Instituţionalizarea şi funcţionarea noului regim. În noaptea de 10/11 februarie 1938 s-a constituit un guvern de aşa-zisă „uniune naţională” prezidat de patriarhul Miron Cristea. Din noul Consiliu de Miniştri făceau parte şapte foşti prim-miniştri: dr. C. Angelescu – la Lucrări Publice, Gh. Tătărescu – ad-interim la Externe, Arthur Văitoianu, Gh. Gh. Mironescu, Al. Vaida-Voevod, Al. Averescu şi N. Iorga. În guvern mai intrau: Mircea Cancicov – la Finanţe şi ad-interim la Justiţie, Victor Iamandi – la Educaţie Naţională şi ad-interim la Culte şi Arte, Armand Călinescu – la Interne, Ion Antonescu – la Apărare Naţională ş.a. Era un guvern neomogen, alcătuit din oameni de centru-dreapta, care au răspuns la apelul regelui dintr-un spirit de datorie, din dorinţa de a contribui la restabilirea liniştii în ţară, dar şi dintr-un anumit oportunism politic.

Primele măsuri ale guvernului Miron Cristea au vizat restabilirea ordinii şi instituţionalizarea noului regim. Astfel, au fost introduse starea de asediu şi cenzura pe întreg cuprinsul ţării, autorităţile militare având dreptul de a face percheziţii, a cenzura presa şi orice publicaţii, a opri sau dizolva orice adunări. De asemenea, prin decret s-a revocat convocarea corpului electoral, stabilită pentru luna martie. S-a procedat la numirea unor noi prefecţi din rândul militarilor activi.

La 20 februarie 1938 a fost publicat textul noii Constituţii, redac­tată în grabă, iar la 24 februarie a fost supusă spre aprobare cetăţenilor României. Plebiscitul a fost organizat fără a se cunoaşte conţinutul Consti­tuţiei, iar biro­u­rile electorale ţineau evidenţa celor care votau împotrivă. Potrivit datelor oficiale,  s-au înregistrat 4.297.581 voturi pentru şi 5.843 contra (adică 0,13 %).

Noua Constituţie a fost promulgată în ziua de 27 februarie şi ofi­cia­liza noul regim, în care regele participa efectiv şi legal la actul guvernării.

Deşi Constituţia reproducea un mare număr de texte din vechea reglementare referitoare la drepturile românilor, cu multe restricţii însă, principiile sale nu au fost câtuşi de puţin liberale. În primul rând, Titlul II, care se referea la drepturile românilor, în noua Constituţie este împărţit în două capitole, primul „Despre datoriile românilor”, al doilea „Despre drep­turile românilor”. Prioritatea datoriilor faţă de drepturi demonstrează însuşi spiritul Constituţiei.

Separaţia puterilor în stat era în fapt desfiinţată şi se produce o concentrare a puterii în mâinile regelui, care devine capul statului (art. 30). Puterea legislativă se exercită de rege prin reprezentanţă naţională (art. 31), iar puterea executivă este încredinţată tot regelui, care o exercită prin guver­nul său (art. 32).

Iniţiativa legislativă este tot de competenţa regelui, limitând iniţia­­­ti­va parlamentară numai la legile de interes obştesc, noţiune destul de ambiguă.

Regele putea convoca, închide, dizolva ambele adunări sau numai una din ele şi la putea amâna lucrările (art. 45). Senatorii erau fie numiţi de rege, fie aleşi de corpurile constituite în stat, ceea ce însemna că erau subordonaţi organelor puterii executive care îi alegea.

În materie judecătorească, s-au desfiinţat curţile cu juri, iar ina­mo­­vibilitatea judecătorilor urma să fie statornicită prin legi speciale (art. 76), încetând deci de a mai fi principiu constituţional, fiind lăsată la dis­cre­ţia legiuitorului ordinar.

În privinţa împărţirii administrative a ţării, s-a suprimat împărţirea pe judeţe, precum şi toate articolele care se refereau la această materie, fiind înlocuite cu un singur articol 79 (împărţirea administrativă trecea în competenţa legilor ordinare, care aveau să împartă ţara în ţinuturi).

În concluzie, exerciţiul puterilor constituţionale trecea în mâinile regelui. Puterea politică nu se mai generează de jos în sus, prin mandatarea reprezentanţilor naţiunii de către aceasta, ci se impune de sus în jos, prin obligarea cetăţenilor la obedienţă, instituindu-se o disciplină severă pe plan naţional. Constituţia din 27 februarie 1938 consemna principiul monarhiei active, iar regimul politic avea caracterul monarhiei autoritare.

Ziua de 30 martie 1938 a marcat o dată importantă pe calea insti­tuţionalizării noului regim. Prin Decret-regal s-a înfiinţat Consiliul de Coroană, compus din membri desemnaţi de suveran. În aceeaşi zi a fost publicat şi decretul privind dizolvarea partidelor politice. Desfiinţarea sistemului partidist era, în fapt, principalul obiectiv al lui Carol al II-lea. Liderii partidelor mici – N. Iorga, Al. Vaida-Voevod, C. Argetoianu, Gr. Iunian, O. Goga, A. C. Cuza, Al. Averescu – au primit aproape fără nici o reacţie acest decret, unii dintre ei susţinând noul regim.

Pe de altă parte, liderii principalelor partide – Naţional-Ţărănesc şi Naţional-Liberal – au reacţionat negativ faţă de decretul de dizolvare. Iuliu Maniu a decis ca cei care au primit sau vor accepta demnităţi din partea regimului să fie consideraţi excluşi din P. N. Ţ. Între aceştia s-au aflat: Mihai Ralea, Petre Andrei, Grigore Gafencu, Mihail Ghelmegeanu; liberalii Victor Iamandi şi Mircea Cancicov au avut aceeaşi soartă.

Carol al II-lea a trecut la represalii împotriva legionarilor care vor culmina cu arestarea şi judecarea lui Corneliu Zelea Codreanu în aprilie 1938. Aceste măsuri erau determinate de cauze interne, de o rivalitate pe care regele a decis să o tranşeze în favoarea sa. În acelaşi timp, a existat şi presiunea guvernelor occidentale de a lichida Mişcarea Legionară care milita pentru o alianţă cu Roma şi Berlin.

După 10 februarie 1938 mijloacele de propagandă au fost puse în slujba regimului, având ca principal obiectiv elogierea lui Carol al II-lea, „salvatorul”, „omul providenţial”, „voievodul culturii”. Cultul personalităţii ia proporţii deosebite prin intermediul presei, radioului, a festivităţilor etc.

În a doua jumătate a anului 1938, Carol al II-lea s-a preocupat de luarea unor măsuri care să-i consolideze regimul. La 14 august a fost de­cre­tată reforma administrativă, care, pe lângă unităţile tradiţionale – comuna şi judeţul – introducea o alta: ţinutul. S-au înfiinţat 10 ţinuturi care aveau în frunte un rezident regal, numit pe 6 ani.

Prin decretul din 12 octombrie s-au creat breslele de lucrători, funcţionari particulari şi meseriaşi; ele aveau ca obiect apărarea şi dezvol­tarea intereselor profesionale, de ordin economic, social şi cultural, activitatea politică fiind interzisă.

Preocupat să atragă tineretul – pentru a-l scoate de sub influenţa legionarilor – la 15 decembrie 1938, prin decret-lege a fost reorganizată Straja Ţării, care devenea o organizaţie de stat. Din această organizaţie fă­ceau parte băieţii între 7-18 ani şi toate fetele de la 7 la 21 de ani. Coman­da supremă o avea regele – „marele străjer” –, faţă de care toţi erau datori să depună jurământul de credinţă. Deviza străjerilor era „Credinţă şi muncă, pentru rege şi ţară”.

La 16 decembrie 1938 s-a anunţat înfiinţarea Frontului Renaşterii Naţionale care devenea unica organizaţie politică în stat. Scopul F.R.N. era „mobilizarea conştiinţei naţionale în vederea întreprinderii unei acţiuni solidare şi unitare româneşti de apărare şi propăşire a patriei şi de conso­li­dare a statului”. Numai F.R.N. ”avea dreptul de a depune candi­da­turi în alegerile parlamentare, administrative şi profesionale. Şeful suprem al acestui partid unic era regele; conducerea F.R.N. era asigurată de un Consiliu Superior al­că­tuit din 150 membri, un Directorat cu 30 membri şi trei secretari generali.

După moartea patriarhului Miron Cristea, la 9 martie 1939, în frun­tea gu­ver­nului a fost numit Armand Călinescu, omul de încredere al lui Carol al II-lea.

Într-o atmosferă de sărbătoare s-au desfăşurat alegerile parla­men­tare: pentru Adunarea Deputaţilor la 1 iunie şi pentru Senat în 2 iunie 1939. Conform legii, singura organizaţie care a prezentat candidaţi a fost F.R­.N. Listele de candidaţi au fost întocmite de Armand Călinescu şi avizate de rege, stabilindu-se ca o treime să fie vechi parlamentari, iar două treimi să fie noi, aleşi pentru prima dată. Noul Parlament s-a deschis la 7 iunie 1939.

Pe de altă parte, este adevărat că regele Carol al II-lea a dovedit o aplecare spe­ci­ală spre cultură: a încurajat, a sprijinit şi a popularizat activi­tatea în acest domeniu. Fundaţiile Culturale Regale, conduse de Alexandru Rosetti, au des­­făşurat o activitate editorială excepţională; Asociaţia Ştiin­ţifică pentru Enciclopedia României, al cărei preşedinte era Dimitrie Gusti, a publicat primele volume din Enciclopedia României; s-au tipărit ediţii critice din operele unor mari scriitori – Haşdeu, Odobescu, Caragiale, Creangă, Şt. O. Iosif, Macedonski; s-a inaugurat Institutul de Istorie Uni­ver­­sală condus de N. Iorga.

Asasinarea premierului Armand Călinescu de către legionari la 21 septembrie 1939 a constituit o grea lovitură dată regimului carlist. În fruntea guvernului a fost numit generalul Gheorghe Argeşanu, o persoană ştearsă, fără experienţă politică, dar un executant fidel al dispoziţiilor suve­ranului. El a ordonat o amplă represiune împotriva legionarilor. Au fost ucişi, fără judecată, aproximativ 250 de legionari.

După acest val de represiune, regele l-a însărcinat pe Constantin Arge­toianu să formeze un nou guvern (27 septembrie). Sarcina acestui guvern a fost aceea de a calma situaţia internă, ca urmare a represaliilor antilegionare.

La 24 noiembrie 1939 s-a format guvernul Tătărescu, în timpul căruia – pe fondul deteriorării situaţiei internaţionale – regele Carol al II-lea a iniţiat politica de „reconciliere naţională”.

În acest spirit, la 29 ianuarie 1940, Carol al II-lea a reorganizat Frontul Renaşterii Naţionale, stabilind eligibilitatea organelor de conducere până la nivelul ţinutului (inclusiv, instituirea funcţiilor de preşedinte, vicepre­şedinte şi secretar general.

Paralel cu această politică de reconciliere, guvernul Tătărescu nu a ezitat să fixeze domiciliu obligatoriu unor fruntaşi ai partidelor „istorice” care criticau regimul carlist. Între aceştia s-au aflat Virgil Madgearu, Ilie Lazăr, Ghiţă Popp, Aurel Leucuţia, Ion Manolescu-Strunga.

Reconcilierea a însemnat şi „împăcarea” cu legionarii. Pe baza unor declaraţii de fidelitate faţă de regim făcute de unii lideri legionari, în mar­tie 1940 au fost eliberaţi din lagăre şi închisori toţi legionarii. În aprilie, regele a primit o delegaţie legionară condusă de Augustin Bideanu şi Vasile Nouvea­­nu, iar la 8 iunie pe Horia Sima, noul „comandant” al Mişcării Legionare.

Luna iunie 1940 marchează o importantă evoluţie a regimului politic din România. Sub impactul evenimentelor internaţionale – caracte­ri­zate prin victoriile militare ale Germaniei – regimul de autoritate monarhică a evoluat spre totalitarism. Chiar în ziua capitulării Franţei, 22 iunie 1940, Carol al II-lea a decis transformarea F. R. N. în Partidul Naţiunii, declarat „partid unic şi totalitar”. În acest partid erau obligaţi să se înscrie toţi func­ţio­narii publici, membrii organelor de conducere al asociaţiilor profesionale, membrii consiliilor de administraţie ale întreprinderilor publice şi private ş.a. În aceeaşi zi a apărut decretul-lege pentru „apărarea ordinii politice unice şi totalitare a statului român”, care prevedea pedepse grele pentru cei care făceau propagandă în vederea schimbării organizării politice a ţării, care ar fi reconstituit asociaţii dizolvate, precum şi pentru orice fapte care ar fi urmărit să discrediteze Partidul Naţiunii.

Notele ultimative sovietice din 26 şi 27 iunie 1940, urmate de ocuparea Basarabiei şi nordul Bucovinei de către Armata Roşie, au marcat începutul sfârşitului pentru regele Carol al II-lea. El continua să spere că prin manevre politice va putea menţine în mâinile sale cârma statului. La 28 iunie 1940, Horia Sima a fost numit în funcţia de subsecretar de stat la Ministerul Cultelor şi Artelor, Garda de Fier devenind astfel, pentru prima dată de la înfiinţarea sa, forţă politică de guvernământ. La 4 iulie, regele l‑a investit pe Ion Gigurtu, agreat la Berlin, cu formarea unui nou guvern. În acest guvern, legionarii au primit două ministere şi un subsecretariat de stat.

Aceste schimbări politice radicale, care exprimau dorinţa lui Carol al II-lea de a se adapta noilor realităţi de pe continent, nu aveau sorţi de izbândă. Cedarea unei părţi din Transilvania prin Dictatul de la Viena din august 1940 a generat o puternică reacţie a opiniei publice şi a forţelor politice, care a dus la prăbuşirea regimului carlist. În vara anului 1940 România a pierdut mai mult de o treime din teritoriul ţării şi din numărul populaţiei, iar principalul vinovat era Carol al II-lea. Acţiunile de protest împotriva dictatului de la Viena au devenit manifestări contra regelui, acuzat de catastrofa statului.

Într-o atmosferă tensionată, Carol al II-lea a decis la 4 septembrie să-l investească pe generalul Ion Antonescu să formeze un nou guvern, iar a doua zi, i-a acordat depline puteri pentru conducerea statului. În seara zilei de 5 septembrie, Ion Antonescu i-a cerut regelui să abdice, conside­rând că doar în acest mod poate fi impusă ordinea şi liniştea în ţară. După ce s-a consultat cu oamenii de încredere, Carol al II-lea a hotărât să abdice în dimineaţa zilei de 6 septembrie 1940. Principele moştenitor Mihai a depus în aceeaşi zi jurământul de rege al României, iar Carol al II-lea lua calea exilului.

BIBLIOGRAFIE

1. Bărbulescu, Mihai, Deletant, Denis, Hitchins, Keith, Papacostea, Şerban, Teodor, Pompiliu, Istoria României, Editura Enci­clo­pedică, Bucureşti, 1998.
2. Focşeneanu, Eleodor, Istoria constituţională a României 1859-1991, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992.
3. Hitchins, Keith, România. 1866-1947, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
4. Muşat, Mircea, Ardeleanu, Ion, România după Marea Unire, vol. II, partea a II-a (1933-1940), Editura Ştiinţifică şi Enci­clo­pe­dică, Bucu­reşti, 1988.
5. Savu, Al. Gh., Dictatura regală (1938-1940), Editura Politică, Bucureşti, 1999.
6. Scurtu, Ioan, Istoria României în ani 1918-1940. Evoluţia regimului politic de la democraţie la dictatură, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996.
7. Idem, Monarhia în România 1866-1947, Editura Danubius, Bucureşti, 1991.
8. Idem, Istoria românilor în timpul celor patru regi, vol. III (Carol al II-lea), Ed. Enciclopedică, Bucureşti
9. Scurtu, Ioan, Buzatu, Gheorghe, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948),Editura Paideia, Bucureşti, 1999.