Poemele homerice sunt cea mai veche mărturie a culturii culte greceşti şi occidentale care ne-a parvenit. Ele cuprind un corpus de legende reunite în doua epopei de excepţională valoare artistică: Iliada şi Odiseea. Ele au fost considerate din vremuri străvechi a întruchipa suma artei, religiei, moralei şi înţelepciunii greceşti şi s-au bucurat în întreaga lume grecească antică de o autoritate comparabilă cu cea a Bibliei din era creştină (comparabilă, dar nu identică din moment ce filosofi ca Heraclit din Efes, Xenoafan din Colofon şi Platon, nu numai că s-au îndoit de această autoritate, ci au fost de-a dreptul ireverenţioşi faţă de ea). Tradiţia antică a atribuit cele două epopei poetului orb Homer, dar informaţiile despre personalitatea şi creaţia sa sunt vagi, incerte si contradictorii.
Problema homerică
Ca expresie a incertitudinilor legate de personalitatea şi opera lui Homer, în epoca modernă s-a constituit aşa-numita „problemă homerică”, cu antecedente încă în antichitatea grecească, ce reuneşte o suită de întrebări ale căror răspunsuri mai vechi sau mai noi sunt numai ipotetice. Iată câteva dintre ele:
- Dacă Homer a existat într-adevăr sau este numai un personaj legendar? Au fost formulate răspunsuri şi teorii, mai mult sau mai puţin convingătoare, în favoarea ambelor răspunsuri. În antichitatea grecească nu mai puţin de şapte cetăţi, printre care şi Atena, îşi disputau onoarea de a-i fi patrie, cele mai plauzibile fiind Smirna şi Chios.
- În cazul în care Homer a existat cu adevărat, când a trăit? Au fost propuse date cuprinse între secolul al XII-lea î.Hr. (caz în care el ar fi fost contemporan cu evenimentele narate în cele două epopei care-i sunt atribuite sau ar fi trăit la scurt timp de la consumarea lor) şi secolul al VII-lea î.Hr. (caz în care el ar fi trăit cu puţin înaintea consemnării în scris a faimoaselor epopei). Poemele homerice au fost consemnate în scris după tradiţia orală în secolul al VI-lea î.Hr. în timpul tiraniei lui Pisistrate, dar au circulat oral din timpuri străvechi. Majoritatea cercetărilor contemporani fixează ca data cea mai probabilă a vieţuirii ipoteticului Homer secolul al VIII-lea î.Hr. Este însă cert că el a utilizat pentru elaborarea poemelor sale o serie de mituri si legende ce circulau oral cu multă vreme înainte.
- Dacă poemele homerice sunt creaţii folclorice sau culte? În epoca modernă romanticii au propus şi argumentat, mai mult pasional decât teoretic, ipoteza caracterului folcloric al poemelor homerice, dar ea este în prezent complet abandonată. Majoritatea cercetătorilor contemporani susţin caracterul lor cult şi invocă numeroase argumente, care cu greu pot fi contestate.
- Elemente de prozodie: cele două poeme sunt compuse din versuri lungi, în timp ce majoritatea creaţiilor folclorice sunt alcătuite din versuri scurte; particularităţi stilistice, vocabular elevat etc.
- Relatarea unor detalii de la curţile basileilor (regii micenieni), cum ar fi descrierea interioarelor palatelor miceniene şi a vestimentaţiei celor care le locuiau, invocarea unor reguli de „protocol” şi a moravurilor aristocratice etc., care nu puteau fi accesibile oamenilor din popor.
- Concepţia despre zei implicată în cele două poeme: unele personaje nu numai că nu sunt obediente, ci se manifestă de-a dreptul ireverenţios faţă de diferite divinităţi, atitudine care nu este caracteristică oamenilor simpli. Astfel, Diomede, unul dintre personajele Iliadei, o înfruntă pe zeiţa Afrodita: „… Ci strigă vârtos Diomede: / Lasă războiul, tu fiic-a lui Zeus şi du-te”.
- Dacă Iliada şi Odiseea sunt creaţii ale unui singur autor, a doi sau mai multora? Filologii au identificat mai multe straturi, niveluri şi stiluri ale scriiturii, au sesizat interpolări operate în momente despărţite de câteva secole (de exemplu referiri la arme de fier, care nu existau în epoca miceniană, când s-a desfăşurat războiul troian) etc., care ar pleda pentru ipoteza a doi sau mai mulţi autori diferiţi, dintre care n-ar fi exclus ca unul (cel care a scris Odiseea) să fi fost o femeie (s-a susţinut în acest sens că un bărbat n-ar fi niciodată capabil să pătrundă atât de intim sufletul femeii, cum o face ipotetica autoare a Odiseei) etc.! Cei mai mulţi cercetători sunt de părere că cele două poeme au un singur autor, Iliada fiind o operă de tinereţe, iar Odiseea una de maturitate sau chiar de bătrâneţe, etc.
Iliada relatează mai multe episoade dramatice din ultimul an, al zecelea, al războiului troian. Viziunea despre lume, conturată deosebit de expresiv, este amplă, grandioasă, iar la evenimentele povestite participă nu numai oameni, ci si zei, fie de o parte, fie de cealaltă a beligeranţilor. Sunt evocate personaje puternice, mistuite de patimi arzătoare. Valoarea morală supremă care animă cele mai importante personaje este virtutea („areté”): aien aristeuein cai hypeirochon emmenai allon – „să fii întotdeauna cel mai bun şi mereu deasupra celorlalţi”.
Odiseea continuă într-un fel acţiunea „Iliadei”, povestind peripeţiile eroului aheean Ulise (Odysseus), pe drumul de întoarcere de la războiul troian spre patria sa, Ithaka – al cărei basileu era, unde îl aştepta răbdătoare şi iubitoare soţia sa Penelopa. Viziunea despre lume conturată în „Odiseea” este mai puţin amplă (ceea ce i-a determinată pe unii cercetători să o considere o operă de maturitate sau chiar de bătrâneţe a prezumtivului său autor), dar Ulise pune în joc, alături de virtuţile personajelor „Iliadei”, şi inteligenţa pragmatică, o artă machiavelică avant la lettre de a utiliza împrejurările, oamenii şi chiar zeii ca simple mijloace pentru atingerea propriilor sale scopuri. La revenirea eroului aheean în Ithaka Atena i se adresează admirativ: „Nu este zeu care să te întreacă în viclenie”!
Etica homerică este o etică eroică, centrată în jurul valorii supreme a virtuţii. În prim-planul ambelor poeme se află eroul aristocrat, care foloseşte orice prilej pentru a-şi pune în valoare curajul şi a-şi apăra demnitatea. Oamenii din popor implicaţi în evenimentele povestite au doar rol decorativ, războiul însuşi fiind mai mult o suită de confruntări individuale între aristocraţii celor două tabere, decât o luptă între două armate. Destinul eroului homeric este închis între limitele vieţii sale, căci după moarte nu mai este nimic de sperat sau de aşteptat. Ideea destinului implacabil (Moira sau Aisa), care este una dintre notele definitorii ale întregii spiritualităţi antice greceşti, apare cu deosebită pregnanţă în poemele homerice. Destinul, căruia îi este supusă întreaga creaţie, este conceput fie ca fiind impus de Zeus, fie ca o forţă telurică mai presus chiar decât „părintele zeilor şi-al omenirii”: „Ce-i drept că nici chiar zeii / Nu pot scuti de moartea cea firească / Pe cine lor li-i drag, dacă-l doboară / Neîndurata soartă, mâna morţii” (Odiseea). Grecii erau încredinţaţi că destinul poate fi cunoscut înaintea împlinirii sale (prin consultarea oracolelor, cercetarea stării organelor interne ale animalelor sacrificate cu prilejul diferitelor manifestări religioase, interpretarea anumitor semne ale naturii ori a viselor etc.), dar, în nici un caz, anulat şi nici măcar schimbat. Este semnificativ în acest sens cazul lui Oedip, care, aflându-şi destinul tragic prin consultarea Oracolului din Delphi, face tot ceea ce este omeneşte posibil pentru a-l evita, dar, în cele din urmă, acesta i se impune exact în forma în care-i fusese prezis. Omul trebuie deci să se supună destinului, ba chiar să şi-l asume, dar să-şi trăiască viaţa, atâta câtă îi este dată, cu curaj şi demnitate, astfel încât faima să-i supravieţuiască. Ştiind că îi sunt date zile puţine, Ahile nu precupeţeşte nici un efort pentru a le da cât mai multă strălucire: „Mamă, de vreme ce-mi deteşi din naştere zile puţine, / Cinste măcar trebuia să-mi dea mie-împăratul olimpic”.
În poemele homerice nu este încă prezentă ideea de „suflet”, ca parte a omului pregnant conturată, ca în filosofia grecească de mai târziu, considerându-se că după moarte din om nu mai rămâne decât un suflet fantomatic, o umbră palidă lipsită de eficacitate. Personajele homerice colaborează sau se înfruntă cu zeii, cu care comunică mai ales în timpul somnului prin vise. Visele sunt întotdeauna premonitorii, pretându-se la o adevărată hermeneutică mitică, stăpânită doar de iniţiaţi.
Importanţa poemelor homerice pentru filosofia grecească de mai târziu a fost considerabilă. În primul rând, ele au reprezentat un adevărat rezervor pentru terminologia filosofică. Numeroşi termeni filosofici ulteriori sunt resemnificări ale unor cuvinte care apar în Iliada şi Odiseea (de exemplu: aperion, arché, cosmos, haos, psyché etc.). De asemenea, în Iliada este schiţat un model cosmologic, gravat de Hefaistos însuşi pe scutul lui Achille. Zeul focului şi al meşteşugurilor „făureşte pământul şi cerul şi marea, Soarele-n veci călător şi Luna rotată şi plină / Stelele toate, ale cerului zodii şi mândra cunună, Cloşca cu puii, Hiadele şi Orionul / Cel luminos, ba şi Ursa, ce-i zice şi Carul cel mare, / Care, ochind Orionul, pe loc în văzduh se roteşte, / Singurul care nu scapătă-n apele lui Okeanos”. Acest model cosmologic va influenţa primele cosmologii filosofice. Deşi este saturat de elemente fantastice, el conţine şi o serie de elemente raţionale ca: forma sferică a universului, distingerea a mai multor niveluri ale existentei, poziţia „fixă” pe cer a unor constelaţii (Orionul) etc. Tocmai aceste elemente vor fi reţinute, demitizate şi dezvoltate de primii filosofi.