1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 3.92 (6 Votes)
Pin It

Cadrul naţional şi internaţional. Politica externă a României după primul război mondial s-a desfăşurat într-un context istoric naţional şi inter­na­ţional cu trăsături noi, în raport cu epoca modernă. Pe harta Europei s-au înregistrat modificări esenţiale: au dispărut imperii (german, austro-un­gar, rus şi otoman) şi au apărut noi state naţionale (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Cehoslovacia, Austria, Ungaria), iar altele şi-au întregit teritoriul (România, Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor).

Suportul de drept al formării noilor state şi, deopotrivă, cel al întregi­­rilor erau drepturile istorice şi principiul autodeterminării popoarelor. Era un principiu mai vechi ce a stat la baza formării statelor naţionale europene din toată epoca modernă. În anii războiului şi la sfârşitul acestuia, principiul este reactualizat şi formulat în termeni concreţi prin Cele 14 puncte wilsoni­e­ne.

Formarea statului naţional unitar român s-a întemeiat pe principiul etnic al populaţiei, principiu de drept internaţional aşezat la baza constituirii sau întregirii statelor moderne în general la sfârşitul primului război mondi­al. Desăvârşirea unităţii naţional-statale s-a făcut prin actele de unire de la Chi­şi­nău, Cernăuţi şi Alba Iulia, care au reprezentat adeziunea întregii mase româneşti din toate provinciile istorice.

Întemeierea României Mari este confirmată internaţional prin sis­te­mul de tratate încheiate în cadrul Conferinţei de pace de la Paris. Şirul lor este deschis la 27 iunie 1919 de Tratatul semnat la Versailles cu Germania. Este urmat de cel parafat la 10 septembrie 1919, la Saint Germain cu Austria (România l-a semnat doar la 10 decembrie 1919), la 27 noiembrie 1919 de la Neuilly sur Seine cu Bulgaria, la Trianon în 1920 cu Ungaria, la Sèvres în 10 august 1920 cu Turcia. De asemenea, la 28 octombrie se sem­na la Paris un tratat între România, Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia, prin care se recunoştea unirea Basarabiei cu România.

Obiectivele politicii externe. După ratificarea internaţională a acte­lor de Unire din 1918, politica externă a guvernelor din România a fost orien­tată, în întreaga perioadă interbelică, spre stabilirea unor relaţii de cola­­borare cu toate statele, apărarea unităţii şi integrităţii teritoriale a Româ­niei, realizarea unui sistem se alianţe vizând menţinerea păcii şi com­ba­terea revizionismului, asigurarea securităţii pentru toate statele.

În primii ani postbelici 1919-1921, obiectivul principal al politicii ex­terne a României a fost participarea la elaborarea Tratatelor de pace, a ce­lorlalte acorduri internaţionale în legătură cu acestea. Guvernele Români­ei au promovat apoi, cu consecvenţă, o politică de apropiere şi prietenie cu toate statele ce au recunoscut tratatele semnate la Conferinţa de pace de la Paris. România a dorit să întreţină bune relaţii cu toate statele, cu vecinii în primul rând. Condiţia sine qua non era recunoaşterea statu-quo-ului politic şi teritorial consfinţit prin sistemul de tratate de la Paris.

În politica externă a României, toate partidele politice ce s-au suc­ce­dat la conducerea ţării s-au dovedit consecvente în sensul de a asigura o continuitate în orientări şi acţiuni. Principiile de politică externă, formulate pentru anii interbelici mai întâi de Ion. I. C. Brătianu, Al. Vaida‑Voevod şi Take Ionescu, au fost preluate şi dezvoltate, în spiritul intereselor naţionale şi a apărării păcii în general, de toţi miniştrii de externe ai României ce au urmat în perioada interbelică, în frunte cu Nicolae Titulescu.

Oamenii politici li diplomaţii români priveau Franţa şi, într-o mai mică măsură, Marea Britanie drept principalii garanţi ai sistemului versa­il­l­e­z şi se bizuiau pe ele pentru a contracara ameninţările din partea Uniunii Sovie­tice, Germaniei şi a statelor revizioniste mai mici, Ungaria şi Bulgaria, la adresa statu quo-ului teritorial din Europa de Est. De asemenea, diplo­maţia românească a militat pentru securitatea colectivă şi, în consecinţă, a sprijinit eforturile menite să facă din Societatea Naţiunilor un apărător de nădejde al păcii şi stabilităţii europene, a promovat ideea unor alianţe regionale, precum Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică, cu scopul de a descuraja revizionismul în estul Europei.

Crearea Societăţii Naţiunilor (28 iulie 1919) a reprezentat, incon­tes­ta­bil, o mare realizare a timpului. Scopul acestei instituţii era de a veghea asupra păcii prin recunoaşterea statutului politic şi teritorial al statelor. În acest con­text, atitudinea diplomaţiei româneşti faţă de Societatea Naţiunilor a însem­nat, înainte de toate, apărarea cu consecvenţă a acesteia, în măsura în care statutul său proclama pacea, egalitatea între naţiuni, principiul regle­men­­tării paşnice a conflictelor. România a considerat Liga un instru­ment juridic cu ajutorul căruia îşi putea apăra independenţa politică şi integritatea teritorială.

Tratatele bilaterale şi regionale ale României. Tratatele de alianţă regionale şi bilaterale, în concepţia României, însemnau unirea a două sau mai multe interese, pentru ca împreună să desfăşoare o activitate concretă, care, fără a sacrifica nimic din interesele naţionale, să fie în mod constant subordonate interesului general. Acesta a fost fundamentul Micii Înţelegeri, aceasta a fost geneza Înţelegerii Balcanice.

Cele două pacte regionale – Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balca­ni­că – au avut drept protagonişti doi iluştrii diplomaţi români. Mica Înţelegere se da­torează în primul rând activităţii lui Take Ionescu, iar Înţelegerea Balca­ni­că lui Nicolae Titulescu. Ultimul continua de fapt, pe plan superior, iniţia­tivele celui dintâi.

Take Ionescu dorea să creeze un bloc puternic, de la Marea Baltică până la Mediterană, să ridice un zid de apărare pentru popoarele din această parte a Europei în faţa tendinţelor revanşarde ale unora. Neputându-se reali­za alianţa în cinci, aşa cum a dorit-o Take Ionescu, s-a înfăptuit o înţe­le­gere în­tre trei state: România, Cehoslovacia şi Iugoslavia (fără Polonia şi Grecia). La baza acestei alianţe au stat două convenţii bilaterale, încheiate între România şi Cehoslovacia şi între România şi Iugoslavia. Acestea au fost precedate de o convenţie semnată între Cehoslovacia şi Iugoslavia. Mica Înţelegere – cum se va numi noua alianţă regională – reprezenta rodul demersurilor lui Take Ionescu, ministru de externe al României în anii 1920-1921, al întregii diplomaţii româneşti din acea vreme.

Tratatul cu Polonia, semnat la Bucureşti la 3 martie 1921, era întâ­iul tratat bilateral încheiat de România. Acesta trebuia să însemne o primă etapă spre realizarea Micii Înţelegeri în cinci. Tratatul garanta frontierele de răsărit ale ambelor state.

Convenţia de alianţă cu Cehoslovacia, semnată la Bucureşti în apri­lie 1921, de Take Ionescu şi Ferdinand Veverka, ambasadorul Cehoslo­vaci­ei la Bucureşti, se întemeia pe negocierile şi acordul de principiu ce avusese loc un an mai devreme, în august 1920, cu prilejul vizitei lui Eduard Beneš la Bucureşti. Convenţia avea un caracter defensiv, propunându-şi menţinerea tratatelor de la Trianon şi Neuilly.

Şirul convenţiilor cu ţările preconizate iniţial a alcătui Mica Înţele­ge­re încheindu-se aici, alianţa a rămas deschisă pentru toate statele din regiune care doreau menţinerea prevederilor tratatelor de pace.

Caracterul defensiv al Micii Înţelegeri a fost pus în evidenţă prin spriji­nirea consecventă de către aceasta a dezarmării şi a înţelegerilor inter­na­­­­ţionale pentru scoaterea în afara legii a războiului ca mijloc de reglemen­ta­re a diferendelor. Membri Micii Înţelegeri, atât individual cât şi ca grup, au par­ti­ci­pat, de asemenea, la încercările făcute în anii 1928-1933 de a ajun­ge la o definire a agresiunii. Ei şi-au arătat hotărârea de a menţine statu-quo-ul, opu­nân­du-se tuturor formelor de revizuire teritorială – restaurarea Habs­bur­gilor, Mitteleuropa şi Auschlless-ul. România şi ceilalţi membri ai Micii Înţelegeri se temeau, de asemenea, de încercările Marilor Puteri de a adopta decizii pri­vind această regiune, fără a lua în considerare dorinţele naţiunilor din zonă.

În ciuda succeselor ocazionale, Mica Înţelegere n-a reuşit să dobân­deas­­că coeziunea necesară, fie pentru o acţiune diplomatică concertată, fie pen­tru coordonarea intereselor economice ale membrilor săi. În cadrul întâl­­nirilor miniştrilor de externe ai Înţelegerii, desfăşurate în 1932 şi 1933, Titulescu şi-a exprimat îngrijorarea faţă de absenţa unor puternice legături între cei trei aliaţi şi le-a cerut colegilor săi să identifice căile pentru a facili­ta o acţiune comună în problemele critice aflate la ordinea zilei. Drept rezultat al unei intense activităţi desfăşurate de către Titulescu, Eduard Beneš şi Bogoljub Jevtić, la 16 februarie 1933, este elaborat aşa-numitul Pact de Organizare al Mici Înţelegeri. Acesta prevedea transformarea alian­ţei într-o comunitate unită, având propria sa personalitate legală distinctă. Totodată, fiecare tratat politic şi fiecare înţelegere economică având o semni­­­ficaţie politică, încheiate de unul dintre membri comunităţii, trebuia să aibă aprobarea unanimă a celor trei parteneri, pentru a deveni angajant. Dar Pactul nu a avut efect asupra cursului relaţiilor internaţionale şi nu a dus la o sporire apreciabilă a cooperării între semnatari.

Un succes important l-a constituit Tratatul de alianţă şi amiciţie al României cu Franţa, semnat la 10 iunie 1926. Negocierile au fost purtate vreme de doi ani, începând cu martie 1926. Scopul alianţei era de a opri, pe cât posibil, eventualitatea unei modificări a statutului politic al ţărilor euro­pene stabilit la Conferinţa de Pace. Deşi tratatul nu obliga Franţa să vină în ajutorul României, liderii români l-au considerat de mare valoare politică, întrucât au presupus că el exprimă solida comunitate de interese dintre cele două ţări. Guvernul francez a acordat tratatului doar o mică importanţă, privindu-l ca un simplu mijloc, printre multe altele, de a menţine influenţa franceză în Europa de sud - est. Tratatul a fost reînnoit în 1936.

În acelaşi an în care se parafa Tratatul cu Franţa, în septembrie 1926, se încheia Pactul de amiciţie şi colaborare cordială cu Italia. De asemenea, şi acest tratat avea în vedere preocuparea de a asigura pacea generală şi sigu­ran­ţa celor două state. Tratatul avea o durată de cinci ani şi putea fi denun­­ţat sau reîn­noit cu un an înainte de expirarea lui. La scadenţă pactul a fost prelungit pe şase luni şi prelungirea s-a repetat de câteva ori pe acelaşi termen. Din ia­nu­­arie 1934 el a încetat de a mai avea altă valoare decât una istorico-documentară.

Începând din anul 1929, diplomaţia românească, alături de cea ceho­slovacă şi iugoslavă, şi-a intensificat eforturile în vederea reorganizării şi întăririi Micii Înţelegeri, a creşterii rolului acesteia în viaţa internaţională. Actul general de conciliaţie, de arbitraj şi de reglementare juridică între cele trei ţări membre ale Micii Înţelegeri, încheia la Belgrad în mai 1929, prevedea ca diferendele, de orice natură, să fie supuse unei reglementări pe cale paşnică.

În legătură cu Înţelegerea Balcanică, al cărei proiect fusese semnat de Grecia, Iugoslavia, România şi Turcia la 9 februarie 1934, trebuie subli­nia­te eforturile depuse de Nicolae Titulescu spre a atrage Bulgaria. Pactul Bal­ca­nic, semnat într-un moment de ascensiune a fascismului, când politica de revizu­i­re a tratatelor de pace era cerută cu o tot mai mare insistenţă de Germania, Ita­li­a şi Ungaria, s-a constituit într-un eveniment istoric de mare im­portanţă, la realizare căruia diplomaţia românească a jucat un rol hotărâtor. Scopul declarat al acestei alianţe îl reprezenta apărarea securităţii naţionale şi colective prin eliminarea oricăror puncte divergente dintre statele balcanice.

România a salutat sprijinul Franţei pentru alianţele regionale încheia­­te, dar au respins planurile şi proiectele de federalizare patronate de Marile Puteri, preferând ca iniţiativa diplomatică să rămână în mâinile propriilor autorităţi.

În ceea ce priveşte relaţiile politice dintre România şi Marea Britani­e, acestea erau la un nivel scăzut. În cea mai mare parte a perioadei interbelice Marea Britanie n-a avut o strategie politică bine definită în Europa de sud - est şi abia în mai 1938 Foreign Office a luat în considerare o serie de angajamente politice şi economice faţă de România, drept răspuns la ameninţarea germană crescândă. În orice caz, guvernul britanic considera că România se află total în orbita franceză şi, ca atare, nu merită să fie cultivată. Dar interesul economic britanic în România era mare. Volumul investiţiilor făcea ca rolul Marii Britanii în dezvoltarea economiei româ­neşti să se înscrie imediat după cel ocupat de Germania. Petrolul repre­­zenta principala atracţie. Investiţiile britanice în industria petrolieră românească depăşeau ca mărime oricare din cele făcute de vreo altă ţară străină, reprezentând mai mult de jumătate din totalul capitalului străin investit în România. Volumul total al comerţului cu România plasa Marea Bri­tanie pe locul al doilea după Germania. Totuşi, atunci când se iau în con­­siderare interesele mondiale ale Marii Britanii, această activitate finan­cia­ră şi comercială era doar de importanţă modestă.

România vedea alianţa cu Marea Britanie ca o parte vitală sistemu­lui securităţii. Pentru cea din urmă însă, situaţia era opusă. În cea mai mare parte a perioadei interbelice relaţiile politice dintre cele două state au fost limitate. Marea Britanie s-a întors la politica externă tradiţională de „nein­ter­venţie” în Europa Estică. Fundamentul neintervenţiei însemna că această arie nu era considerată vitală pentru securitatea Marii Britanie, iar guvernul a încercat să evite garanţii şi alianţe care-l puteau amesteca în conflicte ce nu erau în beneficiul său. Cu toate acestea, guvernul britanic nu a susţinut oficial revizionismul maghiar în anii interbelici.

Relaţiile României cu Uniunea Sovietică au fost marcate în primul deceniu interbelic de o discordie profundă. Unirea Basarabiei cu România la 1918 a precipitat ruperea relaţiilor diplomatice. Cele două părţi au purtat, intermitent, negocieri până în 1924, când discuţiile de la Viena, între dele­ga­ţia română şi cea sovietică, au eşuat. Nici una dintre părţi nu s-a arătat dispusă să reia dialogul până în 1929, când România a aderat la protocolul de la Moscova, un instrument propus de către Uniunea Sovietică pentru punerea în aplicare anticipată a Pactului Briand - Kellogg.

Reluarea unor contacte directe la Moscova nu a dus imediat la noi negocieri, întrucât ambele părţi se păstrau pe poziţiile lor iniţiale privind Basarabia. Maniu, în calitate de prim-ministru, condiţiona existenţa unor relaţii normale de recunoaşterea de către Uniunea Sovietică a Nistrului drept graniţă între cele două ţări; Maksim Litvinov, comisarul pentru Afa­ceri Externe, respinsese tot atât de ferm o asemenea condiţionare. Presiuni din alte părţi au făcut ca, în cele din urmă, ambele părţi să-şi atenueze intransigenţa. Franţa, mai ales, solicita României să-şi manifeste disponi­bi­li­tatea de a negocia cu Uniunea Sovietică. Dar discuţiile între delegaţia română şi cea sovietică, desfăşurate la Riga, în ianuarie 1932, au eşuat încă o dată din cauza problemei Basarabiei.

Aderarea U.R.S.S. la Convenţia de la Londra privind definirea agreso­rului în disputele internaţionale, în iulie 1933, a indus unor politi­cieni români ideea că această acţiune poate fi interpretată drept o recunoaştere taci­tă a apartenenţei Basarabiei la România. La rândul ei, Mica Înţelegere a încurajat o apropiere, adoptând, în ianuarie 1934, o rezoluţie ce sugera că a venit vremea stabilirii de relaţii diplomatice între cele trei ţări ale alianţei şi Uniunea Sovietică. Cehoslovacia a exercitat o presiune specială asupra României.

În acelaşi timp, exemplul Franţei – care căuta să ajungă la o înţele­ge­re cu sovieticii pentru a menţine statu-quo-ul internaţional – a reprezentat un puternic impuls pentru mulţi români, precum Titulescu, pentru a urmări o înţelegere similară cu Uniunea Sovietică. La 9 iunie 1934, la Geneva, sub auspiciile Micii Înţelegeri, Litvinov, Beneš şi Titulescu au făcut schimb de scrisori prin care se stabileau relaţii diplomatice normale. Nu s-a făcut nici o referire anume la Basarabia.

Guvernului român îi lipsea încă garantarea frontierei răsăritene a ţării, care făcuse subiectul principal al negocierilor sale cu Uniunea Sovie­tică. Beneficiind de aportul lui N. Titulescu, devenit ministru de Externe, guvernul român a căutat să încheie un pact de asistenţă mutuală cu Uniunea Sovietică. Semnarea unor tratate de asistenţă mutuală cu Uniunea Sovietică de către Franţa şi Cehoslovacia, în mai 1935, a stimulat interesul României pentru o înţelegere similară.

După îndelungate negocieri, Titulescu şi Litvinov au căzut de acord asupra liniilor generale ale unui tratat. Asemenea tratatelor Franţei şi Ceho­slo­vaciei cu U.R.S.S., acesta prevedea acordarea de ajutor mutual în cadrul Societăţii Naţiunilor, dar spre deosebire de primele două, era îndreptat împotriva oricărui agresor, nu doar împotriva Germaniei. Totuşi, cele două părţi stipulau că îşi vor cere îndeplinirea obligaţiilor numai dacă Franţa va in­tra în acţiune. La 21 iulie 1936, la Montreaux, Titulescu şi Litvinov au parafat înţelegerea, semnarea formală fiind amânată pentru septembrie 1936. Dar la 29 august, N. Titulescu, ale cărui eforturi de apro­pie­re de Uniunea Sovietică îi făcuse duşmani puternici din partea dreptei şi ale cărui ambiţii şi succese internaţionale îi atrăseseră animozitatea Regelui, a fost pe neaşteptate demis din funcţie sub pretextul unei remanieri guvernamentale. Guvernul sovietic a interpretat acest act drept un semn al schimbării cursului politicii externe şi, în consecinţă, a declarat înţelegerea de la 21 iulie drept nulă şi neavenită. În situaţia internaţională tensionată de la sfârşitul anilor ’30, nici una dintre părţi nu a făcut vreo încercare serioasă de reactualizare a problemei tratatului.

Înainte de primul război mondial relaţiile politice şi economice dintre România şi Germania erau foarte strânse. Războiul a produs însă a ruptură între cele două state. După încheierea tratatelor de pace relaţiile au fost reluate oficial, limitându-se în anii ’20 la cadrul formal al uzanţelor diplomatice. Abia după criza economică mondială a început să se contureze o schimbare lentă.

Sub presiunea dificultăţilor economice ale României, încă din pri­mi­i ani de domnie, Regele Carol al II-lea a manifestat interesul pentru dez­vol­tarea relaţiilor economice cu Germania. Mai mult, el a lăsat să se înţeleagă că ar dori să stabilească şi în alte domenii legături mai strânse cu Reichul.

Germania părea atrasă de o colaborare economică cu România dar avea reticenţe în condiţiile în care, sub aspect ideologic, era mai potrivită o apropiere de Ungaria şi Bulgaria, state revizioniste. Pentru Reich, menţine­rea lui Titulescu în fruntea diplomaţiei româneşti însemna că politica externă a regelui Carol al II-lea nu ieşea din cadrele alianţelor tradiţionale cu puterile democratice occidentale. Schimbarea lui Titulescu cu Victor Anto­­nescu nu a determinat însă, aşa cum spera Reichul, şi schimbarea orien­tării politice externe a României. Carol al II-lea depunea în continuare eforturi susţinute pentru întărirea apărării ţării împotriva crescândei presiuni germane.

Criza sudetă din primăvara şi vara anului 1938 a micşorat posi­bi­li­tă­­­­ţile de alegere ale liderilor români. Regele şi miniştrii săi din nou-procla­ma­ta dictatură regală erau acum mai dornici ca oricând să nu ofenseze Germania. Problema imediată, aşa cum o vedeau ei, era dacă să vină în ajutorul Ceho­slo­vaciei. Convinşi că iniţiativa în relaţiile internaţionale trecuse în mâna germanilor, ei au decis că orice acţiune întreprinsă în absenţa conducerii efective a Franţei n-ar face decât să pericliteze integritatea teritorială a propriei lor ţări. Cu toate acestea, la Geneva, în cadrul Societăţii Naţiunilor, ministrul de externe Nicolae Petrescu-Comnen susţinea că manifestarea agresivă a Germaniei constituie o gravă ameninţare la adresa securităţii tuturor vecinilor acesteia.

Acordul de la München din 29 septembrie 1938, confirma părerea clasei politice româneşti că deveniseră imperios necesare relaţii mai strânse cu Germania, pentru a asigura frontierele ţării împotriva revizio­nis­mului ungar şi sovietic. Dar nu s-a procedat la o intrare pripită în tabăra germană. Carol al II-lea mai spera că Marea Britanie va deveni cumva o contrapondere a Germaniei în Europa sud – estică. Vizita efectuată de acesta la Paris şi Lon­­dra va dezamăgi însă speranţele regelui şi-l va determina să‑şi aban­do­ne­ze rezervele de a-l întâlni pe Hitler. În 24 noiembrie 1938, la Berghof, Carol se întâlnea cu Hitler. Regele nu a obţinut însă promisiunea sprijinului Ger­ma­niei împotriva pretenţiilor teritoriale sovietice şi ungare privind România.

Principala preocupare a lui Carol al II-lea pe planul relaţiilor exter­ne în lumile următoare întâlnirii sale cu Hitler a fost aceea de a evita o an­ga­jare faţă de oricare grup de putere. Pentru a realiza această delicată acţiune l-a numit pe Grigore Gafencu – cunoscut ca un pro-occidental – ministru de Externe. Noul şef al diplomaţiei româneşti s-a orientat, de asemenea, spre Franţa şi Marea Britanie în căutarea de garanţii pentru securitatea României. Dezmembrarea Cehoslovaciei de către Germaniei, în martie 1939, care a provocat o înăsprire a poziţiei puterilor occidentale faţă de Reich, îi oferea o nouă speranţă de succes.

Din primăvara anului 1939 până la încheierea Pactului germano-sovietic din 23 august 1939, România s-a aflat sub presiunea crescândă a Germaniei, care îi cerea să extindă legăturile economice între cele două ţări şi să evite angrenarea în orice bloc de securitate ostil Germaniei.

O măsură a influenţei crescânde a Germaniei în România şi, în general, în Europa de sud - est a fost Tratatul economic încheiat între cele două ţări la 23 martie 1939. Valabil pe cinci ani, acesta prevedea o strânsă conectare a economiilor celor două ţări, prin coordonarea planificării şi crearea de companii mixte. Ambele părţi au căzut de acord ca planul lor economic comun să acorde o atenţie specială necesităţilor şi posibilităţilor României, Germania angajându-se să furnizeze capital şi bunuri industriale pentru întărirea economiei româneşti. Germania manifesta un interes deo­se­bit pentru resursele minerale ale României şi mai ales pentru petrol, foarte important pentru pregătirile de război ale lui Hitler.

În afară de ajutorul dat dezvoltării economiei sale, România găsea în Germania un furnizor de echipament militar modern şi un cumpărător de nădejde al unor mari cantităţi de grâne, la un preţ mai bun decât ar fi plătit oricine altcineva. Dar hotărârea regelui Carol de a semna tratatul s-a bazat mai puţin pe considerente economice, cât mai ales pe o recunoscută nece­sitate de a linişti Germania şi de a câştiga timp pentru a realiza acorduri cu Marea Britanie şi Franţa.

După ocuparea de către Germania a Cehoslovaciei în întregime, la 15 martie 1939, Marea Britanie şi Franţa au devenit mai active în încer­carea de a bloca expansiunea germană în Europa de Est. Un rol important în acest sens l-a jucat noul ministru român în Marea Britanie, Viorel V. Tilea, care prin demersul său la Foreign Office a avertizat asupra pericolului iminent ce plana asupra României din partea Reich-ului. În cele din urmă, la 13 aprilie 1939, după negocieri complicate, Marea Britanie şi Franţa au promis României tot ajutorul posibil pentru a rezista oricărei ame­ninţări la adresa independenţei sale. În ciuda caracterului limitat al garan­ţiilor britanice şi franceze – ele se refereau la independenţa României nu la integritatea ei – cercurile politice de la Bucureşti le-au solicitat ca un semn că puterile occidentale abandonaseră, în sfârşit, politica conciliatoristă.

De-a lungul întregii veri a anului 1939, politica externă a României a continuat să urmărească menţinerea echilibrului între cele două principale ameninţări la adresa securităţii sale – Germania şi Uniunea Sovietică. În afara cultivării puterilor occidentale, Gafencu a căutat să activeze Înţelegere Balcanică, fără un succes deosebit.

Pactul de neagresiune dinte Germania şi Uniunea Sovietică, înche­iat la 23 august 1939, a fost un şoc pentru Carol al II-lea şi diplomaţia românească, întrucât România şi-a bazat politica externă pe ostilitatea adânc înrădăcinată dintre nazism şi comunism. Deşi nu se cunoşteau detaliile protocolului secret, prin care Germania recunoştea Uniunii Sovietice un interes special în privinţa Basarabiei, existenţa însăşi a tratatului năruise strategia clasei politice româneşti în politica externă de echilibru între cele două puteri. Expresie a disperării guvernului român au fost: oferta făcută Ungariei la 24 august pentru încheierea unui pact de neagresiune, propunere care a fost imediat respinsă; nota adresată Poloniei, la 25 august, prin care România preciza că, dacă va izbucni un război între aceasta şi Germania, România va rămâne neutră; asigurările date de către Gafencu ministrului german la Bucureşti, la 27 august, potrivit cărora cultivarea unor puternice legături cu Germania va fi obiectul cel mai important al viitoarei politici a României şi că livrările de petrol, grâne şi alte materii prime vor continua chiar dacă războiul va izbucni.

Concluzia care se desprindea foarte clar pentru clasa politică românească era aceea că politica externă a anilor ’20 şi ’30 care se bazase pe un sistem de alianţe ce se întrepătrundeau, sprijinit de Franţa, şi pe ade­rarea la înţelegerile internaţionale, promovând securitatea colectivă, nu mai putea apăra frontierele României.

În cursul lunii septembrie 1939 când Polonia a fost cotropită de trupele germane şi de cele sovietice, România a rămas neutră. Carol a pro­clamat formal neutralitatea la 6 septembrie. Guvernul polonez nu a cerut ajutor României, aşa cum se prevedea în tratatul din 1921, întrucât era evident că România nu-şi putea îndeplini obligaţiile sale.

Din acest moment şi până la începutul cedărilor teritoriale din vara anului 1940 România va încerca cu disperare să împiedice revizuirea frontierelor naţionale.

 

 

BIBLIOGRAFIE

 

  1. Bărbulescu, Petre, România la Societatea Naţiunilor, Bucureşti, 1975.
  2. Botoran, C., Calafeteanu, I., Campus, E., Moisuc V., România şi Con­fe­rinţa de pace de la Paris (1918-1920). Triumful principiului naţionalităţilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983.
  3. Campus, Eliza, Din politica externă a României (1913-1947), Editura Politică, Bucureşti, 1980.
  4. Idem, Înţelegerea Balcanică, Editura Academiei, Bucureşti, 1972.
  5. Idem, Mica Înţelegere, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968.
  6. Ciachir, Nicolae, Marile Puteri şi România (1856-1947), Editura Albatros, Bucureşti, 1996.
  7. Dobrinescu, Valeriu Florin, Bătălie diplomatică pentru Basarabia, Editura Junimea, Iaşi, 1991.
  8. Idem, Relaţiile româno-engleze (1924-1933), Iaşi, 1986.
  9. Idem, România şi Ungaria de la Trianon la Paris (1920-1947). Bătălia diplomatică pentru Transilvania, Bucureşti, 1996.
  10. Hillgruber, Andreas, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu. Relaţiile germano-române. 1938-1940, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
  11. Hitchins, Keith, România. 1866-1947, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996.
  12. Iacobescu, Mihai, România şi Societatea Naţiunilor, 1919-1939, Edi­tu­ra Academiei, 1988.
  13. Istoria României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998, redactată de Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şeraban Papacostea, Pompiliu Teodor.
  14. Istoria românilor, vol. VIII, România Întregită (1918-1940), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003.
  15. Moisuc, Viorica, Premisele izolării politice a României 1919-1940, Editura Humanits, Bucureşti, 1991.
  16. Ştirban, Marcel, Politica externă a României în anii 1919-1939. Note de curs şi documente, vol. I-II, Cluj-Napoca, 1994.

 

Loading...