Pin It

 

Anii 70 ai secolului 19 gazduiesc inca un pas in realizarea ststului national modrn: obtinerea independentei de stat.. Astfel se realiza inca un punct din programul pasoptist.

O sa incercam sa ne apropiem de acest important moment din perspectiva implicatiilor politice: cum au fost influentate si cum au influentat diversele grupari politice de cistigarea Independentei.

Tinind seama de profilul facultatii si de numarul mic de intilniri ne vom concentra pe aspectele de ordin politic, pe justapunerea planurilor intern si extern, fara sa ne oprim la aspectele de ordin militar.

Principalul aspect este acela al pozitiei diverselor grupari politice, sau personlitati, in legatura cu obrinerea independentei

Problema ruperii in intregime a relatiilor speciale cu Imperiul Otoman era prezent in discursul politic, dinaintea lui 1848. Sub o forma, oarecum camuflata, ea apare si in programele Revolutiei de la 1848.

Dupa infringera revolutiei, problematica independentei a trecut pe un loc secund, idealul prioritar fiind considerata realizarea Unirii.

Dupa 1859, problematica independentei nu a ocupat un loc central in discursul politic romanesc. Aceasta pentru a nu atrage ostilitatea puterii suzerane-Turcia-dar si a puterilor garante, care se fereau de orisice eveniment, care ar fi tulburat echilibrul european.

Dupa 1866, in conditiile unei stari tensionate in Europa, dupa razboiul pruso-austriac, liberalii radicali, ce se aflau la guvern, au initiat o pilitica secreta, alaturi de o serie de grupuri de revolutionari europeni, care trebuia sa duca la o revolutie generala europeana. In cadrul acesteia se urmarea realizarea unitatii complete a romanilor-inclusiv a celor din Transilvania-si proclamarea independentei. Planul avea un anume grad de utopie, si a fost una din cauzele indepartarii liberalilor-radicali de la putere.

In anii 70 se vor confrunta in cadrul clasei politice doua strategii pentru dobindirea independentei. Conservatorii, aflati la guvernare au reusit sa impuna, pentru moment drumul lor spre indepemdenta. In optica lor, obtinerea independentei, trebuia sa fie un proces pasnic, politic, care sa se bazeze pe sprijinul Austro-Ungariei. Dupa cum, se stie, alianta politica si mai ales economica cu Viena, era axa principala a politicii externe conservatoare.

Liberalii, ce nu vedeau cu ochi buni apropierea de Viena, vedeau in redeschiderea iminenta a crizei Orientale, calea spre obtineea independentei. Ei sustineu implicarea Romaniei, in aceasta criza, prin sprijinirea Sebiei si Bulgariei in lupta antiotomana, ceeace intr-o anumita masura era reeditarea planurilor secrete de la sfirsitul anilor '6o.Cu o schimbare: in anii 70 liberalii nu mai erau, nici ei, pentru o solutie revolutionara, sperind in presiunea Occidentului pentru acordarea independentei.

Trebuie aratat, ca problema independentei lua forma unei ecuatii cu mai multe necunoscute. Daca planul conservator se baza pe sprijinul international din partea Austro-Ungariei, dar si a Prusiei, cel liberal de cooperare balcanica ar fi trebuit, in mod obiectiv, sa indrepte Romania spre o cooperare cu Rusia. Tara, care oficial, era protectorul crestinilor ortodocsi din Imperiu Otoman, si care dorea sa-si stabileasca deominatia in sud-estul Europei, aparea ca aliatul principal antiotoman. Dar societaea romaneasca, inclusiv liberalii-am putea spune in primul rind liberalii-erau ingrijorati de o asemenea alianta. Rusia nu si-a ascuns niciodata intentile agresive fata de Romania, ea avea pretentii teritoriale immediate, e vorba de cele trei judete din sudul Basarabiei, care au fost redate Moldovei, de Conferinta de pace de la Paris, din 1856.

O prima concluzie ce se impune este ca toate fortele politice din Romania doreau obtinerea Independentei, considerind legatura cu Turcia, un vestigiu al trecutului si ca o piedica in calea dezvoltarii libere a statului roman. Daca obiectivul era acelas, strategia era diferita si aceasta era inca un motiv de infruntare intre cele doua tabere.

Trebuie spus, ca relatia de suzeranitate, desi apasatoare pentru moralul tanirului stat nu a fost de-a lungul anilor perceputa ca o piedica serioasa. Slabiciunea Imperiului Otoman, multiplele lui probleme, faceau ca dependenta sa fie receptata ca o formalitate, ca obligatia respectarii unui protocol vetust si neplacut, dublat e adevarat si de obligatia financiara a tributului. De aici nu se impunea pentru clasa politica romaneasca -liberali sau conservatori-urgenta ruperii acestei legaturi.

Ar mai fi de adaugat citeva cuvinte legata de pozitia speciala a Printului-domnitor fata de Independenta. Inca din momentul acceptarii tronului, Carol a urmarit realizarea, la un moment dat, a ruperii relatiilor cu turcii. Nici el, nici familia sa, cu care era in legatura permanenta, nu considerau ca este de demnitaea unui Hochenzollern -si sa nu uitam ca din 1871, aceasta devine cea mai puternica familie domnitoare din Europa- de a fi supus unei puteri orientale, "omului bolnav al Europei". De aceia va urmari si el posibilitatile de obtinere a Independentei. De altfel, pe acest sentiment au contat, inca de la inceput liberalii radicali, cind l-au adus pe print in Romania. Se pare ca desi le-a criticat mai tirziu, Carol nu a fost, chiar strain de politica conjutatiilor a guvernelor liberale, din perioada 1867-1869. Spre deosebire de ceilalti oameni politici, care excludeau sau lasau pe ultimul plan, solutia militara, Carol era un adept al acesteia. Este una din explicatiile efortului, ce l-a facut personal, implicindu-se in modernizarea armatei.

 

 

  1. Ecuatia imposibila

Exista o schimbare, de ordin strategic, in politica romaneasca. Oamenii politici, de ambele orientari, inclusiv Printul-Domnitor vor considera in 1875, ca ruperea legaturilor cu Turcia a devenit urgenta. Aceasta schimbare s-a datorat unei cotituri a Imperiului Otoman, in politica sa fata de sistemul tratatelor sale politico-militare, inclusiv cu Romania. In 1875, in urma unor schimbari drastice, ce au loc in fruntea Imperiului, acesta va trece la redactarea unei constitutii, in care Romania este redusa la statutul de "provincie privilegiata". Acest fapt a produs o vie reactie antiotomana in intreaga societate romaneasca, si va grabi alianta -in fapt nedorita -cu Rusia.

In cadrul liberalilor, aflati la guvern, cel care s-a aratat adeptul unei politici energice, a fost Mihail Kogalniceanu, care va prelua ministerul de externe.

Premierul Bratianu, la presiunea lui Kogalniceanu si in fata situatiei creiate , va inclina spre o conventie cu Rusia. In septembrie 1876 acesta, insotit de ministrul de razboi s-a intilnit, la Livadia, in Crimeea, cu tarul Alexandru al II-lea si cu cancelarul Gorceakov. Tratativele au fost dificile, dar partea romana, a acceptat in principiu trecerea armatelor rusesti pe propriul teritoriu, dar a cerut insistent incheierea unei conventii politice, anterior acestui act militar.

In acelas timp, Mihail Kogalniceanu, in numele guvernului roman cere Turciei, ca pret al mentinerii neutralitatii, acordul asupra unui memoriu cu sapte conditii, care in esenta ar fi fost recunoasterea starii de independenta a Romaniei.

In fapt majoritatea oamenilor politici doreau mentinerea neutralitatii. Aceasta in ciuda faptului ca ei erau pentru rupera relatiilor cu Turcia, dar considerau periculoasa alianta cu Rusia.

Dinamica evenimentelor, si in special, esecul conferintei de la Constantinopol, din ianuarie 1877, ce deschidea calea solutiei militare vor pleda impotriva neutralitatii Romaniei, a carei prelungire devenea nerealista.

Dupa refuzul Turciei, de a accepta cele sapte puncte, Romania nu avea de ales, decit sa iasa din neutralitate.. Marea problema era marele risc al stationarii armatelor ruse pe teritoriu national. Intre timp, Carol sfatuit de Bismark, va inclina spre razboi. Sfatul lui Bismark era luat ca un fel de garantie, neformala, din partea Berlinului.

La 9 mai, Romania declara independenta nationala. Actula fost salutat de toate fortele politice romanesti. Da greul abia acum incepea.

Trebuie spus ca proclamarea "independenteie absolute. dupa cum o numise, Kogalniceanu , a fost din nou un act al faptului implinit. Puterile s-au aratat iritate de acest act unilateral. Chiar siRusia, aliatul potential a acceptat aceasta situatie ca un fapt implinit, dar nu a recunoscut-o, conform regulilor dreptului international. Rusia, desi avea nevoie de alianta Romaniei-pentru trecerea trupelor spre front, era deranjata de a avea ca aliat un stat independent, deci un partener cu care trebuie tratat de pe pozitii de egalitate. Din aceste motive, Tarul s-a opus unei cooperari militare romano-ruse. Si mai grav, in momentul cind armatele rusesti au trecut frontiera, el s-a adresat "popoarelor din Principate" si nu Printului, sau autoritatilor constituite ale statului roman. Era un gest foarte grav si extrem de nelinistitor pentru guvernul roman. O asemenea modalitate era folosita intr-o tara ocupata si nu la traversarea teritoriului unei tari, pe baza unei conventii de cooperare cu aceasta.

Trebuie inteleasa marea dificultae a guvernului roman. A intrat in razboi, pentru a obtine independenta, nu a avut, cum sa-si mentina netralitatea, atit din cauza ostilitatii deschise a Turciei, cit si iminentei traversarii teritoriului sau de armatele Tarului, care refuza sa trateze Romania ca aliat.

Insasi cooperarea militara intre Rusia si Romania, nu pareau posibile, pentru ca prima considera inutila participarea activa a Romaniei in razboi. . Numai datorita unor infringeri repetate, Rusia va cere cooperarea Romaniei.

Trebuie remarcat ca cel, care a presat pentru actiunea militara a Romaniei a fost Carol I. El a cerut guvernului aceasta actiune, chiar in conditiile inexistentei unui protocol clar de actiune comuna.

Deci putem conchide ca pe de-o parte toate fortele politice au sprijinit independenta, iar obiectile legate de strategia obtinerii acesteia treceau uneori de linile de demarcare politica. Lipsa de simpatie fata de Rusia tarista si de politica ei agresiva era generala. Se poate vorbi chiar de o trauma ruseasca, mai mult decit justificata istoric. Armatele rusesti ocupasera Principatele in repetate rinduri, ultima oara in 1855, in timpul razboiului Crimeii.

Concluzia lui Ion C. Bratianu si a ministrului sau de externe de a coopera militar cu Rusia era o decizie extrem de grea, dar de neocolit, in acel moment al istoriei, cind se confirma formula lui Miron Costin: Suntem asezati in calea tuturor rautatilor.

Din perspectiva istorica intelegem cit de grea a fost deciza, cu atit mai mult, pentru un I.C. Bratianu, autorul unei brosuri, la sfirsitul anilor "40 despre marele pericol al politicii panslaviste a Rusiei. In stuatia imposibila a Romaniei din 1877, credem ca a existat totusi "un as' in mineca celor ce luau decizii in acel moment, iar acel as se numea "Bismark". Bratianu si Kogalniceanu intuiau ca "omul de fir" al Europei nu va abandona statul, condus de un membru al familiei imperiale germane, politicii agresive agrsive ale Rusiei.

Nu vom intra in amanuntele -de altfel foarte interesante-ale desfasurarii razboiului-in care a fost omologata pozitiv reforma de modernizare a armatei romane-si vom incerca sa urmarim situatia politica a Romaniei de dupa razboi Prin pacea de San Stefano, si apoi la Congresul de la Berlin, Romania pierdea, cele trei judete din sudul

Basarabiei. Dar cel mai grav faptul ca armata rusa nu dadea semne ca are intentia sa se retraga de pe tertoriul Principatelor.

Era clar ca in acel moment, insasi existenta, ca stat, a Romaniei era in pericol. Iar agravant era de asemenea, o anume tacere si lipsa de simpatie a Europei, iritta de repetatele initiative ale politicii romanesti, bazate pe principiul "faptului implinit".

In aceste conditii, guvernul roman a decis mutarea principelui Carol la Craiova, pentru a impiedica arestarea lui de citre trupele ruse.

Dupa Congresul de la Berlin, in urma interventiei dure a lui Bismark, Rusia isi va retrage trupele din Romania.

Perioada de dupa incetarea ostilitatilor militare a fost caracterizata prin instabilitate poilitica. Ele se pot explica prin obiectiile serioase ale fortelor politice la felul in care s-a dus politic si diplomatic razboiul. Tinta speciala a atacurilor, va fi Mihail Kogalniceanu. Pentru a supravietui politic, I. C. Bratianu va face o seie de remanieri guvernamentale, sacrificindu-l, in cele din urma si pe Mihail Kogalniceanu, ce iese din guvern, in noiembrie 1878.

Totusi, Bratianu era criticat din toate directiile: de citre conservatori, care sustineau ca premierul face un pas istoric, fara sa se consulte cu opozitia, de liberalii moderati, care erau cu toti impotriva aliantei cu Rusia, pozitie impartasita si de unii dintre radicali, printre ei si fratele premierului, Dumitru Bratianu. Acesta, inca in 1877, va publica o brosura O datorie de constiinta citre tara mea, in care se pronunta impotriva oricarei aliante cu Rusia si pentru pastrarea unei stari de neutralitate.

Si totusi Bratianu, dovedindu-se un practician politic de exceptie a reusit sa stabilizeze situatia si sa reuseasca cea mai lunga guvernare din istoria moderna a Romaniei (1876-1888)-cu o scurta pauza de doua luni,(10 aprilie-8 iunie 1881) cind postul de sef al guvernului a fost preluat de Dumitru Bratianu.

Ion. C. Bratianu in lunga sa guvernare a concentrat intreaga putere in miinile sale, detinind in paralel si alte portofolii in special, cel de ministru de interne (intre 1884 si 1887). Autoritarismul sau accentuat avea sa-l izoleze, din ce in ce mai mult, de colegii sai politici. Treptat s-a despartit de vechi prieteni, cum a fost C. A. Rosetti, care va parasi in 1883, partidul, al carui fondator principal a fost, apoi se va desparti, de propriul sau frate, Dumitru-si el un stilp al partidului.

  1. C. Bratianu avea sa se inconjoare de consilieri, a caror putere depasea pe cea a ministrilor. Printre ei, Eugeniu Carada, creierul economic al Romaniei din acea vreme, D. A. Sturdza, seful aripei de dreapta din partid si economistul Petre S. Aurelian.

Datorita sistemului de conducere personala si autoritara a premierului, lunga sa perioada de prim mimistru a fost denumita vizirat.

In ciuda acestui sistem de conducere a fost o perioada bogata in realizari pe plan

politic.

Dintre acestea trebuie amintite ,in primul rind: proclamarea Regatului ( 14 martie 1881), si reforma Constitutiei (1883)

 

 

D.Proclamarea Regatului

Actul proclamarii regatului insemna in optica elitei politice romanesti punerea de acord a formei de stat cu starea de independenta. Se avea in vedere, preluarea unei forme monarhice europene, care trebuia sa inlocuiasca vechea forma, de esenta medievala: domnitorul.

Noua forma dadea un prestigiu sporit statului roman si implicit contribuia la consolidarea pozitiei sale internationale .

Fireste era, in acelas timp o consolidare pentru pozitia personala a sefului statului, fiind si o recunastere a meritelor speciale ale acestuia, atit in modernizarea armatei, cit si in conducerea efectiva a acesteia ,in calitatea sa de comandant, pe frontul antiotoman.

A fost dat, printr-o ironie a istoriei, ca ceremonia de incoronare regala sa fie condusa de presedintele Camerei, Constantin A. Rosetti. Batrinul revolutionar, ce nu si-a abjurat niciodata credinta republicana , pe care o aminteste si cu ocazia proclamarii regatului, "dar imi dau seama-spune Rosetti-ca actul de azi este spre binele patriei mele".

 

 

  1. Reforma Constitutiei

Modificarea Constitutiei a fost impusa si de schimbarea formei de stat, dar si de schimbari in structura sociala a Romaniei, fata de momentul 1866. E vorba de o modificare, in sens democratic, prin consolidarea unor libertati cetatatnesti, dar in special prin largirea drepturilor electorale. Reusita impunerii acestor principii, se datoreaza si consolidarii liberalilor in guvernarea Romaniei de dupa 1878.. Rosetii a incercat, din nou sa impuna "colegiu unic", care nu a fost acceptat nici macar de colegii sai liberali. Astfel, ca o solutie de compromis au fost scazute colegiile electorale de la patru la trei5 prin unificarea primelor doua colegii, prin acesta s-a lichidat avantajul propietatii funciare asupra celei urbane.