În intervalul 1919-1937 au fost organizate de zece ori alegeri parla­men­tare şi de trei ori alegeri comunale şi judeţene.

Alegerile parlamentare din noiembrie 1919. Prima consultare a corpului electoral organizată în baza votului universal pentru bărbaţi s-a des­făşurat în zilele de 2 noiembrie la Cameră, 7 noiembrie la Senat şi 9 noiem­brie 1919 la Colegiile universitare. Sarcina organizării primului scrutin electoral de după război a revenit guvernului condus de generalul Arthur Văitoianu. Până la stabilirea definitivă a alegerilor în luna octom­brie/noiembrie 1919, acestea au fost amânate de 6 ori. Astfel, campania elec­torală a durat aproximativ 10 luni, fiind cea mai lungă din perioada inter­belică. Grupările şi partidele politice au avut răgazul necesar atât pen­tru individualizarea propriilor acţiuni, cât şi pentru iniţierea a numeroase tratative şi colaborări electorale care vor caracteriza, de altfel, întreaga perioadă de pregătire a alegerilor.

O caracteristică a primelor alegeri generale postbelice a constituit-o numărul mare de grupări şi formaţiuni politice care s-au înfruntat. Ale­gă­torii aveau de ales între cele cca. 12 formaţiuni politice şi 30 de disidenţe şi combinaţiuni electorale. La fărâmiţarea forţelor politice obligate să se înfrun­­­te în condiţiile unui sistem de vot complicat, se adaugă şi slaba pre­gă­tire a corpului electoral în vederea aplicării sufragiului universal.

Partidul Socialist, Liga Poporului condusă de generalul Alexandru Averescu, precum şi Partidul Conservator Democrat al lui Take Ionescu nu au participat la aceste alegeri, invocând faptul că guvernul Văitoianu men­ţi­ne starea de asediu şi cenzura.

Alegerile din noiembrie 1919 s-au încheiat cu următoarele rezul­ta­te: P. N. R. – 169 mandate deputat şi 76 de senator; P. N. L: – 103 mandate de­pu­tat şi 54 de senator; Partidul Ţărănesc Basarabia – 72 mandate deputat şi 35 de senator; Partidul Ţărănesc – 61 mandate deputat şi 9 de senator.

Alegerile au pus în evidenţă o deplasare spre stânga a spectrului politic din România, marcată prin numărul relativ mare de mandate obţi­nute de partidele ţărăniste. Totodată, consultarea corpului electoral a scos în evidenţă restrângerea bazei electorale a P. N. L. care nu a obţinut majo­ri­tatea parlamentară în ciuda sprijinului acordat de guvernul Văitoianu. În acelaşi timp, alegerile au demonstrat falimentul conservatorismului (doar 4 man­date de senator), precum şi ascensiunea naţionaliştilor-democraţi. Aceste alegeri au evidenţiat succesul electoral al partidelor naţionale din provin­ciile unite, mai cu seamă a naţionalilor transilvăneni.

Pentru prima dată în istoria regimului parlamentar din România, un partid care avea sprijinul aparatului de stat, al armatei şi poliţiei, recte
P. N. L., nu a putut obţine majoritatea parlamentară. Situaţia se explică prin uzura guvernării suferită de liberali în anii războiului, precum şi prin dorinţa de schimbare manifestată de electorat.

Alegerile parlamentare din mai 1920. Organizarea noilor alegeri a revenit guvernului condus de generalul Alexandru Averescu, preşedintele Partidului Poporului. Acesta, prin decret regal, a fixat data alegerilor par­la­mentare în zilele de 25, 26 şi 27 mai pentru Adunarea Deputaţilor şi în 30 şi 31 mai pentru Senat. În perioada premergătoare alegerilor Partidul Popo­rului a reuşit să atragă în rândurile sale o grupare din P. N. R. (în frunte cu Octavian Goga, Ioan Suciu, Petru Groza) şi una din Partidul Democrat al Unirii din Bucovina (condusă de Dori Popovici). De asemenea, guvernul a realizat un cartel electoral cu Partidul Conservator Democrat şi cu Gruparea germanilor din România.

Între forţele politice din opoziţie au avut loc negocieri în vederea creării unei coaliţii capabilă să înfrunte Partidul Poporului. Astfel, se naşte Federaţia Democraţiei Naţionale compusă din Partidul Ţărănesc, Partidul Naţional-Democrat şi gruparea independentă – dr. Nicolae Lupu. P. N. R. va depune liste electorale separate în circumscripţiile din Transilvania. De asemenea, P. N. L. va candida singur, acesta traversând încă o criză de organizare. După ce la primele alegeri parlamentare postbelice socialiştii nu au participat, Consiliul General al Partidului Socialist, în şedinţa sa din 11-12 aprilie 1920, a hotărât participarea la alegeri.

Rezultatele alegerilor la Adunarea Deputaţilor au fost următoarele: Partidul Poporului – 206 mandate; P. N. R. – 27 mandate; P. Ţ. Mihalache – 25 man­date; P. Ţ. Inculeţ – 23 mandate; P. Socialist – 20 mandate; P. Con­ser­vator Democrat – 10 mandate; Gruparea germanilor – 10 mandate ş.a.m.d.

Alegerile au confirmat victoria Partidului Poporului. Succesul era firesc, deoarece Alexandru Averescu se bucura de o popularitate reală în acel moment. Liberalii au continuat să traverseze încă criza intervenită după război. Conservatorii marghilomanişti au înregistrat un nou insucces, ei neobţinând nici un mandat. Conservatorii-democraţi îşi datorau într-o mare măsură numărul de mandate cartelului pe care l-au încheiat cu guver­nul. Partidul Ţărănesc a devenit cel mai puternic partid de opoziţie din Vechiul Regat. În Transilvania a început procesul de diferenţiere pe grupări politice, ceea ce a dus la pierderea treptată a popularităţii de către naţionali.

Cabinetul Averescu a fost cel dintâi guvern de partid din România Mare care şi-a exercitat prerogativele sprijinindu-se pe un parlament ales de dânsul şi va încerca să se folosească de această situaţie pentru a se organiza şi a trece la legiferarea reformelor anunţate anterior.

Alegerile parlamentare din februarie-martie 1922. La 19 ianua­rie 1922 s-a constituit un cabinet prezidat de Ion I. C. Brătianu, preşe­din­tele P. N. L. Acesta va anunţa o nouă consultare a corpului electoral pentru zilele de 1-2 martie pentru Senat, respectiv 5-7 martie 1922 pentru Adunarea Deputaţilor. În Transilvania, alegerile pentru Cameră au fost programate în zilele de 6-7 martie 1922, în timp ce alegerile pentru Senat au fost stabilite în zilele de 9-10 martie. Fixarea datelor de desfăşurare a alegerilor nu era întâmplătoare. Au fost programate mai întâi alegerile pen­tru Senat unde nu exista o reprezentare proporţională ci majoritate simplă. Liberalii mizau pe un succes la Senat, în scopul ridicării moralului şi pentru a folosi rezultatele favorabile în propaganda pentru alegerea deputaţilor, unde lupta era mult mai dificilă. De asemenea, decalarea datelor pentru Vechiul Regat şi Tran­sil­vania avea un scop bine determinat. În provincia intracarpatică P. N. L. deţinea un aparat electoral puţin numeros şi pregătit deoarece organizaţiile sale erau noi. Aici, liberalii trebuiau să dispună de cadre de nădejde, cu experienţă electorală. Asemenea cadre urmau să sosească de peste munţi, după ce îşi încheiau misiunea în Vechiul Regat.

Liberalii au participat la alegeri cartelaţi cu Partidul Democrat al Unirii şi cu Partidul Ţărănesc – Inculeţ. Încercarea forţelor politice din opozi­ţie de a se constitui într-un bloc antiliberal s-a soldat cu un eşec. S-a înche­iat totuşi un cartel electoral între Partidul Poporului şi Partidul Con­ser­­­vator Democrat. De asemenea, s-a realizat un cartel electoral între Partidul Poporului şi Partidul Conservator Progresist. Multe din organizaţiile judeţene ale celor două partide nu s-au conformat însă hotărârii centrului, candidând pe liste separate. Pentru prima dată, comuniştii depun şi ei liste electorale. Partidul Ţărănesc a hotărât să meargă în alegeri singur. Cu toate acestea, el a încheiat înţelegeri electorale locale în câteva circumscripţii cu P. N. R., Uniunea Evreilor, Partidul Socialist şi cu două organizaţii judeţene ale conservatorilor progresişti. P. N. R. s-a prezentat singur în alegerile parla­men­tare, desfăşurând o propagandă intensă în Transilvania.

Campania electorală a fost deosebit de tensionată deoarece guver­nul liberal urmărea să transforme corpurile legiuitoare ieşite din această con­sul­tare a corpului electoral în Constituantă, pentru a adopta o nouă Constituţie.

Rezultatele alegrilor parlamentare din martie 1922 au adus victoria P. N. L. care a obţinut 60,3 % din mandate pentru Adunarea Deputaţilor, adică 222 mandate, la care se adaugă cele obţinute de partidele cartelate
– 15 mandate ale Partidului Democrat al Unirii, 22 mandate ale Partidului Ţărănesc – Ion Inculeţ şi 7 mandate ale germanilor. Opoziţia a obţinut ur­mă­­­toarele rezultate: Partidul Ţărănesc – 40 mandate, P. N. R. – 26 man­date, Partidul Poporului – 13 mandate, Partidul Naţionalist-Democrat – 5 man­date, Uniunea Maghiară – 3 mandate şi Partidul Conservator Democrat – 3 man­­da­te. Conservatorii-progresişti nu au reuşit să obţină nici un mandat la Cameră sau Senat şi prin aceasta ei au ieşit practic de pe arena luptei politice.

Rezultatele alegerilor confirmau depăşirea crizei de către P. N. L. precum şi căderea spectaculoasă a Partidului Poporului şi pierderea popu­la­rităţii de către Alexandru Averescu. Partidul Ţărănesc s-a menţinut pe linia succeselor anterioare care îl definesc drept cel mai puternic partid de opoziţie din zona extracarpatică. De asemenea, P. N. R. reconfirmă că are aderenţă doar în circumscripţiile din Transilvania. Cartelul Iorga – Take Ionescu a avut o eficienţă minimă. Mai mult, a produs serioase nemulţumiri în rândul naţionaliştilor-democraţi. Partidul Conservator Democrat îşi va accentua procesul de destrămare organizatorică şi va dispărea de pe scena politică la scurt timp după alegeri.

Alegerile comunale şi judeţene din februarie 1926. Alegerile locale din februarie 1926 erau primele de acest fel organizate în România în baza votului universal şi aveau rolul de a desemna, după aproape 12 ani, conducerile administrative ale tuturor comunelor urbane şi rurale, înlocuindu-se astfel comisiile interimare în funcţie. Amânându-le în mai multe rânduri, guvernul I. I. C. Brătianu a creat impresia că va lăsa orga­ni­zarea lor în sarcina viitorului guvern. Însă, în septembrie 1925, liberalii anunţau că vor prezida şi alegerile comunale şi judeţene. Intenţia lor era, pe de o parte de a se reabilita în faţa electoratului şi de a obţine dreptul de prelungire a guvernării, iar pe de altă parte de a forma cel mai important colegiu pentru alegerile senatoriale folosindu-se de prevederile constitu­ţio­nale şi ale legii administrative conform cărora noile consilii comunale şi judeţene aveau dreptul de a trimite 75 de senatori în Parlament.

Fixarea alegerilor comunale şi judeţene pentru zilele de 18-20 fe­bru­a­rie 1926 şi convocarea corpului electoral a constituit o surpriză pen­tru forţele politice din opoziţie, acestea interpretând-o ca pe o încercare a P. N. L. de a se crampona de putere şi de a-şi crea, prin instalarea în fruntea comunelor rurale şi oraşelor a protejaţilor lor, condiţii privilegiate la alege­rile parlamentare viitoare.

În campania electorală, alături de P. N. L., s-au implicat toate forma­ţiunile politice puternice: Partidul Naţional, Partidul Ţărănesc, Partidul Poporului. Alături de acestea s-au înscris în disputa electorală şi formaţiuni politice cu o influenţă mai restrânsă: socialiştii strânşi în Federaţia Parti­de­lor Socialiste din România şi Blocul Democraţiei Muncitoreşti-Ţărăneşti (organizaţie politică legală a comuniştilor), precum şi cele ale minorităţilor etnice: Partidul Maghiar şi Uniunea Germanilor din România.

Pentru prima dată după unire principalele forţe politice din opoziţie au reuşit să creeze un „front unic”. Sub denumirea de „Opoziţia Unită”, s‑au cartelat Partidul Naţional, Partidul Poporului şi Partidul Ţărănesc.

Formarea blocului electoral al opoziţiei a restrâns câmpul de manevră al Partidului Liberal, nevoit să se mulţumească cu acordul de la Cluj realizat cu István Ugron, preşedintele Partidului Maghiar. Liberalii au folosit şi procedura aşa-numitelor „liste cetăţeneşti”, depuse în întreaga ţară şi însoţite de declaraţia că acestea nu au caracter de partid. În realitate însă, ele cuprindeau candidaţi liberali şi simpatizanţi ai guvernului.

În ceea ce priveşte Federaţia Partidelor Socialiste din România, aceas­ta a stabilit că fiecare partid component va putea încheia, pe răs­pun­de­re proprie, alianţe cu caracter electoral cu oricare din partidele şi formaţiunile politice „sincer democratice”. Aceste indicaţii se vor materializa prin sem­narea unor înţelegeri electorale cu caracter zonal sau local. Astfel, Partidul Social - Democrat din Transilvania şi organizaţiile socialiste din Banat au încheiat un pact electoral cu P. N. R., participând împreună pe listele „Opoziţiei Unite”. Partidul Social Democrat din Bucovina a încheiat o înţelegere electorală cu Partidul Ţărănesc. Partidul Socialist din Vechiul Regat, cu orientare mai de stânga, a realizat un acord de colaborare cu aşa numitul Bloc al Democraţiei Muncitoreşti -Ţărăneşti şi cu Sindicatele Unitare, organizaţii ale comuniştilor, participând la alegeri sub titulatura de Blocul Socialist Unitarist. Totodată, socialiştii din Vechiul Regat au luat decizia, la 31 ianuarie, de a colabora şi cu Partidul Ţărănesc. Astfel, la Bucureşti şi Ploieşti socialiştii vor candida pe listele „Opoziţiei Unite”.

Întrucât nu există o statistică completă a rezultatelor alegerilor loca­le, este dificil de întocmit un tablou corect al numărului de voturi obţinute de forţele participante. Informaţiile publicate de presa partidelor şi de cea independentă sunt contradictorii. Potrivit oficiosului P. N. L., „Viitorul”, listele guvernului sau cele susţinute de acesta au câştigat în 83 % din totalul comunelor rurale, în condiţiile în care opoziţia nu a depus, sau i s-au respins listele; în 63 din oraşe a învins de asemenea guvernul, iar „Opoziţia Unită” în 50, fără a lua în calcul şi balotajele.

Presa „Opoziţiei Unite” arăta că a ieşit victorioasă în cele mai im­por­tante oraşe, între care şi Capitala: Cluj, Timişoara, Craiova, Constanţa, Chişinău, Cernăuţi, Oradea Mare, Brăila, Galaţi, Tulcea, Bazargic, Alba-Iulia, Baia Mare, Thighina, Soroca, Piteşti, Focşani ş.a.. Listele săseşti au obţinut majoritatea voturilor în Sibiu (80 % din membrii Consiliului orăşenesc erau saşi), Sighişoara, Mediaş, Bistriţa; la Braşov majoritatea absolută (19 din 24 de consilieri) a fost obţinută de lista maghiaro-săsească; în Reghin, Orăştie, Dumbrăveni, Alba-Iulia, saşii au colaborat cu P. N. R. şi au obţinut câteva locuri de consilier. Succese importante au fost consem­nate şi la şvabii din Banat şi la germanii din Bucovina. Partidul Maghiar, sprijinit de guvern, s-a impus în Tg. Mureş, Arad, Tg, Secuiesc, Odorhei, Miercurea Ciuc, Şimleul Silvaniei, Gheorghieni.

În concluzie, în comunele rurale, unde presiunea aparatului adminis­trativ a fost mai mare şi în oraşele mici şi mijlocii victoria a revenit guvernului. Opoziţia s-a impus în schimb în oraşele mari, municipii şi capi­tale de judeţ, şi mai ales în Bucureşti. Oricum, opinia publică a perceput rezultatele alegerilor locale drept un eşec al partidului de guvernământ.

Consiliile comunale, municipale şi judeţene alese în februarie 1926 nu şi-au exercitat, în cea mai mare parte a lor, mandatul legal. Chiar în aprilie 1926, o dată cu venirea Partidului Poporului la putere, vom asista la primele dizolvări. Practic, toate guvernele care s-au perindat la guvernare după 1926, vor aplica această măsură, preferând să înlocuiască consiliile alese prin vot universal, cu comisii interimare numite, mult mai uşor de controlat şi manipulat.

Alegerile parlamentare din mai 1926. Au fost primele alegeri legis­la­tive în care cetăţenii României votau pe baza aceleiaşi legi electorale adoptată în martie 1926. Cu organizarea noilor alegeri a fost însărcinat gene­ra­lul Alexandru Averescu, preşedintele Partidului Poporului. Acesta a fixat data scrutinului în 25 mai pentru Adunarea Deputaţilor şi în 28 mai pentru Senat.

Guvernul Averescu, pentru a-şi asigura succesul în această con­frun­­tare electorală, a încheiat acorduri electorale atât cu Partidul Maghiar, cât şi cu Uniunea Germanilor din România. În opoziţie, Partidul Ţărănesc şi Partidul Naţional au încheiat un cartel electoral pe toată ţara, urmând ca chestiunea fuziunii să fie reluată după alegeri. Cartelul se numea „Blocul naţional-ţărănesc” şi urma să depună liste de candidaţi unice, stabilite de comun acord de către organizaţiile judeţene respective. partidul Liberal va candida singur în aceste alegeri. Liste electorale au mai depus socialiştii şi, pentru întâia oară, gruparea condusă de profesorul A. C. Cuza, Liga Apărării Naţional Creştine.

Partidul Poporului, cartelat cu maghiarii şi germanii va obţine 52,09 % din totalul voturilor valabil exprimate şi, prin aplicarea primei electorale, va întruni 75,4 % din mandatele de la Cameră (292 mandate). Blocul naţional-ţărănesc a obţinut 27,73 % din totalul voturilor şi 69 mandate de deputat. Partidul Naţional Liberal, cu toate că s-a bucurat de o anumită bună­voinţă a guvernului a întrunit doar 7,34 % din voturi şi 16 mandate de deputat. L. A. N. C. va obţine 4,76 % din totalul voturilor şi 10 mandate de deputaţi.

Alegerile parlamentare din iulie 1927. Au fost organizate de către gu­vernul liberal condus de I. I. C. Brătianu în condiţiile în care situaţia politică din România s-a complicat considerabil. Agravarea bolii regelui Ferdinand readucea pe primul plan al vieţii politice problema crizei dinastice.

Alegerile parlamentare prezentau o importanţă deosebită: câştigarea lor de către P. N. L. însemna impunerea actului de la 4 ianuarie 1926, în timp ce succesul opoziţiei deschidea perspectiva readucerii lui Carol în ţară. Pe de altă parte, avea loc prima confruntare între cele două mari partide de­mo­cra­ti­ce: P. N. L. şi P. N. Ţ. recent înfiinţat. Un alt element inedit îl consti­tuia pre­zenţa în lupta electorală a Partidului Social Democrat întemeiat în mai 1927.

În ceea ce priveşte alianţele electorale, P. N. L. a încheiat un cartel elec­toral cu Partidul Ţărănesc – dr. Nicolae Lupu. Partidul Maghiar a realizat un cartel cu germanii din România, candidând sub formula Blocului minoritar. P. N. Ţ. s-a prezentat singur în faţa urnelor şi era singurul partid ca­re putea înfrunta cu succes guvernul liberal. Liste electorale au mai depus: P. S. D., Blocul Muncitoresc Ţărănesc (organizaţie legală a comuniştilor), L. A. N. C., Partidul Poporului, Partidul Naţional (reînfiinţat de Nicolae Iorga în septembrie 1926). Gruparea Corneliu Zelea Codreanu.

În urma alegrilor parlamentare din 7 iulie 1927 s-au înregistrat următoarele rezultate: P. N. L. – 61,69 % din totalul voturilor şi 318 mandate de deputat; P. N. Ţ. 22,09 % din voturi şi 54 mandate de deputat; Blocul Maghiar - German – 6,28 % din totalul voturilor şi 15 mandate de deputat. Celelalte formaţiuni politice nu au întrunit pragul electoral de 2 % pentru a putea participa la distribuirea mandatelor.

Liberalii au repurtat o victorie aşteptată, iar P. N. Ţ: obţinea un număr de voturi însemnat care indicau popularitatea reală de care se bucura acest partid. Partidul Poporului a înregistrat o adevărată catastrofă elec­torală. Din partid de guvernământ, averescanii nici măcar nu mai reuşeau să pătrundă în Parlament, ceea ce constituie, desigur, una din curiozităţile vieţii electorale din România. Reţine, de asemenea, atenţia faptul că în alegerile parlamentare din iulie 1927 numai trei liste au întrunit peste 2 % din totalul voturilor pe ţară, constituind momentul culminant al concentrării forţelor politice în perioada interbelică.

Alegerile parlamentare din decembrie 1928. După o campanie opoziţionistă de o intensitate şi o amploare fără precedent în analele vieţii politice din România, Partidul Naţional Ţărănesc a ajuns la putere în ziua de 10 noiembrie 1928. După dizolvarea Parlamentului, guvernul condus de Iuliu Maniu anunţa organizarea de noi alegeri la 12 decembrie pentru Adunarea Deputaţilor şi la 15-19 decembrie pentru Senat, adică în cel mai scurt termen îngăduit de legea electorală.

În lupta electorală s-au înscris P. N. Ţ., cartelat cu P. S. D., Uniunea Germanilor, Partidul Popular Maghiar (condus de dr. Kecskemethy) şi cu gru­parea gazetarilor independenţi. De asemenea, au mai participat P. N. L., Partidul Poporului cartelat cu gruparea lui Nicolae Iorga, Partidul Ţărănesc – dr. Nicolae Lupu, L. A. N. C., Partidul Maghiar şi alte câteva mici grupări politice.

Guvernul naţional-ţărănist se bucura de o mare popularitate în rândul alegătorilor de aceea campania electorală a fost mult mai liniştită, abuzurile autorităţilor fiind mult mai puţine. De altfel, alegerile parla­men­ta­re din decembrie 1928 sunt considerate de majoritatea cercetătorilor ca fiind cele mai libere organizate în România dintre cele două războaie mondiale.

Victoria guvernului în alegeri a fost categorică, acesta obţinând 77,76 % din totalul voturilor valabil exprimate şi respectiv 348 de mandate în Camera Deputaţilor. Cifra include şi mandatele formaţiunilor politice car­telate cu P. N. Ţ. Acest procent de voturi obţinut de guvern în alegeri repre­zenta recordul atins de un partid politic de la introducerea votului universal şi chiar în întreaga perioadă a regimului parlamentar interbelic. Pe locul al doilea se aflau liberalii cu 6,55 % din voturi, reprezentând 13 man­date de deputat; urma Partidul Maghiar cu 6,08 % din totalul voturilor şi 16 mandate; Partidul Ţărănesc – dr. Nicolae Lupu cu 2,48 % şi 5 mandate şi, la egalitate de voturi, Partidul Poporului cartelat cu Partidul Naţional.

Succesul fără precedent obţinut de P. N. Ţ. se datora popularităţii reale dobândite în lungii ani de opoziţie. De asemenea, programul guvernului cuprindea o serie de promisiuni, multe demagogice, care dădeau alegătorilor speranţa unor reforme social-politice substanţiale.

1932. N. L. obţinea un coeficient constant de voturi în opoziţie şi ră­mâ­nea cel mai puternic partid, pretendent îndreptăţit la o eventuală succe­siu­ne la guvern. Partidul Poporului şi Partidul Naţional au reuşit să pătrundă în Parlament numai datorită cartelului electoral încheiat. Alegerile au confir­mat accentuarea procesului de dezagregare a formaţiunii averes­cane, ce va culmina cu sciziunile din 1929 şi 1932. Partidul Naţional trăia doar prin persoana şefului său, singurul, de altfel, care a reuşit să obţină un loc în Adunarea Deputaţilor. Important este succesul obţinut de social-de­mo­craţi care, prin cele nouă mandate de deputaţi obţinute în urma cartelului elec­to­ral încheiat cu guvernul, au posibilitatea să-şi expună punctele de vedere de la tribuna parlamentară.

Alegerile comunale şi judeţene din februarie-martie 1930. Manda­tul primelor consilii comunale postbelice alese în februarie 1926 se apropia de sfârşit în primăvara anului 1930. Dar necesitatea reînnoirii organelor de conducere locale se impunea nu numai din cerinţe de drept, ci şi din starea lor de fapt. Configuraţia lor iniţială, cea dată de corpul electoral, a suferit substanţiale modificări în intervalul celor patru ani. Sub diferite pretexte, din motive electorale, guvernele care s-au perindat la conducerea ţării au înlocuit multe dintre consiliile alese cu comisii interimare compuse din membri şi simpatizanţi ai partidului de la putere. Inclusiv organizatorii acestor alegeri, naţional-ţărăniştii, au dizolvat la scurt timp după preluarea puterii conducerile alese din 57 de judeţe.

Noile alegeri ale consiliilor locale şi judeţene aveau loc în baza unei legi administrative adoptate de Parlament în iulie 1928. Legea introducea o mai largă descentralizare şi autonomie locală. Ierarhizarea organelor locale începea acum cu Consiliul sătesc (până la acea dată satul nu era unitate administrativă), după care urmau cele comunale, orăşeneşti, municipale şi judeţene. În acelaşi timp, s-au creat şapte Directorate ministeriale locale cu sarcini de administraţie şi inspecţie, cu reşedinţe la Bucureşti, Cernăuţi, Chişinău, Cluj, Craiova, Iaşi, Timişoara.

Noua lege administrativă acorda dreptul de vot în alegerile pentru con­siliile comunale unor categorii restrânse de femei ce îndeplineau pe lân­gă calităţile generale ale alegătorilor bărbaţi şi o serie de condiţii suplimentare.

Reîntâlnirea cu electoratul după 13-14 luni de la alegerile legis­la­tive găsea guvernul Iuliu Maniu într-o situaţie delicată. O bună parte a opiniei publice era decepţionată şi nemulţumită de neonorarea promisiu­nilor electorale făcute de P. N. Ţ. Imaginea guvernului era marcată şi de reprimarea sângeroasă a minerilor din Valea Jiului în august 1929.

Opoziţia a încercat să profite de dificultăţile cu care se confrunta guvernul naţional-ţărănesc şi s-a grăbit să dea acestor alegeri comunale o turnură politică. Alături de P. N. L. au mai depus liste de candidaţi: Partidul Na­ţional condus de N. Iorga; Partidul Poporului cartelat cu Partidul Ţărănesc – dr. Nicolae Lupu la Bucureşti (alianţa a purtat denumirea de Blocul cetăţenesc), P. S. D., Blocul Muncitoresc Ţărănesc.

Alegerea pentru consiliile locale s-au ţinut eşalonat. Comunele cu mai multe sate în zilele de 9-12 februarie, cele cu un singur sat între 9-12, 16-19, 23-26 februarie şi 2-4 martie, iar la oraşe şi municipii în zilele de 14 şi 16 martie 1930. Rezultatele acestei confruntări electorale au fost, cum era de aşteptat, favorabile guvernului naţional-ţărănesc. P. S. D. a obţinut un număr de mandate mai mare comparativ cu alegerile din februarie 1926.

Alegerile parlamentare din iunie 1931. Sarcina organizării lor a revenit unui guvern hibrid Iorga – Argetoianu, intitulat al „Uniunii Naţio­nale”. Era prima confruntare electorală care avea loc după urcarea pe tron a lui Carol al II-lea. Alegerile pentru Adunarea Deputaţilor au fost stabilite pentru 1 iunie 1931, iar la Senat în 4 iunie.

La startul noii campanii electorale s-au prezentat un număr mai mare de partide şi grupări politice comparabil cu alegerile de până atunci. Pe lângă cele cunoscute se remarcau şi câteva partide noi ce debuta, ca cel al tinerilor liberali condus de Gheorghe Brătianu şi cel ţărănesc-democrat în frunte cu Constantin Stere.

Mica grupare politică a lui Nicolae Iorga va fi sprijinită în alegeri de către vechii liberali, Liga „Vlad Ţepeş” precum şi de către Uniunea Germanilor.

Scurta campanie electorală, fixată calendaristic la o lună, a readus partidele şi grupările politice în faţa corpului electoral. Guvernul îşi asigura, de astă dată, pe lângă obişnuitele avantaje administrative şi pe acela de a dispune de un elector de talie excepţională, în persoana prim-ministrului Nicolae Iorga, care a străbătut în lung şi în lat ţara. Declaraţiile sale, cum că guvernul său va fi în afara partidelor, că programul va fi com­ple­tat pe parcurs după nevoile ţării, au avut un important ecou în rândurile alegătorilor decepţionaţi de comportarea partidelor ce s-au perindat la conducerea ţării.

La încheierea scrutinului, cifrele privind rezultatele pe ţară n-au fost pe măsura aşteptărilor organizatorilor alegerilor. Majoritatea obţinută de Uniunea Naţională era fragilă. Fără ajutorul primei de 193 de mandate, cele 96 de locuri ce reprezentau mult mai puţin decât majoritatea simplă, guvernul n-ar fi putut uza de noul parlament nici măcar o singură zi. Inechitatea legii electorale ieşea şi mai mult în evidenţă acum când guvernul primea 289 de mandate la 1.389.901 voturi, iar opoziţia cu 1.420.958 voturi, avea numai 98 de mandate.

La aceste alegeri s-a înregistrat un record în ceea ce priveşte abţinerea de la vot: 27,5 % faţă de numărul total al alegătorilor înscrişi.

De asemenea, pentru prima oară de la participarea lor la viaţa electo­rală, comuniştii depăşeau pragul electoral de 2 % din voturile pe ţară, obţinând 73.716 voturi (2,52 %), respectiv cinci locuri în Parlament. Mandatele obţinute de comunişti nu vor fi însă validate de către Camera Deputaţilor.

Alegerile parlamentare din iulie 1932. La startul noii campanii electorale, organizate de această dată de un guvern naţional - ţărănist condus de Alexandru Vaida - Voevod, s-au înscris 19 partide şi grupări politice. P. N. Ţ. a încheiat cartel electoral cu minoritatea germană şi cu cea ucrai­neană. Data alegerilor a fost fixată la 17 iulie pentru Adunarea Deputaţilor şi la 20-26 iulie pentru Senat.

Pentru condiţiile româneşti, alegerile din iulie 1932 au fost peste măsură de libere, autorităţile intervenind surprinzător de puţin în favoarea guvernului. S-a observat o dezorientare accentuată a alegătorilor care a dus la risipirea voturilor şi la câştiguri pentru partidele radicale.

Guvernul Vaida a reuşit să obţină puţin peste 40 % din totalul voturilor valabil exprimate (40,3 %), reprezentând cel mai scăzut procentaj obţinut vreodată de organizatorii alegerilor, de la adoptarea legii electorale în martie 1926. Pentru cele 30 de sutimi, vehement contestate de opoziţie, naţional-ţărăniştii, ce aveau 84 de mandate, beneficiau de o primă de 190 de locuri în Adunarea Deputaţilor.

Partidul Naţional Liberal a reuşit să obţină un procent de voturi mult mai ridicat comparativ cu alegerile anterioare: 13,62 % şi 28 de mandate de deputat. Partidul Naţional Liberal – Gheorghe Brătianu se situa pe locul al treilea, cu 6,53 % din voturi şi 14 mandate. interesant este faptul că gruparea lui Nicolae Iorga a obţinut doar 2,28 % din sufragii şi 5 locuri de deputat. Între formaţiunile politice care au reuşit să întrunească pragul electoral s-au mai numărat Partidul Ţărănesc – Dr. Nicolae Lupu: 5,72 %; L. A. N. C. – 5,32 %; P. S. D. – 3,38 %; Garda de Fier – 2,37 %; Partidul Poporului – 2,16 %; Partidul Evreiesc – 2,26 %.

Alegerile parlamentare din decembrie 1933. În ziua de 14 noiem­brie 1933 a depus jurământul un nou guvern condus de preşedintele P. N. L. I. G. Duca. Liberalii reveneau la guvernare după o neobişnuită, pentru ei, opoziţie care începuse în noiembrie 1928. În cursa electorală, alături de P. N. L. cartelat cu Uniunea Germanilor, s-au înscris P. N. Ţ., P. N. L. - georgist, P. S. D., Partidul Ţărănesc – dr. Nicolae Lupu, Partidul Poporului, Partidul Naţional Agrar, Partidul Ţărănesc Radical, L. A. N. C., Partidul Evreiesc, Partidul Maghiar şi alte câteva mici grupări politice.

Campania electorală a fost profund marcată de interzicerea activităţii politice a Gărzii de Fier la 9 decembrie 1933. Dizolvarea acestei formaţiuni politice în ultima zi de depunere a listelor de candidaţi, a torpilat orice încercare a legionarilor de a mai participa la alegerile legislative sub o altă denumire. În consecinţă, într-o atmosferă tensionată, la 20 decembrie începeau alegerile pentru Adunarea Deputaţilor.

Rezultatele scrutinului au fost cele aşteptate: guvernul liberal a reuşit să câştige 50,99 % din totalul voturilor valabil exprimate şi 300 de mandate de deputat. Pe locul al doilea se situa P. N. Ţ. cu 13,92 % din sufra­gii şi 29 de mandate. De asemenea, au întrunit pragul electoral următoarele formaţiuni politice: partidul Ţărănesc – dr. Nicolae Lupu – 5,11 % (11 mandate); P. N. L. – georgist 4,96 % (10 mandate); L. A. N. C. – 4,47 % (9 mandate); Partidul Naţional Agrar – 4,09 % (9 mandate); Partidul Maghiar – 4,01 % (8 mandate); Partidul Ţărănesc Radical – 2,78 % (6 mandate); Uniunea Agrară – 2,46 % (5 mandate).

Ca şi în alegerile anterioare, s-a înregistrat un procent însemnat de abţineri de la vot, procentul pe ţară fiind de 33,3 % iar în unele judeţe ajungând la 50 %. Opoziţia, cu doar 87 de mandate, era practic redusă la un rol de figuraţie, fără posibilităţi reale de a influenţa actul legislativ.

Campania electorală, în contrast cu cele organizate de naţional-ţă­ră­nişti, s-a caracterizat prin abuzuri ale administraţiei şi prin exercitarea unei presiuni guvernamentale asupra electoratului.

Alegerile comunale şi judeţene din anii 1936-1937. Guvernul liberal condus de Gheorghe Tătărescu a amânat în mod repetat termenul de convocare a corpului electoral în întreaga ţară pentru alegerile locale. Amânarea succesivă a alegerilor a fost determinată de dorinţa liberalilor de a împiedica forţele din opoziţie de a-i da o ripostă generalizată pe întreaga ţară şi, în acelaşi timp, de a-şi putea lua din vreme măsurile de deplasare a propriilor mijloace de propagandă electorală dintr-un judeţ în altul, în vederea asigurării, în acest fel, a succesului la urnă.

Alegerile vor debuta în ianuarie 1936 prin desemnarea primarului din Ploieşti; au urmat cele din judeţul Bihor şi Turnu Severin. În iunie 1936 guvernul Tătărescu, vizibil afectat de insuccesele avute, a luat măsura de amânare a alegerilor locale care fuseseră deja programate pentru luna decembrie. Astfel, era prelungit sistemul administrării comunelor şi judeţelor prin intermediul comisiilor interimare.

În primele zile ale anului 1937 a fost dat publicităţii un comunicat al Ministerului de Interne, prin care se făcea cunoscut că alegerile comu­nale aveau să se ţină începând de la 25 martie 1937 în întreaga ţară, în afară de Bucureşti – unde au fost fixate pentru 17 februarie – şi alte câteva centre.

În rândul forţelor politice din opoziţie s-a încercat realizarea unor înţelegeri electorale menite să înfrângă guvernul liberal. Astfel, pentru ale­gerile din Capitală, P. N. Ţ. a încheiat un cartel electoral cu P. S. D. şi Par­ti­dul Conservator al lui Grigore Filipescu. Alianţa a înregistrat un succes, fapt ce a de­terminat continuarea colaborări dintre naţional-ţărănişti şi social-de­mo­craţi. În unele judeţe precum Iaşi, Vaslui, Piatra Neamţ, Covurlui, naţional‑ţără­niştii au candidat pe liste având înscrişi şi candidaţi comunişti.

Începând de la jumătatea lunii mai 1937, atenţia opiniei publice din întreaga ţară s-a concentrat asupra alegerilor judeţene, alegeri care, mai mult decât cele comunale, aveau posibilitatea, prin caracterul lor gene­ralizat pe judeţe, să dea indicaţii asupra orientării corpului electoral. Printre cele dintâi s-au desfăşurat alegerile judeţene din Dâmboviţa (26 mai), Dolj (26 mai), Argeş (30 mai) şi Ilfov (30 mai). În fiecare din aceste confruntări electorale, candidaţii naţional-ţărănişti, care au primit şi voturile celorlalte partide şi organizaţii democratice din opoziţie, au obţinut un număr de mandate şi de voturi ce întrecea cu mult atât pe cel întrunit de guvern, cât şi de naţional - creştini sau georgişti.

Din iunie 1937 desfăşurarea alegerilor a intrat într-o nouă fază. În majoritatea judeţelor ţării au început să se desfăşoare alegeri comunale şi judeţene, fapt care a făcut ca viaţa politică a ţării să fie extrem de frămân­ta­tă. O caracteristică a alegerilor desfăşurate în această perioadă a constituit-o acţiunea guvernului Tătărescu e a împiedica desfăşurarea acestora în întreg judeţul, cu scopul de a diviza forţele şi a evita loviturile concentrate pe judeţe. Astfel, alegerile se desfăşurau zilnic, dar într-o zi în câteva comune dintr-un judeţ, în altă zi în alte câteva comune ş.a.m.d.

Privite în ansamblu, alegerile comunale şi judeţene din anii 1936-1937 au demonstrat lipsa de popularitate a Partidului Liberal de guver­nă­mânt, precum şi faptul că în opoziţie P. N. Ţ. rămânea principalul pretendent la preluarea succesiunii. Uzura P. N. L. va fi pusă într-o clară evidenţă în decembrie 1937 când va pierde alegerile legislative pe care le-a organizat.

Analiza alegerilor judeţene şi comunale din anii 1936-1937 ne dă posibilitatea să apreciem, pe baza rezultatelor concrete obţinute de către fiecare din partidele şi organizaţiile participante, raportul de forţe din viaţa politică a României anterior alegerilor parlamentare din decembrie 1937.

Alegerile parlamentare din decembrie 1937. Pregătită cu mult timp înainte, campania electorală a început oficial la 19 noiembrie 1937, când au fost dizolvate de către guvernul condus de Gheorghe Tătărescu adu­nările legiuitoare, corpul electoral fiind convocat pentru 20 decembrie 1937.

Interesant pentru alegerile legislative din decembrie 1937 este fap­tul că pe lângă numeroasele partide politice care au intrat activ în campa­nia electorală, au cerut semne electorale şi o serie de organizaţii neînsemnate ca număr de membri, care până atunci nu se amestecau în frământările poli­tice: „Uniunea foştilor luptători”, „Societatea Pensionarilor Publici”, „Liga Coo­pe­raţiei”, „Uniunea Prunarilor din Ţară”, „Partidul Agra­rian Viticol”, „Par­ti­dul Rezerviştilor”, „Partidul Economic Negustoresc” etc. (în total au depus liste de candidaţi 66 de partide şi formaţiuni politice). Aceasta a contribuit în bună măsură la procesul de compromitere a noţiunii de partid, a scos în evidenţă şi sub acest aspect procesul de pulverizare a partidelor politice.

O trăsătură a acestei campanii electorale este fenomenul de frac­ţio­nare ideologică şi tactică a partidelor politice. Acestea nu au reuşit să intre în campania electorală ca partide politice unitare, ci mai curând ca „tendinţe”, „curente”, având fiecare linia sa independentă sau aproape independentă, mascată numai de numele oficial la care nu renunţaseră încă (gruparea de centru condusă de Armand Călinescu în P. N. Ţ., sau cea a „Tinerilor liberali” a lui Gh. Tătărescu şi Victor Iamandi din P. N. L.).

Alegerile parlamentare din decembrie 1937 nu au adus în prim‑pla­nul luptei electorale disputa dintre fascism şi democraţie, aşa cum se aştepta, ci tema modului de conducere a statului. Din această perspectivă o surpriză totală asupra electoratului a avut-o încheierea, la 25 noiembrie, a „Pactului de neagresiune electorală” dintre legionari, pe de o parte, şi naţional ţărănişti şi georgişti pe de alta.

Pactul Maniu – Codreanu – Gheorghe Brătianu a fost privit ca o alianţă monstruoasă. Semnarea lui stârnise controverse chiar în sânul conducerii P. N. Ţ. Înţelegerea era valabilă doar pe timpul campaniei electorale şi viza apă­rarea libertăţii şi a corectitudinii alegerilor, suprimarea limbajului vio­lent şi denigrarea, fără însă a împiedica afirmarea ideologiei proprii şi discuţia de bună-credinţă.

Iuliu Maniu a încheiat acest acord electoral cu Corneliu Zelea Codreanu pe baza unei convingeri comune că în viaţa de stat este absolut necesară respectarea demnităţii naţionale, încălcată prin menţinerea la câr­ma ţării a unui guvern compromis. „Pactul de neagresiune” nu însemna nici pe departe o convertire ideologică a lui Maniu ci exprima dorinţa acestuia de a se opune tendinţelor dictatoriale ale regelui Carol al II-lea, precum şi amestecului camarilei în treburile publice. Liderul naţional-ţără­nist spera într-o încetare a disputelor din rândul opoziţiei şi con­cen­tra­rea efor­tu­ri­lor într-o singură direcţie: libertatea alegerilor şi înlăturarea camarilei regale.

„Pactul de neagresiune electorală” a produs multă confuzie în rândul electoratului care nu putea înţelege sensul unei asemenea alianţe, nefireşti, între reprezentantul democraţiei – Iuliu Maniu, şi adeptul autori­ta­ris­mului – Codreanu. P. N. L. s-a prezentat în alegeri cartelat cu Frontul Românesc condus de Alexandru Vaida - Voevod precum. şi cu Comunitatea Naţională a Germanilor din România condusă de Fritz Fabritius.

După evenimentele tensionate şi abuzurile guvernamentale din campania electorală, votul în sine s-a desfăşurat fără tulburări prea mari şi în mare măsură fără piedici birocratice. În orice caz, nici un guvern liberal de dinainte nu a respectat legislaţia electorală într-un mod atât de strict. Motivele nu sunt foarte clare. Se pare că Tătărescu ar fi fost convins că va câştiga alegerile, împărtăşind şi regelui această părere. Situaţia economică se prezentase mai bună decât în anii precedenţi, guvernul sperând într-o recunoaştere a acestui fapt de către alegători.

Rezultatele alegerilor, date publicităţii la 30 decembrie, au consti­tuit o surpriză pentru guvernul liberal. Pentru prima oară în analele vieţii parlamentare din România partidul care a organizat alegerile nu reuşeşte să le câştige, P. N. L. obţinând 35,92 % din totalul voturilor valabil exprimate. În consecinţă, pentru întâia dată din 1926 prima electorală nu era acordată nici unui partid. Pe locul secund se situa P. N. Ţ. cu 20,4 % din voturi, iar pe poziţia a treia, în mod surprinzător, urcase Partidul „Totul pentru Ţară” cu 15,58 % din voturi.

De înfrângerea guvernului se făcea răspunzător, într-o proporţie însemnată „Pactul de neagresiune electorală”. Nu pentru că a garantat alegeri libere, cu toate că şi acest lucru a contat într-o anumită măsură, ci, în special, pentru că a concentrat opoziţia faţă de rege într-un bloc, iar în acest mod alegerile au devenit un plebiscit asupra ambiţiilor politice ale monarhului. Eşecul guvernului Tătărescu a însemnat, de aceea, în primul rând, o înfrângere a lui Carol al II-lea.

Într-o altă ordine de idei, rezultatul acestor alegeri parlamentare a fost folosit de Carol al II-lea pentru a demonstra faptul că electoratul şi-a pierdut încrederea în sistemul partidist şi că a venit vremea unei schimbări. De altfel, aceasta nu avea să întârzie, şi la 10 februarie 1938 regele proceda la instaurarea unui regim personal. Alegerile parlamentare din decembrie 1937 încheiau deci ciclul vieţii parlamentare, democratice din România interbelică.

Analiza datelor privind rezultatele alegerilor parlamentare demonstrează faptul că principalele partide politice din România anilor 1919+1937 au fost Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional Ţărănesc. Pe fondul unor carenţe evidente ale sistemului democratic, principalele partide politice au cunoscut o evoluţie sinuoasă, care a dus la impasul din decembrie 1937, fapt ce a permis regelui Carol al II-lea să preia nemijlocit conducerea statului în februarie 1938.

BIBLIOGRAFIE

1. Bitoleanu, Ion, Din istoria României moderne 1922-1926, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987.
2. Budrigă, Vasile, Sistemul electoral din România 1918-1940, Editura Planeta, Bucureşti, 1997.
3. Cutişteanu, Simion, Ioniţă, Gheorghe I., Electoratul din România în anii interbelici, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981.
4. Muşat, Mircea, Ardeleanu, Ion, România după Marea Unire, vol. II, părţile I-II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucu­reşti, 1986, 1988.
5. Nedelea, Marin, Aspecte ale vieţii politice din România 1922-1926, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987.
6. Nedelcu, Florea, De la restauraţie la dictatura regală, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981.
7. Preda, Cristian, România postcomunistă şi România interbelică, Editura Meridiane, Bucureşti, 2002.
8. Radu, Sorin, Sistemul electoral din România în perioada 1866-1937, Sibiu, 2003.
9. Saizu, Ioan, Rusenescu, Mihail, Viaţa politică în România 1922-1928, Editura Politică, Bucureşti, 1979.
10. Scurtu, Ioan, Bulei, Ion, Democraţia la români 1866-1938, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990.
11. Scurtu, Ioan, Buzatu, Gheorghe, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), Editura Paideia, Bucureşti, 1999.