Istorie

Cadru istoric

            Stoicismul a fost o orientare complexă de gândire apărută la începutul epocii elenistice (sfârşitul secolului al IV-lea î.Hr.), care s-a întins până în epoca imperială a Romei antice (secolul al III-lea d.Hr.). A fost fondat de Zenon din Cittium (polis grecesc din insula Cipru), fenician de origine, născut însă în insula Cipru, dar stabilit din tinereţe la Atena. Acesta a întemeiat în jurul anului 300 î.Hr. o şcoală filosofică, ce va fi numită stoică, deoarece lecţiile se desfăşurau într-un portic (gr. stoa – galerie acoperită deschisă, susţinută de coloane, care se întinde de-a lungul unei clădiri, în jurul unei grădini sau al unei pieţe) pictat de Polygnot cu scene din războiul troian şi din bătălia de la Marathon.

            Sub raport istoric, se pot distinge trei mari etape în devenirea filosofiei stoice:

1. Stoicismul vechi, cuprins între sfârşitul secolului al IV-lea î.Hr. şi sfârşitul secolului al III-lea î.Hr., ai cărui principali reprezentanţi sunt:

• Zenon din Cittium (cca. 333 – 262 î.Hr.)
• Cleanthes din Assos (cca. 331 – 232 î.Hr.)
• Hrysippos (Chrysippos) din Soloi (cca. 281 – 204 î.Hr.)

1. Stoicismul mediu, cuprins între secolele II – I î.Hr., ale cărui figuri reprezentative sunt:

• Panaitios din Rhodos (185 –112 î.Hr.)
• Poseidonios din Apamena (135 – 51 î.Hr.)

1. Stoicismul târziu, dezvoltat în epoca romană (secolele I – III d.Hr.), mai ales de către:

• Lucius Annaeus Seneca (4 î.Hr. – 65 d.Hr.)
• Epictet (cca. 50 – 138 d.Hr.)
• Marcus Aurelius (121 – 180 d.Hr.).

 

Filosofia stoică

Fundamentele filosofiei stoice au fost fixate în prima sa etapă, în celelalte realizându-se numai dezvoltări, aprofundări şi nuanţări ale doctrinei. Principalele contribuţii doctrinare au fost realizate deci de:                                               

• Zenon din Cittium considera că lumea se întemeiază pe principii materiale perceptibile, rolul dinamizator revenindu-i focului, înţeles ca raţiune divină (logos). În gnoseologie el a considerat reprezentările senzoriale ca „întipăriri” ale lucrurilor în suflet. Potrivit eticii sale, reprezentativă pentru mentalitatea elenistică, scopul omului trebuie să fie „viaţa conformă cu raţiunea”, anihilarea pasiunilor şi dobândirea independenţei faţă de împrejurările exterioare. Diogenes Laertios îi atribuie lui Zenon numeroase lucrări: Republica, Despre viaţa în conformitate cu natura, Despre instinct sau despre natura omului, Despre pasiuni, Despre datorie, Despre lege, Despre univers, Despre stil, Etica Cea mai mare parte a acestor lucrări s-a pierdut, din opera lui Zenon din Cittium păstrându-se numai câteva fragmente. În semn de preţuire a înţelepciunii sale şi a serviciilor aduse cetăţii atenienii i-au dăruit o coroană de aur şi i-au ridicat o statuie de bronz.                                               
• Cleanthes din Assos, pugilist convertit de Zenon la filosofie, a preluat după moartea acestuia conducerea şcolii stoice. Deşi era „peste măsură de încet”, el se justifica spunând că „din cauza asta rar greşesc”. Prin eforturi susţinute „el s-a ridicat deasupra multora” şi a lăsat numeroase scrieri pe care Diogenes Laertios le apreciază ca „foarte bune”. Din acestea nu ne-au parvenit decât câteva titluri (Despre timp, Despre filosofia naturală a lui Zenon, Interpretări la Heraclit, Contra lui Democrit, Despre zei, Despre artă, Despre îndatorire, Despre libertate, Despre raţiune, Despre dialectică ) şi foarte puţine fragmente. Din titlurile lucrărilor sale rezultă că s-a ocupat de fizică, logică (dialectică), etică şi teologie, în ultima făcând o demonstraţie ontologică a existenţei divinităţii.      
• Hrysippos din Soloi este socotit cel de-al doilea întemeietor al spiritualităţii stoice datorită profundei sale originalităţi: „arăta cea mai mare pătrundere în orice fel de subiect, până într-atât încât avea păreri deosebite, în foarte multe puncte, de Zenon ca şi de Cleanthes” (Diogenes Laertios). Mai puţin original în fizică decât în etică, în care legitimează posibilitatea libertăţii umane prin teoria „confatalelor”, el a fost al doilea mare logician al antichităţii după Aristotel, fiind considerat fondatorul logicii propoziţiilor. Diogenes Laertios scria în acest sens că: „dacă zeii ar face dialectică (logică), ea n-ar fi alta decât cea a lui Hrysippos”.

 

Stoicii considerau că filosofia ar fi alcătuită din trei părţi:

1. Fizica – ce ar studia „universul, elementele şi cauzele”, în care se resimt certe influenţe aristotelice. Orice lucru ar fi alcătuit dintr-o materie şi o formă, iar devenirea ar fi o înlănţuire strictă de cauze şi efecte. Această teorie a cauzalităţii constituie fundamentul ontologic al fatalismului stoic.
2. Logica – reprezintă din perspectivă stoică o teorie a cunoaşterii. Ea are drept punct de plecare lucrurile individuale existente obiectiv, care determină o luare de cunoştinţă mai întâi senzorială. Reprezentarea obiectelor (fantasia) rezultă din afectarea organelor de simţ şi chiar a raţiunii de obiectul reprezentat (fantastón), care este considerat a avea existenţă de sine stătătoare în raport cu subiectul cunoscător.
3. Morala stoică este fundamentată în fizică, fiind o justificare a fatalismului, dar şi o pledoarie pentru libertatea umană.

      Stoicii considerau Destinul ca o putere de neînvins, care „ordonează şi conduce totul în univers”, fiind „raţiunea lumii sau legea tuturor lucrurilor”. Destinul stoic, conceput ca o înlănţuire implacabilă de cauze şi efecte, făcea ca lumea să-şi încheie un ciclu de viaţă în „conflagraţia universală” (influenţă a filosofiei lui Heraclit din Efes), pentru ca apoi să-şi reia cu aceeaşi necesitate istoria.

      În acest univers guvernat de fatalitate oamenii se nasc fără să fi voit, mor când hotărăşte Destinul implacabil şi între naştere şi moarte se mişcă mânaţi dintr-un loc într-altul de o necesitate pe care nici atunci când ajung s-o cunoască n-o pot controla. Lumea este asemenea unei ape curgătoare în care totul se schimbă fără încetare (Heraclit), iar oamenii sunt aruncaţi în această apă şi trebuie să se lase purtaţi de ea, nu să se opună cursului ei. Oamenii se tem de moarte deoarece nu îşi dau seama că, de fapt, mor câte puţin în fiecare zi.

      Fatalismul stoic a fost criticat încă din antichitate imputându-i-se aşa-numitul „argument leneş”: „dacă eşti bolnav, este fatal fie să te vindeci, fie să mori”. Acest argument este numit „leneş” deoarece stoicii se limitau la legitimarea a ceea ce se întâmplă, teoria lor fiind incapabilă să facă vreo predicţie. Împotriva acestui argument Hrysippos va formula „argumentul confatatelor”. El propune distincţia dintre judecăţile:

1. Socrate va muri într-o zi – judecată care vizează în fapt simplu şi nu avem nici o îndoială asupra adevărului său;
2. Socrate se va întâlni mâine cu Platon – judecată care vizează o asociere, iar adevărul sau falsitatea sa depinde şi de seria cauzală în care este integrat Platon, nu numai de cea în care este integrat Socrate, ca în prima judecată. Cele două serii cauzale pot să se intersecteze sau nu, ele nu sunt fatale, ci confatale. Fiecare în sine este fatală, dar intersecţia la celor două lanţuri fatale determină un rezultat ontologic diferit de evenimentele determinate de fiecare dintre ele. Intenţia lui Hrysippos a fost să demonstreze că fatalismul ce guvernează existenţa umană este mai complex decât cel ce guvernează natura. Existenţa umană este astfel individualizată ontologic.

         În pofida fatalismului, sau poate tocmai datorită lui, stoicii ajung la un concept al libertăţii, concepută ca necesitate înţeleasă, propunând cea mai avansată concepţie antică asupra libertăţii umane, prin care îi anticipează pe Spinoza şi pe Hegel. Ei considerau că înţeleptul stoic, considerat întruchiparea conduitei morale exemplare, ridicându-se deasupra lucrurilor şi evenimentelor şi eliberându-se de orice servitute fizică, va deveni asemenea Zeului: „Înţeleptul posedă suprema fericire, căci el ajunge la perfecţiunea umană, el este liber şi atotputernic şi tot ce vrea el se înfăptuieşte, pentru că el nu vrea decât ceea ce trebuie să se înfăptuiască”. Înţeleptul stoic scapă astfel de constrângerile necesităţii fizice prin asumare şi nu prin refuz. S-a replicat însă în posteritate că acest înţelept n-ar fi decât un sclav conştient de condiţia sa precară, pe care şi-o asumă cu orgoliu. Stoicii combăteau pasiunile care contravin necesităţii, considerându-le iraţionale. Ei susţineau că înţeleptul nu trebuie să se izoleze de semeni, ci să se implice în cetate pentru a combate viciul şi a promova virtutea. Stoicii au propus două concepte care rezumă etica lor şi au avut o puternică influenţă în posteritate:                                                                                

1. Apateia (gr. a – fără, pathos – pasiune) – concepută ca indiferenţa individului faţă de tot ceea ce se întâmplă cu el sau în jurul său, căci totul se întâmplă conform unei necesităţi căreia nimeni şi nimic nu i se poate împotrivi;     
2. Ataraxia (gr. a – fără, taraxis – tulburare) – definită ca starea de linişte şi de seninătate sufletească la care ajunge înţeleptul. Înţelegând şi asumându-şi necesitatea care guvernează lumea şi actele sale, eliberându-se de pasiunile iraţionale şi contemplând cu detaşare spectacolul lumii, înţeleptul ajunge la o fericire calmă, senină, considerată starea psihică spre care trebuie să tindă individul.

Atitudinea stoică în faţa lumii, vieţii şi semenilor a fost transfigurată artistic în Glossa lui Mihai Eminescu.