Istorie

Primul război mondial a avut drept urmare o răsturnare a vechilor concepţii social-politice şi morale determinând, totodată, transformări ra­di­cale în societatea românească pe toate planurile: economic, social, poli­tic şi cultural. Unirea din 1918 a celor trei provincii istorice aflate sub stăpânire străină, Basarabia, Bucovina şi Transilvania cu Vechiul Regat a însemnat aproape o dublare a populaţiei de la 7.771.341 locuitori în anul 1914, la 15.287.528 locuitori în anul 1919, astfel că România a devenit o ţară mijlocie, ocupând locul al VIII-lea, din acest punct de vederea, în Europa.

În noile condiţii s-au produs însemnate modificări în structura sistemului politic în ansamblu. Aceste schimbări s-au datorat în principal voinţei Suveranului şi clasei politice conducătoare, care în dorinţa de a recompensa, de a satisface doleanţele celor care au luptat pe front pentru cauza reîntregirii naţionale, au luat iniţiativa unor reforme radicale. Unirea, precum şi introducerea şi aplicarea sufragiului universal, completat cu împroprietărirea ţăranilor după 1918, au modificat esenţial structura socială şi mentalitatea locuitorilor din România Întregită. Datorită legiferării votului universal, clasa rurală ajunge acum să reprezinte mai bine de 2/3 din electorat, ea devenind obiectul atenţiei şi preocupărilor tuturor forma­ţiunilor politice. Unii observatori politici ai epocii consideră concentrarea interesului partidelor politice şi a guvernelor asupra satelor, drept una dintre principalele caracteristici ale vieţii politice din România de după război. În acest sens, ideologul Virgil Madgearu exprima ideea că, prin regimul sufra­giului universal, nici un partid nu putea să guverneze decât cu aprobarea ţărănimii, chemată să hotărască prin vot regimul social-politic al ţării. Între noii cetăţeni un număr relativ mare erau de naţionalitate străină, maghiari, germani, evrei, ucraineni, ruşi.

Masele au ieşit din război cu conştiinţa că ele au dus greul pe front şi în spatele lui, prin urmare cu credinţa că ele formează suportul adevărat al vieţii statelor şi instrumentul de căpetenie al puterii lor. De aici şi până la ideea că li se cuvine, deci, o soartă mai bună nu era decât un pas. Din conflictul mondial, aşadar, masele populare au ieşit cu revendicări sporite şi, mai ales, cu speranţe exagerate. Ţăranii, care au făcut „şcoala răz­bo­iului”, erau pe deplin conştienţi „nu numai de drepturile şi datoriile lor politice, ci şi de situaţia reală a ţerii”. Liderul ţărănist Ion Mihalache se declara convins că „cutremurul” care trecuse peste ţară, adică războiul şi lupta pentru eliberarea provinciilor româneşti, a lăsat în conştiinţa publică urme adânci. Altfel spus, clasa rurală trebuia să participe activ la viaţa politică, în scopul combaterii acelor „moravuri ticăloase” care se perpetuau încă în societatea românească.

Se spera, ca reformele liberale să aducă rezultate binefăcătoare, precum bunăstarea economică, încetarea corupţiei electorale şi educarea mulţimii. Pentru mulţi, războiul, reformele şi unirea însemnau sfârşitul unui ev şi începutul unei epoci noi, fără ca însă cineva să fi putut preciza în ce va consta această preschimbare şi reînnoire. Socialistul Şerban Voinea se declara convins că „votul universal n-a încheiat, ci a deschis abia calea dezvoltării noastre democratice”. Participarea alegătorilor – ţărani la primele alegeri parlamentare, în noiembrie 1919, era văzută de Constantin Dobrogeanu-Gherea ca „un eveniment considerabil pentru viaţa politico-socială a ţării noastre”. „Însemnătatea rezultatului primei manifestări a votului universal – scria acesta în „Lumea Nouă” – a fost nimicirea unui sistem politic bazat pe ignobila lege electorală a celor trei colegii cenzitare. Întreagă această şandrama care a otrăvit viaţa noastră politică de aproape o jumătate [de] veac a fost nimicită”.

Entuziasmul exagerat manifestat de unii oameni politici, determinat de transformările postbelice, nu era însuşit de întreaga elită politică românească. Spre exemplu, oficiosul conservator „Steagul” considera că votul universal şi împroprietărirea, ridicau ţărănimea la rangul de primă putere în viaţa politică românească. „Dar ţărănimea – scria „Steagul” – este o materie primă care trebuieşte prelucrată în mod artistic pentru a scoate din ea o operă sănătoasă şi durabilă”.

De asemenea, Constantin Angelescu, ministru al Instrucţiunii Pu­blice în guvernul liberal (1922-1926), accepta ideea că sufragiul universal şi împroprietărirea au transformat starea morală şi materială a ţăranilor, dar, credea acesta, se impunea „imperios ca masele populare să fie cultivate şi luminate […] în cel mai scurt timp posibil şi în cel mai profund mod”.

Mai temperat, adoptând o cale de mijloc, Iuliu Maniu era convins că pentru reformarea socială şi politică a ţării, „reforma agrară, cu rezultatele ei, va avea o influenţă mai mare decât legea votului universal, pentru că reforma electorală creează numai cadrele, posibilitatea pentru valorificarea unei credinţe şi a oricărei influenţe politice. Cuprinsul însuşi al acestor cadre şi posibilităţi îl dau conştiinţa şi convingerea politică a alegătorilor unei clase sociale. Această conştiinţă – credea Maniu – nu se poate întemeia în mod durabil decât dintr-o stare economică şi culturală potrivită vremurilor de astăzi”.

Intrarea în componenţa corpului electoral a alegătorilor din pro­vin­ci­ile unite a determinat un entuziasm extraordinar în opinia publică din ace­le teritorii dar şi din Vechea Românie. În Basarabia, imediat după terminarea războiului se putea observa o anumită nerăbdare a locuitorilor români de a participa la primele alegeri în România Mare. Se spera că aceste alegeri vor purifica atmosfera politică de interesele şi pornirile personale, punând pe prim plan interesele naţionale şi sociale. Euforia creată de actul unirii a fă­cut loc iniţiativei Partidului Ţărănesc din Basarabia ca în faţa electoratului basarabean, pe listele acestui partid să fie incluşi şi reprezentanţi ai celor­lal­te teritorii româneşti. S-a stabilit, astfel, ca bucovineanul Ioan Nistor să figure­ze pe lista de la Hotin, ardeleanul Iuliu Maniu la Tighina, iar Nicolae Iorga la Orhei. Dar mai întâi Nistor, şi apoi Maniu au refuzat participarea la alegeri pe listele Partidului Ţărănesc basarabean întrucât problemele din Bucovina şi Transilvania reclamau prezenţa lor acolo. Iorga va accepta candidatura. Desfăşurate în condiţiile în care pe plan internaţional situaţia Basarabiei nu era încă reglementată, alegerile din noiembrie 1919 au îmbrăcat „caracterul unui adevărat plebiscit”.

 Unirea de la 1918 şi reformele ce au urmat i-au făcut pe românii din Transilvania – aflaţi pentru întâia oară în faţa urnelor de vot într-un număr mare – să privească alegerile drept „o sărbătoare, un eveniment deosebit în viaţă sub toate aspectele”. Alegătorii români transilvăneni şi-au pus în continuare speranţele în acelaşi vechi Partid Naţional şi în aceiaşi oameni politici care se remarcaseră până atunci prin activitatea dusă în slujba idealului naţional.

Caracterul şters al comunităţilor urbane româneşti din Transilvania a determinat o slabă reprezentare a alegătorilor români în cadrul corpului electoral urban. Arhetipul alegătorului român transilvănean, ca de altfel şi al celui din Vechiul Regat, Basarabia şi Bucovina, era ţăranul.

 Legislaţia elaborată după înfăptuirea unirii a dat posibilitatea mino­ri­tăţilor naţionale să participe la viaţa politică a noului stat român alături şi în mod egal cu toate celelalte forţe politice naţionale ale ţării. Maghiarii şi germanii, după realizarea Marii Uniri, s-au trezit într-o situaţie inedită. Din naţiuni dominante ele s-au văzut reduse la postura unor minorităţi etnice, şi de aici apariţia unei profunde nemulţumiri faţă de pierderea unor privilegii istorice şi, în acelaşi timp, afişarea unei atitudini arogante şi ostile faţă de elementul românesc. O schimbare atât de bruscă a statutului şi a situaţiei în care s-au aflat a dus inevitabil la refuzul categoric, al maghiarilor mai ales, de a se implica politic în structurile noului stat.

Schimbările politice rapide petrecute în Transilvania la sfârşitul primului război mondial au afectat comportamentul liderilor politici şi al co­mu­nităţii maghiare. În primele luni ale anului 1919 se observă o dezo­rien­tare accentuată, majoritatea maghiarilor optând pentru o „rezistenţă pasivă”, aşteptând hotărârile Conferinţei de Pace de la Paris.

 Ziaristul şi omul de cultură transilvănean Ion Clopoţel a surprins şi el schimbarea de mentalitate politică petrecută între 1918 şi 1920 la maghiarii din provincia intracarpatică. „În 1918 ei nu cunosc problema mi­no­ritară – scrie acesta – sunt autocraţi, conservatori, apărători ai regi­mului de restricţiuni pentru minorităţi […] adversari ai votului universal. De la 1920 încoace sunt democraţi convinşi, pun chestiunea minorităţilor în toată amploarea, cer întregirea listelor electorale şi egala îndreptăţire. Este ceva tragic în acest reviriment de conştiinţă. Acum ei îşi iau oboseala să pună în mod ştiinţific problema minoritară şi-şi dau seama tot mai mult, că numai un regim de democraţie reală poate aduce o rezolvare mulţumitoare a problemei. Este o convertire la realitate. Un spor de conştiinţă democrată. Un semn bun”.

Primele manifestări politice ale minorităţii maghiare au fost izolate şi nu au reprezentat întreaga comunitate. Îndemnaţi de liderii lor, alegătorii maghiari au refuzat să se înscrie în listele electorale. Momentul care a mar­cat trecerea de la „pasivism” la „activismul” politic maghiar l-a reprezentat publicarea la începutul anului 1921 a manifestului Cuvânt strigător, semnat de un grup de intelectuali, în frunte cu scriitorul Kós Károly. Manifestul, publicat şi în ziarele româneşti, cerea maghiarilor transilvăneni să se îndepărteze de mirajul Ungariei milenare şi să-şi ia soarta în propriile lor mâini; protesta împotriva tendinţei de autoînşelare, de aşteptare a unei minuni şi a reclamat o politică de integrare în realităţile noi şi o colaborare cu autorităţile şi forţele politice româneşti. Este interesant de menţionat, că în rapoartele prefecţilor judeţelor Ciuc, Odorhei, Trei Scaune, Târnava Mică, Târnava Mare, Braşov, Mureş - Turda, Satu Mare, înaintate Consiliului Dirigent în anul 1919, se sublinia faptul că populaţia secuiască şi maghiară nu urmează întru totul indicaţiile şefilor ei, ea dorind să participe la viaţa politică a ţării.

În cele din urmă, în decembrie 1922 se reuşea închegarea unei formaţiuni politice unice a minorităţii maghiare – Partidul Maghiar – care va reuşi să înglobeze alegătorii maghiari. Noua atitudine politică a ma­ghia­rilor din Transilvania constituia un semn de loialitate faţă de statul român.

 Germanii din Transilvania (saşi, şvabi bănăţeni şi şvabi sătmăreni) constituiau alături de maghiari şi evrei, elita culturală şi economică a oraşelor. În ciuda unui evident dispreţ faţă de români, saşii au fost primii dintre germanii din România care au început să participe la viaţa politică din noua lor patrie. Ei vor constitui nucleul în jurul căruia se va organiza din punct de vedere naţional-politic minoritatea germană din România. Saşii – spre deosebire de maghiari – aveau experienţa organizării politice proprii şi avantajul că organizaţia lor a trecut intactă în „noul timp”. Dornici de a se integra în noile realităţi politice, foarte bine organizaţi, saşii s-au adaptat repede sistemului politic din România Mare.

Saşii îşi puneau mari speranţe în democratismul noului stat, consi­de­rând că „s-a apropiat momentul în care dreptul de a alege dobândeşte valoarea sa şi pentru noi saşii”. Se aprecia, că prima lor datorie „este a face totul pentru a împiedica ca poziţia noastră în relaţiile cu naţiunile conlo­cu­i­toare să se producă o ruptură”. În acelaşi timp, exista încrederea că noul regim politic va reprezenta în mod egal interesele tuturor păturilor sociale, creând condiţiile unei „dezvoltări interne favorabile”.

Saşii erau conştienţi că în noile condiţii politice, în noul sistem partidist, fiecare formaţiune politică va încerca să-şi impună concepţia şi principiile sale. Aceste lupte de partid se vor da nu numai în Parlament şi de aceea „este de aşteptat ca şi poporul săsesc să fie cuprins de această luptă”. În consecinţă, saşii îşi impuneau cunoaşterea „principiilor pentru comportarea poporului nostru în lupta electorală deja de acum”. Parti­ci­pa­rea la lupta electorală a tuturor germanilor din România trebuia să aibă la bază unitatea sat-oraş. Această încredere a minorităţii germane din România în structurile noului stat era determinată de credinţa realizării hotărârilor de la Alba-Iulia din 1 Decembrie 1918.

În ceea ce priveşte impactul unirii asupra maghiarilor şi germanilor din România, precum şi raporturile dintre cele două minorităţi, sunt inte­re­sante consideraţiile făcute de buletinul de presă „Politica”, editat de Eugen Kovács şi publicate în 29 martie 1934. Acesta arăta că şvabii din Banat erau „cei mai buni unguri” până la 1919. Ei au fost aceia pe care Ungaria se putea baza întotdeauna, ai căror conducători au susţinut în special partidele maghiare de opoziţie. După prăbuşirea imperiului, „totul s-a schimbat”. „Şvabii, - scria Eugen Kovács – au început să se manifeste ca o minoritate de sine stătătoare care s-a unit cu minorităţile sase şi germane din Basarabia şi care se străduiau pentru realizarea idealurilor lor”. În opinia lui, era de înţeles că românii consideră altfel pe unguri, „care au fost duşmanii lor înverşunaţi în timpul marelui război”, decât pe saşi care „şi-au manifestat credinţa lor către România încă în 1918 la Alba Iulia şi cari s-au despărţit în mod formal de Ungaria”.

Ca şi celelalte minorităţi, evreii reprezentau o populaţie relativ mai urbanizată şi cu un nivel de instrucţie relativ mai ridicat, alcătuind elita economică şi profesională în mai mare măsură decât românii. Totuşi, spre deosebire de celelalte minorităţi, concentrate în cea mai mare parte într-o anumită regiune, evreii locuiau în târguri şi oraşe pe întreg teritoriul ţării, devenind astfel un soi de numitor comun al elitei urbane pentru toate pro­vin­ciile, vechi şi noi. În Transilvania, din punct de vedere lingvistic, evreii de la oraş erau în mare măsură asimilaţi maghiarilor, întărind astfel aspectul unguresc al oraşelor, exceptând Banatul, unde erau asimilaţi mai degrabă germanilor, a căror limbă predomina aici.

După unire, deşi majoritatea evreilor transilvăneni au continuat a se identifica cu cultura maghiară, unii au adoptat limba de stat, devenind în perioada ce a urmat români loiali. Cercurile maghiare considerau însă că populaţia evreiască transilvăneană, care a rămas fidelă limbii, tradiţiilor şi culturii maghiare, face parte integrantă din unitatea naţiunii maghiare din România. Evident că se sconta pe aportul electoral al acestei comunităţi.

În primii ani de după Unirea din 1918 atenţia maselor, dornice de ceva nou, s-a îndreptat spre cei care promiteau o nouă politică, un nou curs. Se cerea schimbarea din temelie a societăţii, lichidarea vechilor orânduieli şi edificarea unei „lumi noi” în care omul simplu să ocupe un loc central. Ceea ce a atras în special atenţia a fost noua stare de spirit a ţăranului român. Bănăţeanul Sever Bocu aprecia, încă din toamna anului 1917: „Războiul ne-a schimbat. Înainte de a croi alte hotare, el ne-a dat altă mentalitate. Din tranşee răsar valori morale noi. Viaţa petrecută în mizerie şi suferinţe comune, în primejdii de orice clipă, sub ploaia de obuze şi bubuit de tun, a dezbrăcat sufletul de toate luptele sterile ale vanităţii. Frontul l-a pus pe fiecare în faţa unui examen riguros de conştiinţă”. Răz­bo­iul a constituit un serios examen de conştiinţă.

 Lumea era sătulă de vechile partide şi de vechii politicieni. Pre­tu­tindeni se dorea o schimbare, o reînnoire. În general, se constată o anumită dezorientare politică a alegătorilor: „Cetăţenii – scria în noiembrie 1919 «Neamul românesc» - chiar acei pe deplin conştienţi, nu ştiu până în preziua alegerilor nici unde votează, nici pe cine votează. O singură idee îi stăpâneşte însă: nu mai vor pe vechii politicieni”. Aşa se explică succesul avut de noile formaţiuni politice apărute pe scena politică postbelică. Consecinţa imediată a fost aceea a îngustării sensibile a bazei electorale a partidelor „vechi”, cu toată strădania liderilor lor de a afişa programe „democratice”, „naţionale”, „de armonie între clase” etc.

Între formaţiunile nou apărute, un succes deosebit la avut Liga Poporului, condusă de generalul Alexandru Averescu. În virtutea unei po­pu­larităţi, pe care şi-a câştigat-o în timpul războiului, în jurul generalului se va naşte un adevărat mit. Ţăranii–soldaţi, cuprinşi de o adevărată „psihoză a tranşeelor”, aveau să vadă în el „spiritul strălucitor al unui mare Şef naţional”. Însuşirile sale de mare comandant, demonstrate la Mărăşti, i-au creat o popularitate fără precedent în rândul armatei şi al opiniei publice. Un val irezistibil de simpatie, mergând până la adoraţie, a pornit din Moldova, întinzându-se în întreaga Românie Veche.

După intrarea în politica activă, mitul generalului „Salvator” s-a prelungit şi amplificat căpătând noi valenţe. La aceasta au contribuit, în mod evident, demobilizaţii, foştii combatanţi, care încercau acum să se integreze în societatea civilă postbelică. Ei erau însă stăpâniţi de un sentiment de neîncredere, de teamă că civilii nu vor înţelege sacrificiul lor. În această stare de spirit, generalul Averescu prezenta o garanţie că visurile şi speranţele lor nu vor fi înşelate de vechii politicieni. Generalului i se atribuie misiunea de a „îndrepta stările triste”, de a stabili „răspunderile” războiului încheiat, de a pronunţa „sancţiunile” şi de a aduce „reformele” pentru ţărani. Lumea era sătulă de vechile partide şi de vechii politicieni. Era o dorinţă generală de ceva nou şi bun. Şi ochii s-au îndreptat firesc spre generalul care învinsese în război. Averescu, împreună cu partidul înte­me­iat de el trebuia să înfăptuiască „România cea nouă”.

Opinia publică, în cea mai mare parte „hipnotizată” de per­so­na­li­tatea generalului, nu era dispusă să vadă ambiţiile sale politice reale, sau faptul că în Liga Poporului s-au strâns mulţi transfugi politici cu orientări diverse, care numai „oameni noi” nu puteau fi numiţi.

Mitul generalului Alexandru Averescu a apărut şi s-a extins doar în Vechiul Regat, el n-a pătruns niciodată în ţinuturile de peste munţi, unde exista o altă psihoză, aceea a Partidului Naţional Român şi a lui Iuliu Maniu. „Religia averescană” – cum o numea Constantin Argetoianu - a avut pro­zeliţi în rândurile ţărănimii. Aceasta s-a avut niciodată adeziunea tineretului intelectual, a studenţimii, care nu s-a încadrat în „fenomenul Averescu”.

Apariţia „mitului”, „fenomenului” Averescu poate fi apreciată drept un produs al schimbării de mentalitate survenită în cadrul electoratului sub impactul efectelor războiului şi al reformelor electorală şi agrară.

Imediat după Unire, P.N.R. în frunte cu liderul său Iuliu Maniu a exercitat o influenţă deosebită în mediile politice din Vechiul Regat. Iorga vedea în ardeleni pe „oamenii noi” care trebuiau să moralizeze nu numai via­ţa politică şi parlamentară, ci însăşi societatea vechii Românii în an­sam­blu. Aceştia întruchipau Occidentul şi democraţia, în comparaţie cu vechii politicieni din Bucureşti care păreau o încarnare a Orientului bizantin.

Dacă în Vechiul Regat, la primele alegeri parlamentare organizate în baza votului universal, s-a manifestat în rândul electoratului o atitudine ostilă vechilor partide, o dorinţă extraordinară de schimbare, de nou, speranţele alegătorilor legându-se de noile formaţiuni apărute pe scena politică, nu aceeaşi stare de spirit exista şi în rândul electoratului tran­sil­vănean. Alegătorii din Transilvania şi-au pus speranţele în acelaşi vechi Partid Naţional şi în aceiaşi oameni politici care se remarcaseră până atunci prin activitatea dusă în slujba idealului naţional, votându-i cu entuziasm.

În perioada primilor ani de după Unire, în Transilvania se constată o oarecare dificultate a formaţiunilor politice din Vechiul Regat de a penetra acest câmp electoral nou. Dificultatea a venit în primul rând din fap­tul că electoratul românesc se înregimenta la acea dată, într-o proporţie însemnată, în Partidul Naţional, dar şi dintr-o mentalitate politică specifică. Este vorba de modalitatea proprie în care românii ardeleni şi bănăţeni receptau şi interpretau politicul, disputa dintre partidele politice specifică unui sistem democratic. Evident că aceştia nu au perceput în mod corect şi nu au înţeles, imediat după 1918, mecanismul vieţii politice româneşti, şi de aici manifestarea unei reticenţe în ceea ce priveşte acceptarea diversităţii opţiunilor politice.

Octavian Goga exprima opinia că românii transilvăneni nu per­ce­peau în mod corect, în sens tehnic, noţiunea de „partid politic”. Înainte de Unire, arăta el, ei n-au cunoscut diferenţierea după grupări politice, ci s-au mişcat doar în cadrul larg al revendicărilor naţionale. De aici şi denumirea de „partid naţional”, care însemna „tabăra integrală a tuturor energiilor româneşti în luptă cu statul ostil. Partid, în sensul tehnic al cuvântului, aşa cum se înţelege pretutindeni, aici n-a existat pe vremea ungurilor”.

La scurt timp însă, partidele politice din Vechiul Regat îşi vor începe acţiunea de extindere organizatorică în provincia de peste munţi. Tentativa liberalilor, ţărăniştilor şi averescanilor de penetrare a noului câmp electoral a fost receptată de către liderii naţionali şi de către alegătorii români drept o încercare de spargere a solidarităţii ardeleneşti. Era vorba aici de refuzul acceptării diversităţii opiniilor politice şi, deci, a organiza­ţi­ilor politice „regăţene”, percepute ca „străine”. Susţinând cu consecvenţă că Partidul Naţional, „ca un organism politic istoric, reprezintă cu adevărat gândirea politică şi interesele Ardealului” şi că el „reprezintă unanim Ardealul şi Banatul”, liderii transilvăneni contestau dreptul oricărei forţe politice din vechea Românie de a-şi extinde influenţa în Transilvania. Conform acestora, „în Ardeal alte partide afară de cel al Ardealului, nu se pot înjgheba decât temporar şi anume în vederea venirii la putere”.

Naţionalii încercau să demonstreze că un nu interes de partid ci un­u­l de stat cerea „concentrarea românilor într-o singură organizaţie politi­că”, că această organizaţie ar servi cel mai bine descentralizării forţelor naţionale, că este o eroare psihologică şi o strategie politică greşită a se crea organizaţii ale partidelor din Vechiul Regat în Transilvania şi că, în sfârşit, „cu timpul s-ar putea pune problema dacă mai este nevoie să existe Partidul Naţional”, dar deocamdată este absolut util.

Rezultatul alegerilor parlamentare din 1920, şi mai ales a celor din 1922, aveau să demonstreze însă faptul că în Transilvania începuse pro­ce­sul de diferenţiere a opţiunilor politice ale electoratului pe grupări politice.

 Discursul electoral va trece printr-o fază de restructurare şi adap­tare la cerinţele, aşteptările şi idealurile noilor alegători, care difereau de cei ai vechilor colegii cenzitare. Necesitatea captării voturilor ţărănimii a dat naştere acelei supralicitări de promisiuni, fapt ce explică în parte şi naşterea grupărilor şi partidelor politice ce şi-au făcut din chemarea clasei rurale la viaţa publică, obiectul principal al preocupării şi existenţei lor.

Caracteristica vieţii politice de după război a fost şi dezvoltarea unor discursuri politice în care principala „armă” utilizată a constituit-o demagogia, adică promisiunile fără acoperire, care erau date uitării imediat după alegeri. În acelaşi timp, denigrarea adversarilor politici, prezentaţi în cele mai sumbre culori, calificaţi adesea ca hoţi, bandiţi, criminali, asa­sini etc., a devenit o modalitate general folosită de toate partidele politice.

În ceea ce priveşte succesul folosirii demagogiei, un observator al epocii, scria în 1923: „Aceştia asaltează pe sărmanul alegător derutat, îl ameţesc cu vinul vulgar al linguşirilor şi promisiunilor ireali­zabile. Pentru a ajunge la un bun rezultat e suficient ca ei să posede vocea puternică, elocinţa lipsită de pudicitate, şiretenia inerentă şarlatanilor de bâlciu. Graţie acestor aptitudini ei le subtilizează voturile. Reuşita lor e cu atât mai uşoară cu cât e obişnuinţă învechită la noi ca şi aiurea de a se considera vorbăria ca manifestare prin excelenţă a talentului omenesc”.

Ca efect direct al aplicării votului universal, în Parlament au pătruns oameni puţin pregătiţi, preocupaţi mai degrabă de interesele proprii. Se poate, deci, aprecia că aplicarea acestei reforme a atras după sine şi o scădere a nivelului parlamentar. Un asemenea fenomen nu este comun doar României, el observându-se pretutindeni la începutul funcţionării sistemului bazat pe sufragiul universal. Semnificativ este faptul că la primele alegeri legislative din România Mare 83% dintre deputaţi au fost aleşi pentru prima dată în acest for reprezentativ.

Imaturitatea politică a celor nou intraţi în corpul electoral va constitui un spaţiu de manevră pentru demagogii şi „condotierii” politici, acordându-se puţină atenţie educaţiei politice a electoratului, creşterii responsabilităţii lui pentru modul în care utiliza votul universal.

În rândul unei părţi a populaţiei se dezvoltă o mentalitate nouă, antrenarea în afaceri, în speranţa unei îmbogăţiri rapide. „Oriunde te duci ,– scria  un contemporan – pe care-i întrebi, afaceri şi iar afaceri, parcă ţara asta ar fi un bâlci în care toţi îşi fac vânzările şi cumpărările, ghiftuiesc şi mituiesc în stânga şi în dreapta. […] Niciodată goana după înavuţire nu a fost mai aprigă ca acum”. Cei îmbogăţiţi peste noapte au intrat rapid în „înal­ta societate” formându-şi o nouă mentalitate sprijinită pe forţa finan­cia­ră.

Moralitatea –oricât de relativă- de dinainte de război s-a prăbuşit. Confruntările sângeroase au atrofiat sentimentele umane şi au aţâţat spiritul răzbunător, bucuria lichidării adversarului şi a bunurilor lui. După război această stare de spirit s-a prelungit, egoismul a devenit mult mai adânc, dorin­ţa de satisfacere a unor pofte individuale s-a generalizat. De aici a rezultat sporirea în proporţie geometrică a delictelor de tot soiul, de la furt până la crimă. Cerşetoria, vagabondajul, prostituţia au devenit -pentru prima dată în România- fenomene îngrijorătoare. Mentalitatea acestor marginali şoca prin agresivitate, nonşalanţă şi sfidarea pe care o aruncau întregii societăţi.

Transformările profunde ale societăţii postbelice au generat o radicalizare fără precedent a tineretului. Studenţimea reprezenta partea cea mai luminată a generaţiei tinere şi era profund marcată de rostul pe care trebuia să-l aibă în noua patrie. Problema găsirii „noului ideal” a preocupat tinerele elite româneşti. Cel care s-a încumetat să formuleze noul ideal a fost Mircea Eliade, în 1927,  într-o suită de articole, intitulate Itinerariu spiritual, publicate în ziarul „Cuvântul”.

Ideologia generaţiei războiului care luptase pentru reîntregirea neamului nu mai era de actualitate. „Tânăra generaţie” nu mai era condiţionată de îndeplinirea unui obiectiv istoric aşa cum de la 1848 încoace, trei generaţii de români au fost animate. Eliade susţine misiunea spirituală, culturală a tinerilor intelectuali. Astfel spus, românii trebuiau să abordeze marile probleme ale ştiinţei şi culturii universale în scopul afirmării României. Itinerariu spiritual, un crez al generaţiei lui Eliade, s-a transformat într-un program al acesteia.