- creştinism şi neoplatonism. Cariera biografică exemplară a lui Aurelius Augustinus, convertit la creştinism şi devenit unul dintre cei mai importanţi părinţi ai bisericii, este simptomatică pentru modul în care cultura creştină s-a confruntat cu neoplatonismul şi i-a împrumutat o parte dintre doctrine, a reacţionat la altele, a permis unei părţi a neoplatonismului să supravieţuiască în interiorul său până spre finalul Evului Mediu.
- Inovaţia principală: O teorie a subiectivităţii absentă din cultura greacă, articulată pe principiile neotestamentare: persoana este o realitate inteligentă, creată, individuată şi nemuritoare, irepetabilă şi repsonsabilă. Ea poartă în sine imaginea creatorului ei şi stabileşte un tip aparte de relaţie interioară cu el, fundamentată pe credinţă. Credinţa este un concept al încrederii în bunăvoinţa divină infinită şi se prezintă sub forma unui cerc al interpretărilor: natura paradoxală a gesturilor divinităţii semnifică tocmai imensa ei mărinimie şi bunătate neinteligibilă (Confesiuni, I-II). Acest aspect conţine două determinaţii: A) situarea paradoxală a credinciosului în raport cu Dumnezeu înseamnă sensul căutării inspirate de cel căutat de divinitatea însăşi (ideea a fost preluată de Sfântul Anselm din Canterbury şi a fost transmisă ca formă a doctrinei credinţei în mediul augustinian şi, ulterior, în cel franciscan). C) Analogia dintre facultăţile spiritului şi persoanele treimii: persoana poartă în sine imaginea creatorului ei mai adânc decât sine însăşi (idee preluată printr-o adaptare din Plotin, Enneade, II, 2), iar dovada acestui fapt este analogia dintre inteligenţă, memorie şi voinţă şi, respectiv, persoanele treimii. Această analogie devine concurentă cu analogia platoniciană dintre facultăţile sufletului şi etajele lumii, iar concurenţa produce în evul mediu latin o despărţire a teoriilor cunoaşterii între augustinieni (franciscani) şi dominicanii aristotelizanţi.
- Întemeierea subiectivităţii ca analiză a timpului (cartea a XI-a): timpul este pus în relaţie de Sfântul Augustin cu eternitatea prin intermediul sufletului a cărui percepţie temporală poate realiza unitatea eternă a diversităţii temporale, prin aducerea în prezent a trecutului şi viitorului. Prezenţa acestor realităţi desemnează “o extensie a sufletului” (distensio animi) care cuprinde secvenţele temporale şi dau un sens devenirii. Subiectivitatea însăşi trăieşte trecerea timpului din punctul de vedere al împlinirii sensurilor acestei treceri care, în contextul creştin, au o semnificaţie eshatologică.
- Reinterpretarea doctrinei neoplatoniciene a cerului (Confesiuni, XIII, 15). După ce în cartea a XII-a a tratatului a interogat problema momentului genezei şi a distincţiei originare a cerului şi pământului, în pasajul amintit Sfântul Augustin face un întreg proces indirect gândirii neoplatoniciene prin reinterpretarea doctrinei cerului intermediar între lume şi Dumnezeu (concept care făcea referire atât la cosmologia din Timaios cât şi la tratatul Despre cer al lui Aristotel sau la etajele intermediare ale emanatismului plotinian). Conceptul cerului intermediar este reinterpretat ca semn al căderii, fiind în prealabil valorificat ca un spaţiu semnificant al textului destinului, după o sugestie plotininaă (din Enneade, II, 4). Opusă Scripturii ca text mântuitor, suprafaţa cerului este prezentată ca un semn al căderii, ceea ce anunţă pentru Augustin o nouă paradigmă cosmologică, în care condiţia orginară paradisiacă era lipsită de cer intermediar şi dezvoltarea cosmologiei greceşti nu este decât un semn al căderii din care trebuie să se ridice doctrina creştină.
- În tratatul Despre cetatea lui Dumnezeu, Sfântul Augustin propune realizarea unei cetăţi perfecte, utopie în descendenţa Republicii Distincţia dintre cele două modele constă în faptul că societatea pământeană este mereu pe urmele celei celeste, fără s-o atingă niciodată, iar consecinţa imediată este aceea că puterea temporală trebuie să se supună puterii eterne. Această situaţie face ca istoria medievală să fie marcată de iunpermanent conflict între clee două tipuri de putrei, purtătoare a două ideologii şi a două sfere de interes diferite.
Bibliografie: Sf. Augustin, Confesiuni, Despre doctrina creştină, Solilocvii, H.I.Marrou, Sfântul Augustin şi Sfârşitul culturii antice.