tindă spre ştiinţă, adică spre contemplarea intelectuală a Ideilor.
Teoria social – politică platoniciană Reforma statului constituie obiectivul practic cel mai important al filosofiei platoniciene. Platon consideră că obiectivul fundamental pe care trebuie să-l urmărească organismul social – politic al societăţii este înfăptuirea dreptăţii.
Modelul social – politic platonician este fundamentat biologic. Oamenii ar fi inegali de la natură, prin voinţa divinităţii: unii superiori, „de natura aurului”, ar poseda însuşiri psihice superioare; alţii, „de natură grosolană”, ar fi dominaţi de pasiuni vulgare. Platon îşi întemeiază concepţia social – politică şi pe psihologia umană. Omului i-ar fi proprii trei facultăţi:
- Inteligenţa cu sediul în creier, care ar avea ca formă superioară de realizare înţelepciunea;
- Tendinţa spre acţiune, cu sediul în piept, care ar avea ca formă superioară de realizare curajul;
- Dorinţele senzoriale cu sediul în pântec, care ar avea ca formă superioară de realizare cumpătarea.
Pentru înfăptuirea dreptăţii, organizarea socială ar trebui să se întemeieze pe înţelepciune, curaj şi cumpătare. La nivelul indivizilor predomină una sau alta din facultăţi, ceea ce face ca ei să fie predestinaţi să aparţină uneia din următoarele trei clase:
- Filosofii, dominaţi de inteligenţă, care ar trebui să conducă cetatea;
- Gardienii sau militarii, dominaţi de tendinţa spre acţiune, care ar trebui să apere cetatea de pericolele externe şi interne.
- Meşteşugarii şi agricultorii care ar fi dominaţi de dorinţe senzoriale şi ar avea rolul de a produce bunurile materiale necesare existenţei cetăţii. Societatea ideală imaginată de Platon este una închisă întrucât accesul de la o clasă la alta este considerat imposibil. Viziunea social-politică platoniciană expusă în dialogurile Republica şi Legile are un caracter utopic, fapt atestat şi de zădărnicia strădaniilor repetate ale Platon de a o transpune în realitate la Siracuza. Platon recomandă primelor două clase comunitatea averilor şi a femeilor, pentru ca membrii lor să se poată consacra exclusiv îndeplinirii prerogativelor lor. Datorită acestor idei, Platon este considerat uneori, dacă nu fondatorul, cel puţin cel mai important precursor a doctrinei comuniste.