Istorie

La sfârşitul anului 1947 şi începutul lui 1948 s-a trecut la impu­nerea regimului stalinist, la implementarea modelului sovietic. Un pas decisiv s-a făcut în octombrie 1947, când a început acţiunea de contopire a Partidului Comunist cu Partidul Social Democrat, în vederea făuririi Partidului Unic Muncitoresc. Au fost elaborate Platforma (programul) şi Statutul, s-a stabilit planul organizatoric pentru operaţiunile unificării.

La 4 ianuarie 1948 s-a constituit Comisia centrală pentru organizarea Congresului de unificare şi s-au aprobat instrucţiunile pentru alegerea organelor de conducere locală şi a delegaţilor la Congres. S-a trecut şi la con­topirea organizaţiilor comuniste şi social-democratice. În perioada 10‑20 ianuarie au avut loc alegeri pentru organele de conducere pe întreprinderi, instituţii şi circumscripţii, precum şi alegeri ale delegaţilor pentru con­fe­rinţele de plasă şi judeţene; în intervalul 20-25 ianuarie s-au desfăşurat conferin­ţele judeţene la care au fost alese comitetele judeţene şi de partid şi delegaţii şa Congresul general. Operaţiunea alegerilor a însemnat, în fapt, completarea organelor Partidului Comunist cu reprezentanţi ai Partidului Social-Democrat. Din totalul de 8.243 cadre de conducere (la nivel de ju­d­e­ţ, plasă şi sector) numai 1.501 proveneau din Partidul Social-Democrat, iar din cei 760 delegaţi, doar 194 erau social-democraţi.

Congresul general pentru constituirea partidului unic, Partidul Mun­citoresc Român, s-a desfăşurat în zilele de 21-23 februarie 1948 în sala Ateneului Român. Congresul a ales Comitetul Central, care în prima sa şedinţă, din 24 februarie 1948, a ales Biroul Politic şi Secretariatul Comite­tu­lui Central (format din Gheorghe Gheorghiu-Dej – secretar general, Ana Pau­ker, Teohari Georgescu, Lothar Rădăceanu – secretari). Unificarea a în­sem­­­­nat preponderenţa absolută a comuniştilor în toate organele de conducere.

În perioada imediat următoare Congresului, s-a trecut la aplicarea hotărârilor acestuia, întreaga conducere politică aflându-se, practic, în mâi­nile Partidului Muncitoresc Român, care şi-a realizat modelul propriu de organizare a societăţii. Acest model era cel stalinist, sovietic, impus în toate ţările de „democraţie populară”.

În epocă s-a folosit denumirea de „regim democratic-popular”, o formulă pleonastică, deoarece demos înseamnă popor; era utilizată pentru a deosebi acest regim de celelalte democraţii (sclavagistă, burgheză); denu­mirea a fost preluată din limba rusă şi impusă tuturor ţărilor ocupate de sovie­­tici în 1944-1945. astfel, Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, Republica Demo­crată Germană, Bulgaria, dar şi Iugoslavia şi Albania au avut regi­muri de „democraţie populară”.

Din 1948, statutele şi programele partidelor aflate la putere în acest­e ţări menţionau că „democraţia populară se realizează prin dictatura pro­le­tariatului”; clasa muncitoare (proletariatul) fiind clasa cea mai avansată a societăţii, exprimând interesele generale ale poporului, îşi impunea propria dictatură împotriva celor care se opuneau înaintării pe calea „bunăstării şi fericirii poporului”; duşmanul de clasă era identificat cu burghezia şi moş­tenirea, care acţionau „deschis, dar şi perfid”, reuşind uneori să-şi strecoare „agenţii” chiar în conducerea partidului şi a statului; de aceea, lupta hotă­râ­tă, „necruţătoare”, împotriva „duşmanului” trebuia dusă cu toate mijloacele, până la lichidarea lui.

După abolirea monarhiei se impunea adoptare unei noi Constituţii, care să consacre forma de stat republicană. În acelaşi timp, se aveau în vedere transformările economice şi politice înregistrate în ultimii ani. La 23 ianuarie 1948, Adunarea Deputaţilor a adoptat o nouă lege electorală, prin care vârsta alegătorilor cobora de la 21 la 20 de ani. Apoi, la 25 februarie 1948, Adunarea Deputaţilor, alesă la 19 noiembrie 1946, s-a autodizolvat, în vederea organizării de noi alegeri, pentru Marea Adunare Naţională, cu caracter de Constituantă.

Peste două zile, la 27 februarie 1948, s-a constituit Frontul Democra­ţiei Populare, menit să asigure „unitatea de acţiune a forţelor democraţi­ei populare din România”. Acesta era condus de un Consiliu Naţional, compus din următorii delegaţi: Partidul Muncitoresc Român: Vasile Luca, Lo­thar Rădăceanu, Iosif Chişinevschi; Frontul Plugarilor: dr. Petru Groza, Anton Alexandrescu, Ion Ontaru; Partidul Naţional-Popular: P. Constan­tines­cu-Ia­şi, Mihail Dragomirescu, Alexandru Şteflea; Uniunea Populară Maghiară: Kuko Alexandru, Ludovic Tákács, Cziko Ferdinand. Pre­şe­din­tele Consiliului Naţio­nal al Frontului Democraţiei Populare a fost ales dr. Petru Groza; secretar general Vasile Luca, iar secretar adjunct Iosif Chişinevschi.

Alegerile, desfăşurate în ziua de 28 martie 1948, s-au încheiat cu victoria Frontului Naţional-Democrat, care a obţinut 93,2 % din voturi şi 405 mandate. Acestea au fost ultimele alegeri din anii socialismului în care au mai existat şi alte liste, alături de cea guvernamentală. Partidul Naţional- Liberal (Petru Bejan) a obţinut 7 mandate, iar Partidul Ţărănesc-Democrat (dr. N. Gh. Lupu), 2 mandate.

Obiectivul fundamental al Marii Adunări Naţionale era adoptarea unei noi Constituţii. Proiectul acesteia, depus la 8 aprilie, a fost votat, în unanimitate, în ziua de 13 aprilie. Încă din primul articol se stabilea noua formă de stat: „Republica Populară Română este un stat popular, unitar, independent şi suveran”. Spre deosebire de Constituţiile anterioare, această lege fundamentală introducea în definiţia statului calitatea de „popular, inde­pendent şi suveran”. Desigur că o asemenea precizare avea un caracter propagandistic, în condiţiile în care România era, practic, o ţară ocupată de sovietici, care aveau aici Armata Roşie, consilieri, agenţi K.G.B., societăţi mixte (sovromuri), iar liderii politici români nu întreprindeau nici o acţiune fără avizul prealabil al Kremlinului. În Constituţie erau prevăzute drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. Toţi cetăţenii Republicii Populare Române, „fără deosebire de sex, naţionalitate, rasă, religie sau grad de cultură sunt egali în faţa legii” (art. 16); dreptul de a alege în aveau toţi cetăţenii (bărbaţi şi fem­ei) de la 18 ani împliniţi, iar cel de a fi ales – de la 23 de ani împliniţi. După cum se poate observa, limita dreptului de vot se reducea de la 20 de ani la 18 ani. Pentru prima dată, prin Constituţie, femeile aveau drepturi egale cu bărbaţii, „în toate domeniile vieţii de stat, economic, social, cultural, politic şi de drept privat. La muncă egală, femeia are drept de salarizare egal cu bărbatul” (art. 21). Se mai prevedea „libertatea conştiinţei şi libertatea reli­gioasă”; „libertatea individuală a cetăţenilor este garantată”; „domiciliul este inviolabil”; „libertatea presei, a cuvântului, a întrunirilor, a mitingurilor, cortegiilor şi manifestaţiilor este garantată”: cetăţenii aveau „drept de a se asocia şi organiza, dacă scopul urmărit nu este îndreptat în contra ordinii democratice stabilite prin Constituţie”; „cetăţenii au drept la învăţătură”.

Desigur, proclamarea acestor drepturi era importantă, dar esenţială era aplicarea lor. Din acest punct de vedere, chiar Constituţia conţinea şi anumite restricţii în domeniul politic. Astfel, nu aveau drept de vot „per­soa­nele interzise, lipsite de drepturi civile şi politice şi nedemne, declarate ca atare de organele în drept, conform legii” (art. 18); „orice asociaţie cu carac­ter fascist sau antidemocratic este interzisă şi pedepsită de lege” (art. 32). Erau lipsiţi de drepturi numeroşi cetăţeni, adversari ai regimului, sub acuzaţia că desfăşoară activitate fascistă, hitleristă, ostilă Uniunii Sovietice. De asemenea, nu erau îngăduite organizaţiile „antidemocratice”; guvernul fiind considerat a avea caracter „democrat popular”, orice activitate potriv­nică era interzisă.

Constituţia desfiinţa principiul democratic al separării puterilor în stat, subliniind că „Organul suprem al puterii în stat în Republica Populară Română este Marea Adunare Naţională” (art. 37). Aceasta ea „singurul organ legislativ al Republicii Populare Române” (art. 38). Marea Adunare Naţională avea următoarele atribuţii: alegea Prezidiul Marii Adunări Na­ţio­na­­le; hotăra formarea guvernului, modifi­ca­rea Constituţiei; stabilea numă­r­u­l, atribuţiile şi denumirile ministerelor, desfiinţarea sau contopirea; vota bugetul statului, încheia exerciţiile buge­ta­re, fixa impozitele şi modul de percepere; decidea în chestiunile războiului şi ale păcii, consultarea popo­ru­lui prin referendum; acorda amnistia (art. 39). Durata mandatului Adunării Naţionale era de 4 ani. Parlamentarii nu puteau promova alte opinii decât cele ale partidului, astfel că Marea Adunare Naţională a devenit un instru­ment în slujba politicii Partidului Muncitoresc Român.

Atribuţiile de şef al statului erau exercitate de Prezidiul Marii Adunări Naţionale, care era alcătuit din preşedinte, trei vicepreşedinţi, un se­cre­tar şi 14 membri, aleşi pe o perioada de 4 ani. Prezidiul era răs­pun­zător de întreaga sa activitate în faţa Marii Adunări Naţionale şi avea următoarele atribuţii: convoca Marea Adunare Naţională în sesiuni ordinare şi extraordinare; emitea decrete; interpreta legile votate de Marea Adunare Naţională; exercita dreptul de graţiere şi comuta pedepsele; conferea decoraţii şi medalii; reprezenta Republica Populară Română în relaţiile internaţionale; acredita şi rechema reprezentanţii diplomatici ai României; primea scrisorile de acreditare şi de rechemare ale reprezentanţilor statelor străine în intervalele din sesiunile Marii Adunări Naţionale; numea şi revoca miniştrii la propunerea preşedintelui Consiliului de Miniştri; stabilea gra­de­le militare, rangurile diplomatice şi titlurile onorifice la propunerea guvernu­lui; făcea numiri şi confirmări în funcţii publice, la propunerea miniştrilor de resort sau a guvernului; în intervalul dintre sesiunile Marii Adunări Naţionale, la propunerea guvernului, declara starea de război şi mobilizarea parţială sau generală; ratifica sau denunţa tratatele internaţionale la propu­nerea guvernului. Prezidiul Marii Adunări Naţionale aera un organism colectiv al cărui preşedinte nu se individualiza decât prin faptul că semna, împreună cu secretarul, decretele. Comparativ cu puterile regale, cele ale preşedintelui Marii Adunări Naţionale erau mai mici, deoarece acesta nu putea refuza sancţionarea legilor, nu era „capul puterii armate”, nu putea numi (şi destitui) guvernul, nu putea dizolva Parlamentul.

Organul „suprem executiv” era guvernul (art. 66); acesta era răspunzător pentru activitatea sa în faţa Marii Adunări Naţionale, iar în interva­lul dintre sesiuni, în faţa Prezidiului Marii Adunări Naţionale. Gu­vernul conducea activitatea administrativă a statului, coordona şi dădea directive generale ministerelor de resort, dirija şi planifica economia naţio­nală, realiza bugetul statului, asigura ordinea publică şi securitatea statului; conducea politica generală în domeniul relaţiilor internaţionale; organiza şi înzestra forţele armate.

Teritoriul României era împărţit, din punct de vedere administrativ, în comune, plăşi, judeţe şi regiuni; organele locale ale puterii de stat erau consiliile populare locale, alese prin vot universal, direct, egal şi secret, pe timp de 4 ani. Noua Constituţie introducea denumirea de „regiuni” şi de „consilii populare” (care o înlocuia pe ce de „consilii” din vechile Consti­tuţii), prefigurând o nouă organizare administrativă şi instaurarea puterii sfaturilor (sovietelor) la nivel local.

Constituţia avea un titlu special – inexistent în vechile legi fundam­e­n­­­tale – intitulat Structura social-economică, în care se preciza: „În Republica Populară Română, mijloacele de producţie aparţin statului, ca bunuri ale întregului popor sau organizaţiilor cooperative, sau particulare, persoane fizice sau juridice” (art. 5). De asemenea, se prevedea: „Bogăţiile de orice natură ale subsolului, zăcămintele miniere, pădurile, apele, izvoa­rele de energie naturală, căile de comunicaţie ferate, rutiere, pe apă, în aer, poşta, telegraful, telefonul şi radioul aparţin statului, ca bunuri comune ale poporului. Prin lege se vor stabili modalităţile de trecere în proprietatea sta­tului, a bunurilor enumerate în alineatul precedent, care, la data intrării în vigoare a prezentei Constituţii, se aflau în mâinile particulare” (art. 6). Calea unor exproprieri era deschisă prin articolul 10: „Pot fi făcute expro­p­r­ieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiţie”. De asemenea, şi prin art. 11, care prevedea: „Când interesul general cere, mijloacele de producţie, băncile şi societăţile de asi­gurare, care sunt proprietatea particulară a persoanelor fizice sau juridice, pot deveni proprietatea statului, adică un bun al poporului, în condiţiile pre­vă­zute de lege”. Art. 15 introducea ideea de planificare centralizată: „Statul îndrumează şi planifică economia naţională în vederea dezvoltării puterii economice a ţării, asigurării bunei stări a poporului şi garantării indepen­den­­ţei naţionale”. Prin toate aceste prevederi se anticipa o masivă reorganiza­­re a economiei naţionale, în baza concepţiei Partidului Muncitoresc Român, potrivit căreia „mijloacele de producţie aparţin statului”, drept care se putea trece la naţionalizare şi la planificarea economiei naţionale.

Într-o formă sau alta, asemenea prevederi existau şi în Constituţiile celorlalte state de „democraţie populară”, adoptate până în aprilie 1948, Iugos­­lavia, Albania, Bulgaria, Polonia, toate inspirate din Constituţia U.R.S.S. Era o lege fundamentală menită să asigure trecerea de la capi­ta­lism la socialism.

Pe baza noii Constituţii au fost alese organele de conducere a sta­tului: Prezidiul Marii Adunări Naţionale, alcătuit din 19 membri, care avea ca preşedinte pe savantul de renume mondial C. I. Parhon. De asemenea, s‑a constituit un nou guvern. Dr. Petru Groza a fost reinvestit în funcţia de pre­şe­dinte al Consiliului de Miniştri, Gh. Gheorghi-Dej era prim-vice­pre­şedin­­te al Consiliului de Miniştri (funcţie nou înfiinţată), preşedintele Consiliului Economic Superior, preşedintele Comisiei de Redresare Economică şi Stabilizare Monetară, coordonator al activităţii ministerelor economice şi financiare. Astfel, secretarul general al Comitetului Central al Partidului Mun­citoresc Român devenea îndrumătorul întregii politici economice a ţării.

Obiectivul economic fundamental al Partidului Muncitoresc Român era naţionalizarea principalelor mijloace de producţie. Încă din decem­brie 1946 s-a introdus, prin naţionalizarea Băncii Naţionale a României, controlul de stat asupra tuturor instituţiilor naţionale de credit; în iulie 1947 s-a creat o comisie ministerială pentru refacerea economică, ale cărei atribuţii vizau controlul materiilor prime, producţiei şi desfacerii mărfurilor. La 4 februarie 1848 au trecut în patrimoniul statului bunurile Eforiei Spitalelor Civile, Aşezămintelor Brâncoveneşti, precum şi ale Eforiei Sfân­tu­lui Spiridon din Iaşi. La 27 mai au fost trecute în proprietatea statului bunurile Casei Regale.

În octombrie 1947 s-a realizat inventarierea întreprinderilor particu­lare, industriale, comerciale şi de transport, apoi s-au constituit Comisia Superioară de Naţionalizare, comisii judeţene de naţionalizare şi colective pentru fiecare întreprindere, având menirea de a duce la îndeplinire opera­ţiunile de naţionalizare pe întreg cuprinsul ţării. Aceste comisii şi colective îşi desfăşurau activitatea ca organe ale Consiliului Superior Economic.

În zilele de 9-11 iunie 1948 a avut loc Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, care a aprobat lucrările premergătoare privind naţionalizarea principalelor mijloace de producţie. În dimineaţa zilei de 11 iunie, proiectul de lege, aprobat de guvern, a fost depus în Marea Adunare Naţională. După discuţii sumare, acesta a fost votat în una­ni­mi­ta­t­e, în aceeaşi zi. Potrivit art. 1, „se naţionalizează toate bogăţiile subsolului care nu se găseau în proprietatea statului la data intrării în vigoare a Constituţiei Republicii Populare Române, precum şi întreprin­de­rile indus­tri­ale, societăţile de orice fel şi asociaţiunile particulare industria­le, bancare, de asigurări, miniere, de transporturi şi telecomunicaţii”. Legea din 11 iunie a fost completată cu noi acte legislative de aceeaşi natură; la 3 noiembrie au fost naţionalizate industria cinematografică şi cinematografele (în total 383 cinematografe şi un platou de 200 m²). În aceeaşi zi au fost naţionalizate instituţiile medico-sanitare, astfel că întreaga asistenţă medicală a trecut în seama statului.

Prin naţionalizările realizate în 1948 s-a făcut un pas decisiv pe calea lichidării proprietăţii private, desfiinţării economiei de piaţă concu­renţiale. Cetăţenii nu mai erau siguri că-şi vor păstra averea, trăind cu teama că în orice moment ar putea fi expropriaţi. La 1 iulie 1948 s-a creat Comisia de Stat a Planificării, organ guvernamental de planificare econo­mică, iar în decembrie, Marea Adunare Naţională a adoptat primul plan anual de dezvoltare economică a României (pe 1949). În domeniul agri­cul­turii, principala decizie luată în 1948 a fost înfiinţarea Staţiunilor de Maşini şi Tractoare (S.M.T.) pentru mecanizarea lucrărilor agricole.

Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din 3-5 martie 1949 a elaborat programul vizând transformarea socialistă a agriculturii, prin care s-a urmărit ca această ramură a economiei naţionale să fie trecută sub controlul statului. După modelul sovietic, s-au înfiinţat Gospodării Agricole Colective (G.A.C.) şi Gospodării Agricole de Stat (G.A.S.). Practic, ele erau conduse de către stat, care indica tipurile de cultură şi fixa preţurile bunurilor agricole. Membrii cooperatori aveau voie să-şi păstreze mici loturi de pământ, care nu depăşea 0,15 ha.

În septembrie 1952 a fost adoptată o nouă Constituţie, care con­sa­cra, pentru prima oară în istoria României, rolul politic conducător al unui partid politic (Partidul Muncitoresc Român).

Anul 1948 s-a caracterizat prin declanşarea „revoluţiei culturale”. Întregul aparat de propagandă a fost pus în slujba proslăvirii Uniunii So­vie­tice şi a denigrării „lagărului imperialist”. Acest aparat era dirijat de Iosif Chi­şinevschi, secretar al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, şi de adjunctul său, Leonte Răutu; ei erau secondaţi de Sorin Toma, Silviu Brucan, Ion Felea. La 4 ianuarie 1948, Silviu Brucan publica în Scân­teia un vehement articol împotriva „acceselor isterice ale imperia­liş­ti­lor de peste mări şi ţări”, elogiind „invincibila şi titanica Uniune Sovietică”.

Alături de economie, ştiinţa, cultura şi învăţământul au constituit domenii prioritare în politica Partidului Muncitoresc Român vizând „rupe­rea cu trecutul” şi formarea „omului nou”. Atacul a fost îndreptat împotriva instituţiilor fundamentale: Academia Română, Şcoala, Biserica.

Peste puţin timp a apărut decretul Prezidiului Marii Adunări Na­ţio­nale. Din 9 iulie 1948 prin care Academia Română devenea instituţie de stat, primind numele de Academia Republicii Populare Române. Sub egida Secţiei Ştiinţă şi Cultură a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român s-a elaborat Statutul Academiei Române a Republicii Populare Ro­mâ­ne, potrivit căruia aceasta acea ca sarcină fundamentală „să contribuie la propăşirea generală a ştiinţelor, literelor şi artelor în Republica Populară Ro­mâ­nă”; această instituţie trebuia să pună „la baza lucrărilor ei folosirea organizată şi metodică a cuceririlor ştiinţei şi culturii, precum şi conso­li­da­rea democraţiei populare în drum spre socialism”. Academia, ca instituţie de stat, depindea de Consiliul de Miniştri, căruia ăi prezenta periodic dări de seamă asupra activităţii ei. În baza unei hotărâri a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, academicienii primeau un spor de retribuţie de 15 %, precum şi automobile pentru folosinţă personală. Prin decretul Prezidiului Marii Adunări Naţionale din 12 august, au fost numiţi 27 mem­bri titulari activi şi 15 membri titulari onorifici ai Academiei Române. La Secţia de Ştiinţe istorice, filozofie şi economico-juridice au fost numiţi membri titulari activi: Petre Constantinescu-Iaşi, Barbu Lăzăreanu şi And­r­ei Rădulescu, iar Constantin Moisil ca membru onorific. Printr-un alt decret, din aceeaşi zi, a fost stabilită componenţa Prezidiului Academiei: Traian Săvulescu (preşedinte), Gheorghe Nicolau (secretar general), Barbu Lăză­rea­nu, Simion Stoilov, Eugen Macovschi, Nicolae Porfiri, Ştefan Nicolau, P. Constantinescu-Iaşi, Mihail Sadoveanu, membri. Potrivit Statutului, nu puteau fi membri ai Academiei „persoanele care, prin activitatea lor, s-au pus în slujba fascismului şi a reacţiunii, dăunând prin aceasta intereselor ţării şi ale poporului”. Pe această bază au fost înlăturate numeroase perso­nalităţi: Lucian Blaga, P. P: Negulescu, Ştefan Ciobanu, Ion Petrovici, C. Rădulescu-Motru, Onisifor Ghibu, Nicolae Bănescu, Gheorghe I. Brătianu, Silviu Dragomir, Dimitri Gusti, Alexandru Lapedatu, Ioan Lupaş, Simion Mehedinţi, Ion Nistor, Dragomir Hurmuzescu ş.a., în total aproape o sută de persoane. În zilele de 1-2 noiembrie a avut loc şedinţa de alegere, de către Adunarea Generală a Academiei, a unor noi membri. Între aceştia, Mihail Roller, cu o activitate ştiinţifică nulă, dar care era un colaborator de bază al lui Iosif Chişinevschi la Secţia de Ştiinţă şi Cultură a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român; Roller a fost ales şi vicepreşedin­te al Academiei, cu misiunea de a reorganiza activitatea în domeniul ştiinţelor sociale, mai ales al istoriei. Între noii membri s-au numărat persoane care, la 14 februarie 1945, îşi exprimaseră adeziunea la Frontul Naţional-De­mo­crat, cerând demisia guvernului Rădescu; între aceştia, Constantin Dai­co­vici­u, Andrei Oţetea, Emil Condurachi, Grigore Moisil, Mihai Ralea. În aceeaşi categorie intrau şi cei fără operă ştiinţifică, dar care-şi manifes­ta­seră ade­zi­u­­nea la ideile Partidului Muncitoresc Român: Geo Bogza, Emil Isac, Mihail Andricu. Totodată, au fost primite şi personalităţi de marcă, mai ales în domeniul ştiinţei tehnice; de asemenea, s-a atribuit titlul de membru post-mortem al Academiei marilor scriitori Eminescu, Creangă şi Caragiale.

Preluându-se modelul sovietic, s.au creat în cadrul Academiei in­sti­tute de cercetare. La 15 iulie s-a înfiinţat Institutul de istorie al Repu­blicii Populare Române, desfiinţându-se Institutul de Istorie Naţională, Institutul de Studii Bizantine, Institutul pentru Studiul Istoriei Universale, Institutul de Cercetări Balcanice, precum şi institutele de istorie din Cluj şi Iaşi. Noul institut avea patru secţii (istorie naţională, istorie universală, istoria po­poa­relor slave şi balcanice, bizantinologie) şi două filiale: la Cluj şi Iaşi. Mulţi oameni de cultură au făcut concesii politice pentru a-şi putea continua activitatea ştiinţifică, în mod profesionist. Spre exemplu, cel dintâi director al Institutului de Istorie al Republicii Populare Române a fost Andrei Oţetea, unul dintre puţinii istorici care îşi proclamase convingerile marxiste înainte de 1944 (el avea să fie înlăturat în 1949 şi să revină în 1956). Temele de cercetare erau impuse de conducerea partidului şi aveau menirea de a sluji obiectivele politice ale acestuia.

O altă instituţie care a fost supusă controlului a fost şcoala. Faptul că, prin tradiţie, şcoala românească făcea o educaţie morală, patriotică tine­re­tu­lui, nu era agreat de sovietici; de aceea, s-a cerut „reformarea” din temelie a în­tregului sistem de învăţământ. În ziua de 3 august 1948 a fost votată legea învăţământului, care marca o schimbare fundamentală a concep­ţiei în acest domeniu. Legea prevedea că învăţământul era organizat de stat şi unitar, fapt ce însemna desfiinţarea şcolilor particulare şi confesionale. De ase­me­nea, întregul învăţământ devenea laic, religia fiind desfiinţată ca obie­ct de studiu. Şcoala elementară era de 7 clase, iar învăţământul obligatoriu de 4 ani. O atenţie specială se acorda reducerii analfabetismului şi „ridicării nive­lului de cultură al poporului”. Şcoala medie dura 4 ani şi era împărţită în patru tipuri: licee, şcoli pedagogice, şcoli tehnice şi şcoli profesionale; accentul era pus pe ultimele două tipuri de şcoli, considerându-se că ele răs­pundeau direct necesităţilor economiei naţionale. Pregătirea superioară se realiza prin universităţi, politehnici, institute de învăţământ superior, care se puteau înfiinţa în diferite centre industriale, miniere şi agricole. Se creau şcoli pentru muncitorii necalificaţi (care aveau vârsta între 18 şi 25 de ani), cu o durată cuprinsă între 6 luni şi un an, având menirea de a-i califica în meserie. S-au înfiinţat facultăţi muncitoreşti, cu durata de 2 ani, pentru cei ce nu aveau liceul; absolvenţii acestora puteau urma studiile universitare sau ale instituţiilor de învăţământ superior. Pornindu-se de la criterii ex­tra­pro­fe­sionale, s-a urmărit asigurarea unei anumite structuri sociale a studenţilor: în octombrie 1948, s-a adoptat o decizie prin care 30 % din locurile din universităţi şi institutele de învăţământ superior erau rezervate fiilor de muncitori şi de ţărani muncitori (care aveau până la 3 ha de pământ). Pe lângă aceste transformări de structură, „reforma” a urmărit politizarea învă­ţământului prin introducerea unor discipline de ştiinţe sociale (în spiritul teo­­riei marxist-leninist-staliniste), eliminarea altora, socotite burgheze (socio­­logie, psihologie etc.).

Epurările începute după 23 august 1944 au continuat în noile condiţii. Încă de la 1 septembrie 1947 au fost înlăturaţi din învăţământ, fiind „comprimaţi”: Alexandru Otetelişanu, Teofil Sauciuc-Săveanu, Emil Pana­i­tescu; alţii au fost scoşi la „pensie”: Dimitrie Gusti, Gh. Oprescu, Traian Nasta, Florian Ştefănescu-Goangă ş.a. Ulterior, au fost eliminaţi: Lucian Blaga, Tudor Vianu, G. Călinescu, Liviu Rusu. Locul lor a fost luat de cunoscuţi stalinişti ca: Mihai Novicov, Savin Bratu, Ion Vitner, C. I. Gulian, Ovidiu S. Crohmălniceanu, Vicu Mândra ş.a.

Pentru învăţământul general şi liceal (mediu) s-a instituit sistemul „manualului unic”, punându-se capăt „manualelor alternative”, specifice învăţământului românesc. Din noile manuale şcolare de literatură au fost scoase personalităţi precum Titu Maiorescu, Eugen Lovinescu, Octavian Goga, Ion Barbu, Ion Pillat, Vasile Voiculescu ş.a. Eminescu era prezent cu poezia Împărat şi proletar, iar Coşbuc cu Noi vrem pământ, accentul punându-se pe latura socială şi nu pe cea estetică a creaţiei literare.

Cel mai afectat a fost domeniul istorie naţionale. Încă din 1947 a apă­rut manualul de Istorie a României, sub redacţia lui Mihail Roller, deve­nit în 1948 Istoria Republicii Populare Române. Trecutul istoric al românilor era abordat prin prisma a două idei fundamentale: 1) ajutorul primit din par­tea slavilor, Rusiei, Uniunii Sovietice; 2) dezvoltarea societăţii are la bază lupta de clasă. Din acest „manual pentru învăţământul mediu”, mo­men­­te fundamentale din istoria românilor lipseau. De exemplu, capitolul Stă­pânirea romană în Dacia avea următoarele subtitluri: 1) Hotarele Daci­ei sub ocupaţia romană. Starea populaţiei; 2) Lupta de eliberare a populaţiei din Dacia. Următorul capitol se intitula Migraţia popoarelor şi trata: 1) Ocu­pa­ţia populaţiei şi organizarea socială după eliberarea Daciei; 2) Slavii;
3) Creştinismul pe teritoriul României de azi. După cum se poate observa, formarea poporului român şi formarea limbii române nu figurau ca teme distincte, pentru a nu se reliefa  originea romană a acestora. Revoluţia de la 1848 era tratată pe „felii”: în Moldova, în Muntenia, În Transilvania; obiec­ti­vul politic urmărit era acela de a nu prezenta caracterul unitar al acesteia pe întreg spaţiul românesc şi de a o scoate din ansamblul procesului revolu­ţio­nar european înregistrat în 1848. Şi mai semnificativ era faptul că în acel manual, care avea aproape 700 de pagini, nu exista măcar un paragraf consacrat Marii Uniri de la 1918, capitolul respectiv – intitulat România în perioada avântului revoluţionar creat sub influenţa Marii Revoluţii Socia­l­i­s­­te din Octombrie (1917-1923) – având următoarele subtitluri: 1) Însemnătatea istorico-mondială a Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie; 2) Inter­ven­ţ­ia imperialistă împotriva revoluţiei socialiste din Rusia; 3) Situaţia econo­mico-socială a României după războiul imperialist (1914-1918); 4) Lupta clasei muncitoare între 1917-1920; 5) Greva generală din 1920; 6) Crearea Partidului Comunist din România; 7) Congresul al II-lea al Partidului Comu­nist din România.

Biserica nu a scăpat nici ea acţiunii devastatoare a stalinismului. La 17 iulie 1948 a fost anulat Concordatul cu Vaticanul (semnat în 1927); la 1 decembrie 1948, guvernul a decretat unificarea bisericii ortodoxe cu cea greco-catolică. Armata a trecut sub controlul factorului politic, al Parti­du­lui Mun­ci­toresc Român.

Pentru ca românii să nu vină în contact cu anumite scrieri care nu conveneau regimului, s-a decis interzicerea unor publicaţii, în 1948 nu­mărul acestora ajungând la 8.000, între care cărţi semnate de Nicolae Ior­ga, Vasile Pârvan, Titu Maiorescu. În acelaşi timp erau cenzuraţi Dimi­trie Cantemir, Mihail Kogălniceanu, Grigore Alexandrescu, C. Negruzzi, Pa­nait Istrati, Liviu Rebreanu, G. Coşbuc, Virgil Madgearu, Victor Slăves­cu, C. Rădulescu-Motru, H. H. Stahl, Gh. Ionescu-Siseşti, Victor Vâlcovici etc.

Anul 1948 a marcat şi declanşarea atacului împotriva unor perso­na­li­tăţi în viaţă din domeniul literaturii. Politrucul Sorin Toma, în numerele din 5-10 ianuarie 1948, a publicat în Scânteia articolul intitulat Poezia putrefacţiei şi putrefacţia poeziei, în care îl ataca în termeni foarte duri pe Tudor Arghezi.

Programul „revoluţiei culturale” viza: răspândirea învăţăturii lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin; combaterea ideologiei „imperialiste”; dezvă­luirea şi combaterea rămăşiţelor reacţionare burgheze în toate manifestările ei; popularizarea succeselor obţinute de Uniunea Sovietică; publicarea şi prelucrarea materialelor sovietice şi aplicarea tuturor aspectelor sociale.

A început o vastă campanie de rusificare, creându-se editura şi librăria „Cartea Rusă” (1946), Institutul se învăţământ superior în limba rusă „Maxim Gorki”. Limba rusă a devenit obligatorie în învăţământ, înce­pând cu clasa a IV-a primară. Accentul era pus pe vechimea şi profunzimea prieteniei româno-ruse, pe popularizarea valorilor culturale ruseşti (sovieti­ce), paralel cu denigrarea celor occidentale, considerate a fi decadente, reac­ţio­n­a­re. Patriotismul era blamat cu vehemenţă. Mulţi cărturari au avut de suferit pentru că nu s-au „debarasat” de naţionalism şi încă mai susţineau că Mir­c­e­a cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Alexandru Ioan Cuza, Vasile Alexandri, Mihai Eminescu, Traian Vuia, Aurel Vlaicu erau personalităţi care au marcat pozitiv istoria românilor.

Au existat şi unii cărturari care s-au adaptat destul de repede „vremu­rilor noi”. În 1948 au apărut primele volume scrise în spiritul „rea­lis­mului socialist”: Vioara roşie de Victor Tulbure, Am dat ordin să tragă, de Ion Călugăru, Otrava de Emil Dorian, Potopul de V. E. Galan, Desculţ de Zaharia Stancu. În acelaşi timp se cuvine menţionat faptul că în acelaşi an a debutat scriitorul Marin Preda, cu volumul Întâlnirea din pământuri. De asemenea, în 1947 au văzut lumina tiparului lucrări de certă valoare ştiinţifică, între care Termodinamica de Ştefan Procopiu şi Supplex Libellus Valachorum de David Prodan.

Politica externă a României – ca şi a celorlalte ţări de „democraţie populară” – se caracterizează printr-o deplină docilitate faţă de Moscova. În ziua de 4 februarie 1948 a fost semnat Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală cu Uniunea Sovietică; acesta prevedea angajamentul părţilor de a lua în comun măsurile necesare pentru înlăturarea oricărei ameninţări, de a participa la toate acţiunile internaţionale având drept scop asigurarea păcii şi securităţii popoarelor; în cazul în care una din cele două părţi ar fi fost antrenată într-un conflict armat cu Germania sau cu oricare alt stat care, direct sau indirect, s-ar fi unit cu aceasta, cealaltă parte i-ar fi dat ajutor armat şi de altă natură. Părţile se obligau să nu încheie nici o alianţă şi să nu ia parte la nici o coaliţie şi nici la alte acţiuni sau măsuri îndrep­tate împotriva celeilalte părţi şi să se consulte cu privire la toate ches­tiunile internaţionale importante care atingeau interesele lor, să acţioneze în spiritul prieteniei şi colaborării pentru a dezvolta şi întări legăturile economi­ce şi culturale între ele pe baza principiilor respectului reciproc, al inde­pendenţei şi suveranităţii naţionale, al neamestecului în treburile inter­ne ale celuilalt stat. Acest tratat, semnat de Petru Groza şi V. M. Molotov, era primul document de acest fel încheiat de Uniunea Sovietică cu un fost inamic, fapt ce era prezentat de conducătorii români ca un mare succes. În realitate, formulele diplomatice nu puteau ascunde realitatea că România era ocupată de Uniunea Sovietică, iar aplicarea principiilor „respectului reci­­pro­c, al inde­pendenţei şi suveranităţii naţionale, al neamestecului în tre­bu­ri­le in­ter­­ne” era o pură ficţiune. În temeiul înţelegerii dintre Petru Gro­za şi V. M. Mo­lo­­tov, din 4 februarie 1948, a urmat acordul de predare a Insu­lei Şerpi­­l­or către U.R.S.S., semnat la 23 mai de Eduard Mezincescu (din partea Minis­trului de Externe al României) şi N. Şutov (primul-secretar al ambasa­dei sovietice la Bucureşti). Astfel, România pierdea încă o parte a teritoriul naţional în favoarea „marelui frate” de la Răsărit.

Pe linia subordonării tuturor statelor aflate în sfera sa de influenţă, guvernul sovietic le-a „sfătuit” să încheie între ele tratate de colaborare. În acest spirit, România a semnat tratate cu Bulgaria (16 ianuarie 1948) şi Ceho­slovacia (21 iulie 1948). La conferinţa de le Belgrad, din 30 iulie – 18 august 1948, privind problemele navigaţiei pe Dunăre, s-a creat o nouă Comi­sie a Dunării, cu sediul la Budapesta, din care au fost înlăturate statele neriverane; în Comisie rolul hotărâtor îl avea Uniunea Sovietică.

În zilele de 20-29 iunie s-au desfăşurat la Bucureşti lucrările Biro­u­l­ui Informativ al Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti, la care a fost blamată conducerea Partidului Comunist din Iugoslavia, în frunte cu Iosip Broz Tito (neinvitat la şedinţă). Sovieticii i-au cerut liderului comunist român să prezinte raportul de condamnare a lui Tito, iar Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a conformat. În decembrie 1947, România semnase un tratat de prietenie cu Iugoslavia, dar, după hotărârea Biroului Informativ, relaţiile româno-iugos­lave au cunoscut o puternică deteriorare.

În 1949 s-a creat Consiliul de ajutor Economic Reciproc (C.A.E.R.) – organizaţie internaţională de colaborare economică între statele socialiste. Membrii fondatori erau: Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, România, Unga­r­ia, U.R.S.S. Ulterior au aderat: Albania – 1949 (din 1962 nu a mai participat); R.D.G. – 1951; Mongolia – 1962; Cuba – 1972 şi Vietman – 1978. Cons­ti­tu­it după modelul şi teoriile sovietice, C.A.E.R. a avut drept scop satelizarea faţă de Moscova a ţărilor membre, atât pe plan economic, cât şi politic. Obiectivul acestui organism consta în armonizarea planurilor economice şi organizarea unor schimburi „avantajoase” privind produsele de bază nece­sare economiilor naţionale. Ţările satelizate faţă de U.R.S.S. au fost plasate într-o totală dependenţă faţă de economia sovietică, cu asentimentul deplin al liderilor comunişti locali (naţionali), în special cominterniştii vechi, aserviţi Moscovei.

Economia românească a fost puternic afectată de existenţa sovrom-u­­rilor, create în 1945, prin care o bună parte din avuţia naţională a fost exploatată în favoarea U.R.S.S. Acestea au fost desfiinţate în 1956.

În 1955 s-a creat Tratatul de la Varşovia, prin care armatele sta­telor socialiste erau puse sub comanda Uniunii Sovietice. Tratatul de la Varşovia era o replică a Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.), constituit în 1949 sub conducerea S.U.A.

La 25 octombrie 1954, România a adresat o nouă cerere de a fi primită la O.N.U.; forurile de decizie ale organizaţiei mondiale nu s-au grăbit să satisfacă acest demers, întrucât totul depindea de atitudinea celor patru Mari Puteri: S.U.A., U.R.S.S., Marea Britanie şi Franţa. În cadrul Con­ferinţei de la Geneva a miniştrilor de externe ai celor patru, des­fă­şu­rată în zilele de 27 octombrie – 16 noiembrie 1955, s-a discutat şi problema primirii în O.N.U. de noi state, între care şi România. Pe baza acordului convenit la 10 decembrie 1955, ţara noastră, împreună cu alte 16 state, a fost admisă în O.N.U. În Consiliul de Securitate, România a avut nouă voturi pentru şi două abţineri (S.U.A. şi Taiwan). În Adunarea Generală s‑au înregistrat 52 de voturi pentru şi 7 abţineri.

În primii ani, delegaţia României la O.N.U. a urmat întru totul linia de conduită a U.R.S.S. De regulă, înaintea deschiderii Adunării Generale, miniştrii de externe din ţările socialiste erau convocaţi la Moscova (sau altă capitală din zona de dominaţie sovietică) şi „instruiţi” asupra modului de acţiune, a votului pe care aveau să-l dea în problemele aflate pe ordinea de zi. La New York, în timpul sesiunilor, consfătuirile se desfăşurau zilnic, astfel că, de fapt, U.R.S.S. dispunea de o „maşină de vot”, care era con­tra­pusă celei controlate de S.U.A.

În plan social s-au produs importante mutaţii. În condiţiile trecerii de la o economie agrar-industrială spre o societate industrializată, în prima perioadă, forma principală de manifestare a mobilităţii forţei de muncă a fost deplasarea dinspre activităţile agricole spre cele industriale.

Oamenii au fost confruntaţi, după 1948, cu rezultatele „revoluţiei socialiste”: desfiinţarea proprietăţii private şi, prin aceasta, a burgheziei şi moşierimii, încadrarea într-un anumit plan de activitate, impus de stat. Ulterior, mica burghezie a fost şi ea afectată, atât prin actele de naţio­na­li­zare şi confiscare, cât şi prin politica generală a regimului. În vidul social creat a fost promovată o clasă muncitoare obedientă faţă de directivele partidului comunist.

Pentru tineri, perioada de instruire şi pregătire profesională a fost mai scurtă, astfel că ei au putut trece, chiar în primii ani de muncă, dintr-o categorie socio-ocupaţională în alta. Originea socială determina evoluţia profesională a descendenţilor. Mulţi tineri, provenind din familii de bur­ghe­zi, moşieri, chiaburi, foşti legionari etc., nu au putut urma şcoala, au suferit alături de părinţii lor, nu au avut dreptul de a ocupa anumite funcţii în apa­ratul de stat. În acelaşi timp, numeroşi tineri din lumea satului au străbătut treptele educaţionale, devenind intelectuali.