Istorie

“Metafizica este un subiect mai mult curios decât folositor.”[1]

(Charles S. Peirce)

“Istoria filosofiei este, într-o mare măsură, cea a unui anumit conflict între temperamentele omeneşti.” “Sigur, când este vorba de filosofie, un filosof, indiferent care să fie temperamentul său, se străduie să-l reducă la tăcere. Cum temperamentul nu este unul din motivele sale pe care conversaţia le admite, filosoful nu invocă decât argumentele impersonale pentru a-şi stabili concluziile. Orice-ar fi, ceea ce apasă asupra lui şi îl influenţează cel mai grav nu este nici una din premisele cele mai riguroase obiective adoptate, ci este temperamentul său.” [2]

(William James)

Este evident faptul că în lumea contemporană s-a impus un primat al valorilor utilităţii în sistemul valorilor vieţii. Pragmatismul – orientare filosofică afirmată pe terenul gândirii americane, cu reprezentanţi ca C h. S. Peirce (1839–1914), J. Dewey (1859–1952), W. James (1842–1910), F. C. S. S c h i l l e r (1864-1937) ş.a. – încearcă să legitimeze interesul pentru utilitate, fiind o metodă şi o viziune asupra lumii care depăşeşte speculativismul filosofiei tradiţionale, propunând soluţii ce vor să pună de acord spiritul uman cu dificultăţile experienţei cotidiene. În adaptarea sa la mediul natural şi social – arată pragmatiştii –, omul se află în faţa unor situaţii problematice. Situaţia problematică este acea stare obiectivă a activităţilor umane încărcată cu derută, nesiguranţă, confuzie, căutări ş.a.m.d., care solicită din partea omului judecăţi, alegeri, decizii în vederea înlăturării lor. Viaţa este o continuă transformare a situaţiilor problematice în situaţii neproblematice, rezolvate. Problema adevărului conştiinţelor noastre şi a valorilor este, deci, legată intens de încercările omului în a răspunde cu succes acestor situaţii dificile pe care viaţa de fiecare zi i le pune în faţă. Împotriva unui raţionalism dogmatic, se propune o reflecţie filosofică ce valorifică empirismul şi deschiderile realiste din teoria ştiinţei, cu implicaţii metodologice fertile.

“«Pragmatic» – precizează Alexandru Boboc – înseamnă conform acţiunii, în serviciul practicii, orientat spre conexiunea disponibilităţilor personale şi a consecinţelor acţiunii. Aceasta nu trebuie să conducă la confuzia între «pragmatic» şi «practic»: «pragma» (gr.: acţiune) şi «prattein» (gr.: practiktikós, referitor la acţiune) se deosebesc şi prin faptul că «practic» se leagă şi de «praxis» («practică», spre deosebire de «teorie»), tinzând mai mult către acţiunea comportamentală, etică. În acest sens, istoriceşte, pe filiera kantiană a «raţiunii practice», s-a ajuns treptat la delimitarea unui tip de raţionalitate, definit nu doar în sens etic – comportamental, ci şi acţional în genere, ceea ce a condus la «praxiologic» (teoria acţiunii eficiente). Într-o abordare istorică, «pragmatic» redă grecescul prágmatikós, ceea ce s-ar descrie prin versat (priceput, încercat) în afaceri (în îndeletniciri practice), şi ar însemna: 1. apt pentru acţiune, servind practicii, practic, angajat practic; 2. servind bunăstării publice, folosului general” [3] ş.a.m.d.

• Cunoştinţele sunt apreciate în funcţie de capacitatea lor de a ne orienta în experienţă. Sufletul şi gândirea tind către producerea convingerii; aceasta are trei proprietăţi:

“prima, de a fi ceva de care suntem conştienţi; a doua, de a potoli frământarea declanşată de îndoială şi, a treia, de a implica instituirea în natura noastră a unei reguli de acţiune – sau, pe scurt, a unei deprinderi”. Convingerea – ca “gândire în repaus” – presupune totuşi o dialectică permanentă a certitudinii şi îndoielii. “Rezultatul final al gândirii este exerciţiul voinţei, din care gândirea nu mai face parte; dar convingerea nu este decât un stadiu al acţiunii mentale, un efect asupra naturii noastre datorat gândirii, care va influenţa gândirea viitoare.” [4]

Certitudinile pragmatice se obţin prin: imitaţie socială, perseverenţă în acţiunea proprie, puterea instituţiilor ş.a.m.d. Un loc aparte se rezervă metodei ştiinţifice prin care ieşim din interiorul cunoştinţelor pentru a intra în complicitate cu faptele, iniţiindu-se astfel probe de eficienţă.

• Peirce pune sub semnul întrebării anumite presupoziţii metafizice de origine carteziană. Propoziţiile negative în care-şi fixează critica permit afirmarea unor principii noi care vertebrează filosofia pragmatistă:

 “1.Nu avem o capacitate de Introspecţie, ci întreaga cunoaştere a lumii interne este derivată prin raţionare ipotetică din cunoaşterea pe care o avem despre faptele externe. 2. Nu avem o capacitate de Intuiţie, ci orice cunoştinţă este determinată logic de cunoştinţe anterioare. 3. Nu avem capacitatea de a gândi fără semne. 4. Nu avem un concept al incognoscibilului absolut.” [5]

Consecinţele acestor teze sunt lămuritoare pentru întreg spectrul filosofiei pragmatiste; se refuză posibilitatea cunoaşterii pure a Ego-ului, morala intenţiei, cunoaşterea de sine prin autoanaliză; se respinge ideea unui început absolut în cunoaştere, propunându-se, în schimb, luarea în ecuaţie a funcţiilor pe care le joacă totdeauna cunoştinţele deja dobândite; în acelaşi timp, se precizează raportul dintre gândire şi semne în termenii fermi ai exprimabilităţii, admiţându-se cognoscibilitatea de principiu a lumii. Analiza semnului – structural şi tipologic –, însoţită de ideea comunităţii de cunoaştere, întemeiază semiotica, resimţindu-se şi în unele opţiuni epistemologice actuale.

“Ori de câte ori gândim, avem prezent în conştiinţă un sentiment, o imagine, un concept, sau altă reprezentare, care serveşte ca semn. Rezultă însă din propria noastră existenţă (care este dovedită de ocurenţa ignoranţei şi a erorii) că tot ceea ce este prezent pentru noi este o manifestare fenomenală a noastră înşine. Ceea ce nu o împiedică să fie un fenomen a ceva din afara noastră întocmai aşa cum un curcubeu este, în acelaşi timp, atât manifestarea soarelui, cât şi a ploii. Prin urmare, atunci când gândim, noi înşine, aşa cum suntem în momentul respectiv, apărem ca un semn. Or, un semn, are, ca atare, trei referinţe: în primul rând, el este un semn în relaţie cu un gând oarecare, care îl interpretează; în al doilea rând, el este un semn pentru un obiect oarecare, cu care este echivalent în gândul respectiv; în al treilea rând, el este semn într-o privinţă sau calitate oarecare care îl pune în relaţie cu obiectul său.” [6]

Prin intermediul semnelor gândim/cunoaştem nu o realitate în sine, ci realul aşa cum se prezintă şi există pentru noi; acest real inepuizabil există, fără îndoială, independent de voinţa şi capriciile umane, însă el ne este accesibil prin raţionare. “Originea însăşi a conceptului realităţii arată că el implică în mod esenţial ideea unei comunităţi, a unei comunităţi fără limite precise şi capabilă de o creştere definită a cunoaşterii.” Disputa dintre adevăr şi falsitate este permanentă. “Nu există nimic, aşadar, care să ne împiedice să cunoaştem lucrurile exterioare, aşa cum sunt ele în realitate şi este foarte probabil să le cunoaştem în felul acesta în nenumărate cazuri, deşi nu putem fi niciodată absolut siguri că într-un caz particular dat le cunoaştem astfel.” [7]

• În această deschidere, Peirce configurează semioza – idee preluată de semiotica actuală – prin care abordează subiectivitatea umană în termenii segmentării culturale – reale şi posibile – a universului înconjurător. Dacă “orice gând este un semn” – ceea ce dovedeşte că şi “omul este un semn” –, iar “fiecare gând este un semn exterior”, se poate spune că însuşi “omul este un semn exterior”. Universul semnelor are o autonomie ce permite ca subiectivitatea umană să fie înţeleasă ca semioză nelimitată.

“Întocmai cum realitatea unui lucru oarecare este ceea ce ajungem să ştim că este el în starea ideală în care am dispune de informaţia completă, aşa încât realitatea depinde de decizia ultimă a comunităţii, tot astfel gândul este ce este doar în virtutea faptului că se adresează unui gând viitor, care, în valoarea sa de gând, îi este identic, deşi e mai dezvoltat. În felul acesta, existenţa gândului în momentul actual depinde de ceea ce urmează să se petreacă de aici înainte; el are, aşadar, doar o existenţă potenţială, dependentă de gândirea viitoare a comunităţii.” [8]

Se poate bănui în opţiunea lui Peirce un ideal religios dislocat şi resemnificat în cadre scientiste. Dacă la Kierkegaard infinitizarea de sine aparţine planului existenţial – şi de aici rezultă o suspiciune în privinţa puterilor raţiunii –, Peirce integrează provocările infinitului într-un optimism gnoseologic şi acţional.

• Maxima pragmatică.

“Ideea pe care o avem despre ceva este ideea pe care o avem despre efectele sale sensibile”;

această perspectivă îngăduie să deosebim ideile clare de conceptele obscure/confuze, fixând regula pragmatică:

“să se determine ce efecte care ar putea avea relevanţă practică raţional imaginabilă socotim că are obiectul conceptului nostru. Atunci, conceptul pe care-l avem despre aceste efecte reprezintă întregul concept pe care îl avem despre obiect.” [9]

Calea metodologică deschisă de Peirce este [re]precizată astfel:

“un concept, adică semnificaţia raţională a unui cuvânt sau a unei expresii, constă exclusiv în relevanţa sa imaginabilă asupra conduitei vieţii” [10].

Utilitatea, folosinţa, succesul ş.a.m.d. procurate de o cunoştinţă sunt dislocate din sensurile lor uzuale:

 “Întreaga semnificaţie intelectuală a unui simbol oarecare constă în totalitatea modurilor de conduită raţională care, în funcţie de toate împrejurările şi dorinţele posibile, ar decurge din acceptarea simbolului.” [11]

• Teoria genetică a adevărului. Potrivit lui W. James, metoda pragmatică constă în încercarea de “a interpreta orice concepţie după (în funcţie de – n.n.) consecinţele sale practice” [12]. Metoda se îmbină însă cu o teorie genetică a adevărului [13] care înţelege adevărul ca instrument al acţiunii: “ideile adevărate sunt cele pe care putem să ni le asimilăm, putem să le validăm, să le întărim cu (să le sprijinim pe – n.n.) adeziunea noastră şi putem să le verificăm”;

“adevărul unei idei nu este o proprietate care şi-ar găsi existenţa inerentă şi ar rămâne inactivă. Adevărul este un eveniment care se produce pentru o idee. Aceasta devine adevărată; ea este înapoiată adevărată de către anumite fapte. Îşi dobândeşte adevărul său prin munca pe care o efectuează, prin travaliul care constă în a se verifica ea însăşi, având ca scop şi ca rezultat verificarea sa.”[14]

Mai precis: “valoarea practică a ideilor ţine deci, mai întâi, de importanţa practică pe care obiectul lor o are pentru noi” [15]. Întrucât acest tip de validare este legat de procesualitatea unei experienţe plurale şi mereu incomplete, “adevărul trăieşte din credit, majoritatea timpului” [16]. Ideea este, de fapt, un ghid pentru mişcarea gândirii şi acţiunii în realitatea nemijlocită; în rezumat,

“«adevărul» constă pur şi simplu în ceea ce este avantajos pentru gândirea noastră, la fel cum «justul» constă în ceea ce este avantajos pentru conduita noastră” [17].

Conceptul de adevăr nu mai desemnează corespondenţa dintre conţinutul cognitiv-informaţional al enunţurilor noastre şi stările de fapt obiective la care se referă, ci semnifică o corespondenţă între ideile noastre şi consecinţele, succesul, eficienţa pe care ni le procură prin aplicarea lor în acţiune. Adevărul unei teorii, al unei propoziţii constă în utilitatea la care acestea ne conduc; el nu este anterior verificării, ci este produs de însuşi procesul experienţei; un enunţ nu are calitatea nici de adevăr, nici de fals înaintea verificării sale, ci adevărul sau falsul sunt calităţi pe care noi i le conferim în funcţie de rezultatele, efectele obţinute în acţiune.

• Metoda pragmatică, subliniază W. James, constă în

“a deturna privirile noastre de la lucrurile prime, principii prime, categorii, necesităţi presupuse pentru a ne orienta spre lucrurile ultime, spre rezultate, consecinţe, fapte” [18].

Acest principiu metodologic se clădeşte pe o viziune pluralistă a existenţei, întemeiată pe faptul că activitatea spirituală nu reflectă stări de fapt obiective: ideile, concepţiile, valorile sunt “invenţii”, instrumente eficiente generate de voinţa de a trăi şi puse în slujba acesteia. Prin urmare, realitatea este redusă la câmpul experienţei [inter]subiective, pe fondul unei viziuni pluraliste asupra lumii şi adevărului; dacă adevărul este echivalent cu utilul, folosinţa, rezultă că nu există un adevăr, ci adevăruri, în funcţie de subiecţii umani care le constată. Pragmatiştii afirmă că nu există un adevăr esenţial, ci adevăruri existenţiale, dependente de multiplicitatea experienţelor în care este antrenat spiritul uman. Pragmatiştii apelează la practică drept criteriu de verificare a cunoştinţelor noastre, dar practica are un înţeles specific, fiind redusă la efectele favorabile pe care le procură omului, şi, de aceea, presupune doar o confruntare a ideilor cu modul concret în care acestea satisfac aşteptările şi dorinţele umane. Ca atare, pragmatismul, în varianta construită în special de James, pare a susţine comuna convingere: “câţi oameni, atâtea adevăruri”. În acelaşi mod este gândită şi dimensiunea faptului moral: o conduită este bună nu prin motivaţie şi substanţa socială pe care le activează, ci funcţie de utilitatea consecinţelor pentru individul în cauză. Este afirmat aici un relativism al adevărului şi valorilor morale. John Dewey este mai nuanţat. Utilitatea nu mai este judecată în sfera arbitrarului subiectiv, ci în planul mai larg al vieţii sociale. Mai mult chiar, Dewey încearcă o omogenizare a unor elemente oarecum distincte: cunoaşterii, fapte, valori. Şi, aici, relativismul lui James este depăşit. “Binele” nu mai este echivalent cu dorinţa unui om sau a altuia, ci cu ceea ce trebuie dorit, nu constă în ceea ce ne preocupă pentru că ne satisface, ci în ceea ce trebuie să avem în vedere pentru că procură satisfacţii ce depăşesc stricta eficienţă personală. Valoarea este identificată nu cu dorinţa, ci cu ceea ce este dezirabil. Impresiile şi opţiunile spontane nu afirmă prin ele însele valoarea morală, tocmai pentru că sunt propulsate de instincte, deprinderi, obişnuinţe. Ele indică doar o situaţie problematică, şi, desigur, pot fi o rezolvare a acesteia, dar o mai atentă disecare a situaţiei problematice relevă că aceasta necesită o desprindere a variantelor de alegere, anticiparea consecinţelor, gândirea alegerii efectuate şi postulate ca mijloc, în perspectivă, pentru un scop viitor. Deci ea cere o satisfacere prin emiterea unei judecăţi de valoare în care aprecierea modului optim de atingere a unui scop se îmbină cu calificarea respectivului scop ca bun sau rău, valoros sau lipsit de valoare în strictă dependenţă de măsura în care acesta este capabil să deschidă perspective spre soluţionarea unor viitoare stări problematice, marcând astfel o orientare constantă a conduitei. Sigur, o asemenea perspectivă operează de la sine o unificare a proceselor cognitive cu judecata de valoare în faptele întreprinse.

• “Esenţa limbajului nu constă în exprimarea a ceva preexistent, şi, cu atât mai puţin, în «exprimarea» unui gând preexistent.” [19] Vorbirea nu este simplă comunicare şi/sau numai comunicare, ci însuşi gândul care învăluie, tatonează, înfruntă interogativ realitatea empirică; în aceste condiţii, valoarea este doar un fapt de un fel aparte; sub raport metodologic, nimic nu separă judecăţile de valoare de concluziile altor discipline (precum chimia sau biologia); deci, pe lângă conţinutul cognitiv, valoarea implică o funcţie normativă drept consecinţă firească a faptului de cunoaştere. Valoarea nu mai exprimă o esenţă, ci aparţine lucrurilor atrase într-o relaţie cu trebuinţele omului, starea de fapt indicând ceea ce anume trebuie făcut.
• Existenţă şi valoare. Situarea întregii construcţii teoretice sub orizontul utilului îşi lasă puternic amprenta asupra soluţiilor prefigurate. În primul rând, face posibilă reducţia interpretabilă a judecăţilor de valoare la judecăţile de existenţă. Adevărul şi valorile sunt “instrumente” de adaptare a fiinţei umane la mediu. Aşa cum cunoaşterea ştiinţifică urmăreşte rezolvarea acelor “cazuri” de care ne lovim zi de zi, iar când apar probleme concrete neîncadrabile în vechiul sistem de gândire elaborăm alte legi teoretice, şi valorile au doar statutul unor instrumente indispensabile vieţii în comun, perfecţionabile în funcţie de utilitatea corespunzătoare treptei de evoluţie socială. Localizate sub aceeaşi unică şi unilaterală boltă (adaptarea la mediul natural şi social), propoziţiile prescriptive şi estimative (deci valorice) se identifică cu cele descriptive întâlnite în orice ştiinţă. Deci ambele au doar conţinut cognitiv, raţional. Diferă doar obiectul. Judecăţile morale se referă doar la fapte care au un anume specific, dar, privitor la metoda de cercetare şi verificare, nu se deosebesc de orice altă ştiinţă particulară. Dacă vizăm materialul aparte la care se referă teoria moralei, subliniază Dewey, din acest punct de vedere şi cercetarea şi judecăţile despre cartofi, pisici şi molecule se deosebesc între ele. Deosebirea constă numai în faptul că judecăţile morale posedă valenţe normative; prin intermediul lor sfătuim, pledăm, recomandăm, convingem, introducem reguli imperative actelor individuale. Ele sunt cerinţe referitoare la ceea ce trebuie urmat, dorit în acţiunile prezente şi viitoare, conferind unui act întreprins autoritate şi dreptul de a exista întocmai. Aceste valenţe normative, imperative, sunt acordate judecăţilor de valoare de situaţia problematică existentă, au implicat un “trebuie” (să faci astfel) care, de altfel, le explicitează şi conţinutul. Cu alte cuvinte, fac aşa pentru că trebuie să procedez astfel, şi procedez astfel pentru că situaţia mă obligă. După cum se observă, Dewey este conştient că în morală sunt prezente principii, valori, idealuri, dar apreciază că toate acestea pot fi epuizate în acelaşi fel în care se raportează la obiectul lor ştiinţele naturii. Dewey a polemizat cu încercările de concepere a unor principii universale, cât şi cu morala pur lăuntrică a bunei intenţii, [20] vizând omul în confruntarea sa dificilă cu situaţiile de viaţă. Dar, legarea strânsă a valorii unei opţiuni morale de exigenţele acţiunii îl fac pe filosoful american să ajungă la conceperea valorii morale doar ca răspuns la un stimul, şi calificativ pe care îl dăm unor judecăţi pentru simplul motiv că acestea se dovedesc utile, duc la ceva care ne satisface.

Confruntarea binelui cu reuşita depăşirii unei situaţii conflictuale pare a reduce morala motivelor la morala consecinţelor. Însă asemenea dificultăţi sunt sesizate de pragmatişti, ceea ce este vizibil în nuanţele pe care le introduc în înţelegerea “utilităţii”. Astfel, C h. S. Peirce, atunci când leagă problema adevărului de efectele practice perceptibile pe care le provoacă anumite cunoştinţe, precizează că e vorba de repercusiuni practice raţional anticipate, recunoscute de către “comunitatea” de cunoaştere şi capabile să devină un simbol de comportament. Deci nu intră în discuţie o utilitate strict individualistă. W. James însuşi arată că utilitatea aparţine consecinţelor implicate în chiar natura unei teorii şi, mai mult, adevărul consecinţelor constă în disponibilitatea, capacitatea lor de a produce efecte, în timp ce utilitatea se confundă cu funcţiile nemijlocite îndeplinite de acea cunoştinţă în experienţă. În acelaşi sens, J. Dewey apreciază că valorile vizează nu ceea ce dorim, ci ceea ce este dezirabil; nu ceea ce preţuim, ci ceea ce merită a fi preţuit; nu ceea ce ne satisface, ci ceea ce este satisfăcător; nu ceea ce ne interesează, ci ceea ce trebuie să ne intereseze.

• Consecinţe metafizice. Metoda pragmatică stă la temelia unei concepţii filosofice pentru care realitatea nu este ceva dat o dată pentru totdeauna, static, închis, ci proces, devenire, creaţie continuă, deci, un curs de fapte în plină desfăşurare. De aceea, soluţiile moniste sunt considerate ca inexacte, contradictorii şi sterile, întrucât simplifică şi schematizează plenitudinea realităţii, falsifică şi sărăcesc structura eterogenă a existenţei, neputând să-şi integreze spontaneitatea şi imprevizibilul vieţii. În viziunea lui James, universul are o imperfecţie procesuală, iar viitorul este indeterminat; de aceea, creaţia umană este posibilă, fiind o aventură tragică, o asumare de riscuri, tensiuni şi eforturi prin care se refuză dezertarea. Acest pluralism “se potriveşte (se împacă – n.n.) mai bine cu experienţa morală şi «dramatică» a vieţii” [21].

Lectură obligatorie:

• Filosofia americană,I, Selecţia textelor prefaţă şi note introductive de Andreiarga, Editura ALL, 2000, Textele lui Ch.S.Peirce