Instituţia monarhică a constituit şi după Unirea din 1918 elementul cheie al vieţii politice. Regele, potrivit Constituţiei din 1923, păstra puteri considerabile. Putea să-şi aleagă miniştrii chiar şi din afara Parlamentului şi pu­tea să-i demită după bunul plac, dar tradiţia îl obliga să ia în considerare do­­rinţele partidului majoritar. Constituţia asigura de asemenea regelui puteri legislative lărgite. Avea autoritatea de a sancţiona toate legile, dar aces­ta nu şi-a exercitat niciodată dreptul de veto faţă de o lege trecută prin Par­la­ment. Astfel, în practică, legiferarea reprezenta o prerogativă exclusivă a Parla­men­tului. Dar Regele exercita largi puteri discreţionare în inter­­pre­tarea legilor prin intermediul dreptului său de a emite „regulamente”. Aceste regu­­lamente erau menite, în primul rând, să detalieze legile deja în funcţie, dând oficialităţilor instrucţiuni amănunţite cu privire la aplicarea lor. De asemenea, Regele avea autoritatea de a negocia şi de a încheia tratate de alianţă, acestea trebuind obligatoriu ratificate de Parlament. Cu alte cuvinte, România în perioada 1919-1938 a fost din punct de vedere al regimului politic o monarhie constituţională.

În ciuda unor dificultăţi cu care s-a confruntat monarhia a ieşit forti­fi­cată din război. Realizarea reformelor agrară şi electorală, făurirea României Mari, precum şi succesele diplomatice obţinute la Conferinţa de pace de la Paris, i-au adus o mare popularitate Regelui Ferdinand, numit acum şi „Întregitorul”.

Coroana a fost pusă în dificultate de moştenitorul tronului, prin­ci­pele Carol, care a făcut din aventurile sale sentimentale adevărate probleme de stat. În contextul greutăţilor prin care trecea ţara şi Coroana în anii 1917-1918, Carol devenise sceptic în legătură cu perspectivele monarhiei în Ro­­mânia. Astfel, la 27 august / 9 septembrie 1918, el a părăsit unitatea mili­­­­tară pe care o comanda (aflată la Tg. Neamţ) şi în ziua de 31 august / 13 sep­tembrie 1918, s-a căsătorit la Odessa cu Ioana Maria (Zizi) Lambrino. Carol săvârşise o dublă ilegalitate: dezertase şi era pasibil de pedeapsa capitală; încălcase Statutul Casei Regale, care interzicea membrilor acesteia să se căsătorească cu persoane ce nu aparţineau unei familii domnitoare. În cele din urmă, după îndelungate discuţii şi consultări purtate între Ferdi­nand, Carol şi principalii oameni politici, principele acceptă anularea căsătoriei încheiată la Odessa.

La 1 august 1919 principele Carol a renunţat din nou la preroga­ti­vele sale de moştenitor al Coroanei. La 8 ianuarie 1920 Zizi Lambrino a născut un copil, botezat Mircea Grigore, pe care Carol   l-a recunoscut ca fiul al său. După unele tergiversări, principele a acceptat la 20 februarie 1920 să declare „nulă şi neavenită” scrisoarea din august 1919. În cele din urmă, prin intervenţia Reginei Maria, la 10 martie 1921 Carol se căsătorea cu principesa Elena, fiica regelui Constantin al Greciei.

Un moment important pentru instituţia monarhică l-a reprezentat încoronarea Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria. În ziua de 15 octombrie 1922, după serviciul religios desfăşurat în Catedrala de la Alba Iulia, recent construită, numită şi „catedrala încoronării”, Regele Ferdinand şi-a pus pe cap vechea coroană de oţel căreia i s-au adăugat însemnele Bucovinei, Basarabiei şi Transilvaniei.

Câteva luni mai târziu, la 29 martie 1923, suveranul a promulgat Constituţia elaborată de guvernul Ion I. C. Brătianu, fără a lua în consi­de­rare apelul insistent al partidelor de opoziţie de a nu o sancţiona.

Regele Ferdinand a avut o încredere deplină în politica promovată de I. I. C. Brătianu, aşa explicându-se menţinerea la putere a Partidului Naţio­nal Liberal în cea mai mare parte a domniei acestuia. O asemenea po­zi­ţie a suveranului nu era împărtăşită de principele moştenitor Carol, care în mod ostentativ se pronunţa pentru creşterea prestigiului monarhiei, pentru înlăturarea forţelor „oculte” de la Palat, pentru „eliberarea” regelui de sub tutela lui Brătianu. Atitudinea lui Carol a nemulţumit pe Ferdinand, care deseori i-a atras atenţia să-şi revizuiască ideile şi comportarea. La rândul său, guvernul, invocând prevederile constituţionale, s-a opus încercării lui Carol de a transforma funcţiile onorifice pe care le deţinea, în calitate de moştenitor al Coroanei, în funcţii efective.

Văzând că nu-şi putea atinge obiectivele, socotindu-se marginalizat, principele a decis să renunţe la prerogativele sale şi să se stabilească în stră­inătate. În februarie 1925, Carol intră într-o nouă complicaţie amoroasă cu Elena Lupescu. La 12 decembrie 1925, principele Carol a trimis o scrisoare Regelui Ferdinand, prin care-l înştiinţa că renunţă „irevocabil” la preroga­ti­vele sale de moştenitor al Coroanei. Demersurile făcute de prim-ministrul Casei Regale, Constantin Hiott, au fost infructuoase, Carol semnând la 28 decem­brie 1925, o nouă scrisoare de renunţare, prin care se angaja să nu revină în ţară timp de 10 ani, iar după expirarea acestui termen să nu se întoarcă decât cu autorizaţia suveranului.

De această dată, suveranul a decis să taie „creanga putredă” din arbo­rele dinastiei şi a cerut convocarea unui Consiliu de Coroană. Întrucât la Sinaia în ziua de 30 decembrie 1925, Consiliul de Coroană, după discuţii con­tradictorii, a acceptat punctul de vedere al regelui, susţinut cu hotărâre de I. I. C. Brătianu. La 4 ianuarie 1926, Adunarea Naţională Constituantă a modi­ficat Statutul Casei regale luând act de renunţarea lui Carol, procla­mân­du-l ca moştenitor al Coroanei pe Mihai, fiul lui Carol, hotărând instituirea unei Regenţe (alcătuită din principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi Gh. Buzdugan – preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) care să exercite prerogativele monarhului în eventualitatea că Mihai s-ar urca pe Tron înainte de vârsta majoratului (18 ani). În epocă, actul de la 4 ianua­rie 1926 era considerat rodul acţiunii preşedintelui Partidului Naţional Liberal. Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Nicolae Iorga mai ales, au contestat şi criticat cu vehemenţă actul de la 4 ianuarie, considerând că dinastia a fost sub­ordonată liberalilor. Criza dinastică a devenit, aşa cum observa C. Arge­to­ianu, pivotul politicii româneşti.

Moartea Regelui Ferdinand, la 20 iulie 1927, a creat o situaţie ine­di­tă: pentru prima dată în istoria dinastiei a fost proclamat un rege minor (Mihai avea numai 6 ani), prerogativele monarhului fiind exercitate de Regenţă.

Cei 13 ani de domniei a Regelui Ferdinand au marcat importante evoluţii în istoria poporului român: perioada neutralităţii, participarea Româ­­niei la războiul pentru eliberarea Transilvaniei şi Bucovinei, înfrân­gerile din toamna anului 1916 şi marile izbânzi de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz din vara anului 1917. Deasupra tuturor acestor fapte şi evenimente se află fă­u­rirea statului naţional unitar român în 1918. A urmat efortul pentru consolidarea României Mari, lupta pentru reforme politice, economice şi sociale. Dincolo de avatarurile unei vieţi politice, adesea agitate, se impune reali­ta­tea că România a cunoscut o evoluţie pozitivă, a parcurs o etapă impor­­­tantă pe drumul dezvoltării. Ferdinand a fost un rege bun şi iubit de popor.

În perioada Regenţei (iulie 1927 - iunie 1930), monarhia a trecut prin cea mai dificilă etapă din întreaga sa existenţă. Pentru toată lumea era lim­pede că instituţia monarhică devenise un decor şi că întreaga putere se afla, de fapt, în mâinile lui I. I. C. Brătianu. Patriarhul Miron Cristea şi Gh. Buz­dugan – care-şi datorau înalta demnitate de regenţi lui I. I. C. Brătianu – erau covârşiţi de personalitatea acestuia. Principele Nicolae – care nu avea nici o vocaţie pentru politică şi accepta sarcina de regent ca o povară de care s-ar fi debarasat cu bucurie – recunoştea şi el, autoritatea deplină a preşedintelui P. N. L.

Dacă în timpul vieţii Regelui Ferdinand partidele din opoziţie nu au acuzat deschis pe suveran de subordonare faţă de liberali, acum criticile la adresa Regenţei au devenit directe. Încă din momentul morţii Regelui s-a con­turat o grupare, reprezentată în primul rând de Partidul Naţional Ţără­nesc, care recunoştea Regenţa doar ca un fapt împlinit, supunând-o unor critici virulente, ameninţând cu anularea actului de la 4 ianuarie şi cu aducerea lui Carol în ţară.

De altfel, la 31 iulie Carol şi-a manifestat public – printr-o decla­raţie făcută ziarului parizian „Le Matin” – dorinţa de a reveni în ţară pentru a ocupa tronul.

Pentru a preîntâmpina orice încercare a fostului principe de a veni în România, I. G. Duca a elaborat, la sugestia lui I. I. C. Brătianu, la 20 augu­st 1927, documentul intitulat Instrucţiuni permanente în vederea unei even­tuale reîntoarceri clandestine în ţară a fostului principe Carol. Docu­men­tul avea în vedere diferitele ipoteze în care Carol s-ar putea întoarce în ţară şi modul în care organele Ministerului de Interne trebuiau să acţioneze.

Moartea lui Ion. I. C. Brătianu, la 24 noiembrie 1927, a lăsat un mare gol pe scena politică a României. Regenţa a numit în funcţia de preşe­din­te al Consiliului de Miniştrii pe Vintilă Brătianu. Acesta nu va reuşi să se menţină la putere, partidul său intrând într-un evident declin.

În noiembrie 1928, după o lungă şi vastă campanie de răsturnare a liberalilor de le putere, care a culminat cu adunarea de la Alba Iulia din 6 mai 1928, Partidul Naţional Ţărănesc este adus la conducerea statului. Noul şef al guvernului, Iuliu Maniu, a încercat să-şi subordoneze şi el Regenţa. Prilejul potrivit s-a ivit în octombrie 1929, când a murit Gh. Buzdugan, iar Maniu a acţionat pentru alegerea în Regenţă a lui Constantin Sărăţeanu, con­si­lier la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, personaj obscur, fără o auto­ri­tate politică. Partidele din opoziţie, mai ales P.N.L., dar şi unii membri ai P.N.Ţ. – precum Grigore Iunian – au protestat împotriva acestei alegeri. Regenţa îşi pierdea astfel, şi mai mult din autoritate. Pe acest fond, la care se adăugau efectele crizei economice, se dezvoltă un puternic curent carlist.

Susţinătorii reîntoarcerii în ţară a fostului principe moştenitor se recru­tau din toate domenii vieţii politice, economice şi culturale. Carliştii au devenit foarte activi şi au încercat să creeze în opinia publică o atmosfe­ră favorabilă reîntoarcerii lui Carol.

Analizând situaţia din ţară, Carol a desprins concluzia că existau condiţii favorabile revenirii lui în ţară, fără sprijinul direct al vreunui partid, dar profitând de divergenţele existente între ele. La 6 iunie 1930 Carol a so­sit pe neaşteptate în Bucureşti, fiind bine primit de preşedintele Consiliului de Miniştrii şi de oamenii politici cu care a discutat în noaptea de 6/7 iunie 1930 la Palatul Cotroceni. Iuliu Maniu i-a pus pretendentului la tron câteva condiţii: de a fi proclamat regent, de a nu îngădui revenirea Elenei Lupescu şi de a-şi reface căsătoria cu principesa Elena. Nereuşind să-l convingă pe Carol să accepte, şi neputând obţine adeziunea majorităţii miniştrilor pentru punctul său de vedere Iuliu Maniu a demisionat din fruntea guvernului.

În ziua de 8 iunie 1930, Adunarea Deputaţilor şi Senatul au hotărât anularea legilor din 4 ianuarie 1926 şi proclamarea ca rege a fiului mai mare al Regelui Ferdinand, sub numele de Carol al II-lea, restaurându-se astfel ordinea dinastică.

Singurul partid politic care nu a acceptat „restauraţia” a fost Partidul Naţional Liberal. Gheorghe Brătianu, care se pronunţase, în cadrul audien­ţei din 6/7 iunie, pentru proclamarea lui Carol ca rege, a fost exclus din Partidul Naţional Liberal.

La 8 iunie 1930 s-a pus capăt crizei dinastice şi a început o nouă etapă în evoluţia monarhiei. Carol al II-lea era un om cu o solidă pregătire in­telectuală, a sprijinit efectiv instituţiile culturale, a manifestat o preo­cu­pa­re statornică pentru modernizarea societăţii româneşti, pentru buna înzestrare şi pregătire a armatei. În plan politic, activitatea a fost consacrată, cu prioritate, luptei pentru preluarea efectivă a puterii în stat, pentru înlocuirea regimului întemeiat pe partidele politice cu unul personal.

În prima perioadă a domniei sale (1930-1934), Carol al II-lea a acţionat pentru a impune guverne de „uniune naţională”, care să nu se spri­jine pe un partid politic, ci să depindă numai de el. De asemenea, a făcut „curăţenie” la Palat, înlăturând oamenii din vremea lui Ferdinand şi pro­movând tineri care-i erau devotaţi. Totodată, Carol a fixat Reginei Maria reşedinţa la castelul Balcic, interzicându-i să mai desfăşoare activităţi politice. S-a stabilit ca mama moştenitorului Tronului să poarte titlul de Majestatea sa, nu însă şi de Regină. Mihai a devenit „Mare Voievod de Alba Iulia”. Treptat, Regele Carol al II-lea s-a înconjurat de o camarilă, care a devenit un nou centru de putere politică în România, alcătuită din marii industriaşi şi bancheri (Max Auschnitt, Nicolae Malaxa, Nicolae Tabacovici, Aristide Blanck), oameni politici (Mihail Manoilescu, Nae Ionescu), prieteni personali ai lui Carol şi ai Elenei Lupescu (Puiu Dumitrescu, Gabriel Marinescu, Felix Wieder) etc.

În perioada mai 1934 – decembrie 1937, Carol al II-lea a acţionat pentru influenţarea guvernului Gh. Tătărescu şi pentru pregătirea prin intermediul acestuia a terenului pentru instaurarea unui regim al monarhiei autoritare. Printr-un întreg sistem de legi şi măsuri, Tătărescu, la sugestia regelui, a acţionat pentru fortificarea guvernului cu „tineri” liberali, pentru limitarea activităţii partidelor din opoziţie, pentru consolidarea poziţiei economice a grupării industrial-bancare având în frunte pe Carol al II-lea. Guvernul a început să utilizeze tot mai frecvent sistemul de conducere prin decrete-legi, ceea ce ducea la compromiterea unei instituţii fundamentale a regimului democratic – Parlamentul. Spre sfârşitul mandatului său, guvernul Tătărescu, deşi se folosea de firma P. N. L., devenise un cabinet cvasipersonal al regelui Carol al II-lea.

O altă metodă utilizată de monarh a fost aceea de măcinare a partidelor democratice şi slăbirea capacităţii lor de acţiune. Breşe serioase au fost făcute în P. N. L., Carol al II-lea reuşind să-i atragă pe „tineri” în frunte cu Tătărescu, iar din P. N. Ţ. pe „centrişti”, din rândul cărora se dis­tin­geau Armand Călinescu, Grigore Gafencu, Mihai Ralea, N. Costăchescu.

Pe aceeaşi linie se înscria sprijinirea organizaţiilor de extremă-dreaptă, Carol al II-lea şi camarila jucând un rol important în crearea unor formaţiuni politice precum Frontul Românesc (în martie 1935, condus de Al. Vaida-Voevod) şi Partidul Naţional Creştin (în iulie 1935, condus de O. Goga şi A. C. Cuza).

Manevrele lui Carol al II-lea vizând distrugerea sistemului politic întemeiat pe partide şi instaurarea unui regim personal au întâmpinat opo­zi­ţia hotărâtă a formaţiunilor politice democrate. Pentru apărarea regimului întemeiat pe Constituţia din 1923 s-au pronunţat: Partidul Naţional Ţărănesc (cu excepţia „centriştilor”), Partidul Naţional Liberal (mai puţin tinerii), Partidul Naţional Liberal – Gh. Brătianu, Partidul Radical Ţără­nesc, Partidul Poporului, Partidul Conservator, Partidul Social Democrat. Dintre oamenii politici, cea mai intensă campanie împotriva camarilei şi a tendinţelor autoritare ale lui Carol al II-lea a desfăşurat Iuliu Maniu.

La expirarea celor patru ani de guvernare liberală, în noiembrie 1937, s-au organizat noi alegeri parlamentare tot sub conducerea unui guvern Tătărescu. Desfăşurate într-o atmosferă de mare confuzie politică, alegerile din 20 decembrie n-au dat câştig de cauză nici unui partid politic. În aceste condiţii, Carol al II-lea a încredinţat mandatul de formare a guvernului lui Octavian Goga, preşedinte al Partidului Naţional Creştin, care obţinuse în alegeri abia 9, 15 % din voturi.

Partidele democratice erau derutate şi dezbinate, fapt ce a permis lui Carol al II-lea să acţioneze decisiv pentru atingerea obiectivului său politic.

Prin lovitura de stat din 10 februarie 1938 regele l-a demis pe O. Goga şi a constituit un nou guvern sub preşedinţia patriarhului Miron Cristea. În ziua de 11 februarie a fost decretată starea de asediu pe întreg cuprinsul ţării, menţinerea ordinii publice şi siguranţei statului trecând în mâinile autorităţilor militare.

Obiectivul spre care năzuise încă din vremea „exilului” şi care fusese urmărit cu atâta perseverenţă după 8 iunie 1930, era atins: regimul democratic întemeiat pe partidele politice sucombase, iar monarhia juca un rol activ, devenind principala forţă politică în stat. De la 10 februarie 1938 regele domnea, dar şi guverna efectiv. În aceeaşi lună s-a adoptat o nouă Constituţie, iar prin Decretul-lege din 30 martie 1938 a fost interzisă activitatea partidelor politice.

BIBLIOGRAFIE

1. Scurtu, Ioan, Contribuţii privind viaţa politică din România. Evoluţia formei de guvernământ în istoria modernă şi contempo­rană, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988.
2. Idem, Criza dinastică din România (1925-1930), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996.
3. Idem, Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), vol. I-IV, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.
4. Idem, Monarhia în România 1866-1947, Editura Danubius, Bucureşti, 1991.
5. Idem, Regele Ferdinand (1914-1917). Activitatea politică, Editura Garamond, Bucureşti, [1995].
6. Scurtu, Ioan, Bulei, Ion, Democraţia la români (1866-1938), Editura Humanitas, Bucureşti, 1990.
7. Suciu, Dumitru, Monarhia şi făurirea României Mari 1866-1918, Editura Albatros, Bucureşti, 1997.
8. Mamina, Ion, Monarhia constituţională în România. Enciclopedie politică (1866-1938), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2000.