Dupa abdicarea fortata a lui Alexandru Ioan Cuza (11 februarie 1866), fortele politice, care au organizat-o, au instalat in fruntea statului o locotenenta domneasca, formata din trei reprezentanti ai diverselor tendinte: Lascar Catargiu, reprezentant al conservatorilor, si in acelasi timp al Moldovei, Nicolae Golescu, muntean, general, apropiat al liberalilor radicali si colonelul Haralambie, "girant" al armatei, ce colaborase la schimbarea de regim.
Acest organism va numi un guvern provizoriu ce exprima aceias ecuatie a echilibrului de forte din acel moment.
Sefia guvernului si ministerul de externe o primeste Ion Ghica, liberal-moderat, ce reprezenta "centrul politic" ce trebuia sa asigure colaborarea, de loc facila, a reprezentantilor fortelor politice. Numirea lui Ion Ghica se explica atit prin moderatia sa in politica, cit si prin experienta sa diplomatica, a contactelor excelente, ce le avea in primul rind la Constantinopol-in perioada emigratiei a detinut o functie oficiala otomana, ca 'bei de Samos" (guvernator)-dar si la Londra si Paris. Noii guvernanti stiau ca vor trebui sa depasesca o situatie dificila in relatiile cu Marile Puteri.
Din guvern mai faceau parte radicalii Constantin A. Rosetti, ministru al Cultelor si Instructiunii, Ion C. Braianu ca ministru de finante, Stefan Golescu, ministru fara potofoliu, un liberl-moderat ca D.A. Surdza, ca ministru al Lucrarilor Publice, un conservator moderat ca Dimitrie Ghica, ministru de interne, conservatorii "duri" erau reprezentati de I. Cantacuzino si P. Mavrogheni. Convinsi de importanta organizarii locale si de importanta Capitalei, in infrunarile politice, radicalii vor "sacrifica" una din personalitatile lor de frunte pentru postul de primar: Dumitru Bratianu.
Chiar la 12 februarie-a doua zi dupa abdicare, Corpurile legiutoare vor fi convocate -in ciuda pacatului lor de a fi fost alese pe baza Statutului lui Cuza- pentru a ratifica abdicarea fostului domn si a proclama ca domnitorpe principele Filip de Flandra, al doilea fiu al regelui Belgiei, Leopold I.
Sa ne oprim din paecurgerea evenimentelor pentru a zabovi asupra revenirii la ideia de principe strain.
Am vazut, deja ca acest concept de principe strain a fost prezent in gindirea politica romaneasca inca la cumpana veacurilor 18 si 19, intr-o serie de memorii ale unor reprezentanti ai elitei. Solutia printului strain apare ocazional in discursul politic al emigratiei, pentru a fi impusa in rezolutiile Divanului ad-hoc, in octombrie 1857.
Se parea dupa 1857 ca aceasta e solutia preferata, dar succesul ideii de consens al dublei alegeri a facut-o sa treaca pe plan secund. Ea era reamintita din cind, in cind domnitorului, ca o reactie la anumite masuri ale sale. Trebuie spus, ca insasi, acesta, se arata, cel putin la nivel declarativ, un partizan al solutiei printului strain.
Criza politica din Principatele Unite a readus, la ordinea zilei, aceasta solutie. In timpul calatoriilor lor in strainatate, in anii 1864-1865, fruntasii coalitiei anti-Cuza (asa numita "monstroasa coalitie") au pus din nou problema printului strain. Trebuie aratat ca gruparea ce isi insuseste, in primul rind acesta ideie, sunt liberalii radicali.
In 1866 era necesara rezolvarea rapida a vacantei la domnie, si de aici s-a ajuns la proclamarea-fara o pregatire suficienta-a printului Filip. Aparteneta acestuia la familia domnitoare tarii ce constituia un model pentru Romania-ce era numita si Belgia Orientului-, atit ca regim politic-o monarhie constitutionala-, cit si ca grad de civilizatie au fost argumente in favoarea optiunii pentru Filip. S-a considerat gresit, ca Franta va sprijini acest proiect. Dar, Napoleon al III-lea si apropiatii sai si-au exprimat impotrivirea. Motivul era inrudirea dintre casa de Flandra-caruia ii apartinea Filip-si fosta familie regala a Frantei-Bourbon. Aceasta isi manifesta in continuare pretentiile, considerindu-l pe Napoleon al III-lea-ca si pe unchiul sau-un uzurpator.
Impotrivirea Parisului si perspectiva unor dificultati diplomatice il va face pe Filip sa decline propunerea. Dupa acest refuz oamenii politici romani, in special Ion C. Bratianu se vor orienta spre Prusia si propun coroana lui Carol de Hochenzollern, membru al familiei domitoare, fiu al lui Carol-Anton, seful ramurii catolice a acestei familii si frate al regelui Prusiei.. Alegerea se va dovedi excelenta din punct de vedere politic. Nepot al regelui Prusie, dar inrudit si cu Napoleon al III-lea, printul Carol se va bucura de simpatia a doua state, cele mai puternice din Occident. Trebuie recunoscuta buna orientare a lui Bratianu, daca ne gindim, ca in numai cinci ani, in 1871, Prusia, transformata in Imperiu German va deveni o forta conducatoare in Europa, iar protectorul lui Carol, cancelarul "de fier" Bismark va fi cel mai important pesonaj al concertului eropeam.
Principele Carol era un tanir locotenent de 27 de ani-dupa unele surse, anumite simpatii liberale, considerate neadecvate pentru un print i-au intirziat avansarea in armata-. Era un catolic practicant, distant si excesiv de interiorizat.
In perspectiva istorica putem confirma si mai bine, buna alegere. Carol s-a dovedit un monarh, ce vrea sa invete realitatile noii sale tari. Se poate spune, ca a invatat regulile jocului constitutional, si cu putine exceptii -exceptii ce au nascut crize politice-si-a respectat locul in sistemul politic al Romaniei, pastrindu-se in rolul de albitru intre diversele forte politice. Va simpatiza intodeauna pe moderati, dovedind o aversiune pentru politica rosilor. In special, pe C.A. Rosetti il antipatizeaza, considerindu-l periculos pentru stabilitatea tarii. Cu celalalt lider radical, I.C. Bratianu, care a fost prima lui cunostinta pe scena romaneasca , a colaborat destul de bine.
In general a respectat decizia fortelor politice interne romanesti. Doua au fost domeniile in care a intervenit direct. Cel al armatei, in a carei modernizare a avut o contributie deosebita, ce s-a oglindit in succesele din 1877-1878, in timpul Razboiului de Independenta. Al doilea domeniu este cel al politicii externe, unde a presat pentru o orientare progermana a acesteia. Trebuie spus, ca un merit al sau, ca atunci, cind aceasta orientare a intrat in contradictie cu interesele tarii si cu vointa cvasiunanima a clasei politice romanesti a stiut sa cedeze.
E adevarat ca printr-un anume consens nescris, transformat in cutuma politica, cele doua planuri _armata si politica externa-erau atribuite autoritatii sale supreme.
A fost un adept hotarit al modernizarii tarii, a initiat si a sprijinit planuri de modernizare. Domeniul unde si-a adus o contributie speciala, fiind permanent in atentia sa a fost realizarea unei importante retele de cai ferate, ce este unul din marile succese ale modernizarii Romaniei, in a doua jumatate a secolului 19.
Reintorcindu-ne la situatia politica de dupa alungarea lui Cuza, vom constata ca doua erau prioritatile de actiune ale noilor lideri. Primul, de natura externa, de a printimpina reactii ostile, din partea Puterilor, si in special a Turciei, la ultimile desfasurari de la Bucuresti, care in fond era o repetare a polticii faptului implinit. Intradevar, la 26 februarie o conferinta a acestora la nivel de ambasadori a discutat noua situatie. Desi turcii vor presa pentru anularea recunoasterii Unirii, se ajunge la un compromis de acceptare a realitatilor romanesti.
Al doilea plan de actiune al noilor autoritati era organizarea structurilor statului, in noile conditii.
Toate fortele politice romanesti erau convinse de adoptarea unei Constitutii., care sa precizeze modul de functionare a diverselor structuri ale statului.
Cei mai activi in pregatirea Constitutiei au fost liberalii radicali. Graba lor avea mai multe cauze, ei doreau ca proclamarea Constitutiei, sa fie de data asta , rezultatul exclusiv, al fortelor interne. De aceea, ei doreau ca redactarea si aprobarea de citre Adunare sa se faca pina la venirea noului principe domnitor. Ceeace nu vor reusi, discutia se va prelungi si dupa venirea printului, la 10 mai. Dar prezenta lui nu a inflentat, decit poate in citeva formulari, textul Constitutiei.
In fapt, prima forma a textului, care a fost prezentata ca proiect guvernamental, a fost redactata de doi oameni; Constantin A. Rosetti si amicul sau politic, Eugeniu Carada (viitor guvernator al Bancii Nationale). Acest text a fost publicat in Romanul, ziarul lui Rosetti, la 4 mai 1866.
Dupa discutii, framintari-care au facut loc si unor demonstratii de strada-Adunarea va aproba Constitutia, care este proclamata la 1 iulie 1866.
Constitutia din 1866
Trebuie aratat ca in elaborarea Constitutiei romane din 1866, oamenii politici ai timpului au pornit de la textul constitutiei belgiene din 1831. Traducerea acesteia in limba romana dateaza din 1855 si apartine juristului Theoder Veissa.
Avem de-a face, in fond cu prima Constitutie romaneasca, in adevaratul sens al acestui termen.
E vorba de un document cuprinzator, ce atinge toate aspectele guvernarii. Dar ceeace este nou, e ste ca este conceput , elaborat, aprobat si proclamat de forte interne. Prin aceasta raspunde termenului de Constitutie.. Aceasta era o constitutie europeana, esentialmente de tip liberal, punind la baza statului principile Evului modern, inaugurat de Revolutia franceza. Era proclamata suveranitatea natiunii, si ca expresie a acestui principiu, preponderenta ce se dadea parlamentului. Se asigura separarea totala a puterilor, responsabilitatea ministeriala, principiul sacralitatii propietatii private,si se marcau clar drepturile si libertatile fundamentale ale cetateanului: dreptul la intrunire, libertatea cuvintului, a presei, dreptul de petitionare a cetateanului, etc.
Pe plan juridic a fost desfiintat pedeapsa cu moartea, se introducea institutia juriului-dupa model occidental-
Prezenta acestor principii consacrau victoria gindirii liberale, a principiilor continute si in documentele pasoptiste.
In ce priveste structura statului, se stabileau mai precis decit in legislatiile de pina acum diversele sfere de competente: astfel puterea legislativa era detinuta de domn si de "reprezentanta nationala" -parlamentul, care era formata din doua camere: Camera Deputatilor si Senatul. In ce priveste acesta din urma, noutatea fata de "corpul ponerator" din Statutul lui Cuza, era ca acest corp era ales, si nu numit de seful statului.
Trebuie spus ca introducerea institutiei senatului a provocat dispute, liberalii radicali erau impotriva acestei prevederi. Dar, la presiunea conservatorilor si a Printului, senatul a fost introdus.
Inca o prevedere ce sublinia importanta celor doua corpuri ale reprezentantei nationale este aceea, ca spre deosebire de celelalte adunari obstesti, de la Regulamentul Organic si pina la statutul lui Cuza, presedintii celor doua adunari este alesi de aceste corpuri.
Autonomia deplina a Adunarii este una din prevederile importante ale Constitutiei. Domnitorul avea initiativa legislativa, dar limitata..
Institutia monarhului denumit principe domnitor (schimbarea denunirii in rege se va face in 1881 si trebuia sa marcheze starea de independenta a Romaniei.) avea toate caracteristicile monarhiei constitutionale de tip european.
O prevedere de o semnificatie speciala va fi speificarea numelui statului de Romania. Era prima folosire a acestei denumiri intr-un document oficial. Deosebit de semnificativ, era fapul ca in textul Constitutiei, nu era nici o mentiune a relatiilor "speciale" cu Imperiul Otoman. Aceasta lipsa nu era intimplatoare si indica existenta unei tendinte de largire a autonomiei, pina la obtinerea deplinei independente.
Constitutia stabilea un sistem electoral cenzitar, care asigura preponderenta marilor propietari de pamint. Astfel, acesta prevedea, pentru alegerea Camerei Deputatiilor, impartirea electoratului in patru colegii:
Colegiul I, in care intrau marii propietari funciari cu un venit de la 300 galbeni in
sus,
Colegiul II , pentru propietarii funciari cu venit intre 100 si 300 galbeni
Colegiul al III-lea (denumit al oraselor) rezervat burgheziei urbane, cuprindea pe propietarii din orase, care plateau citre stat un impozit de 30 de galbeni.. Tot aici votau, fara a trebui sa dovedeasca un venit, liber profesionisti, ofiteri in retragere, profesorii si pensionarii statului.
Colegiul al IV-lea cuprindea tarani si proletari urbani, care plateau un impozit oarecare. Dar, in acest colegiu votul era indirect, in sensul desemnarii unui alegator delegat la 50 de alegatori.
Pentru Senat existau doar doua colegii, dar cu un cens mult mai ridicat, in asa fel incit acest corp era rezervat, in fond numai marilor propietari urbani si rurali.
Liberalii au incercat sa largeasca participarea la vot, ei preocupindu-se in special de scaderea censului pentru colegiul al treilea, ce ar fi favorizat burghezia urbana, principalul lor centru de putere.
In forma proiectului de constitutie, redactat de Roseti si Carada, earu numai trei colegii, ce dadea o participare mai larga la vot.
Adevarul, ca existau contrargumente la largirii excesive a dreptului de vot. Lipsa unei culturi politice, dar mai ales numarul mare de analfabeti puteau da posibilitatea "manevrarii" unei parti de electorat si implicit falsificarea vointei populare.
Unul din puncte, ce a stirnit o vie framintare politica a fost cel al acordarii de drepturi cetatanesti evreilor. In primul proiect de Constitutie, se prevedea in articolul 6 ca "religia nu poate fi o piedica in dobindirea cetataniei romane". Prin aceasta formulare se acorda drepturi de cetatanie evreilor. Dar publicarea proiectului a stirnit vii proteste impotriva acestei prevederi, care au dus in cele din urma la retragerea articolului 6, reformularea lui si inscrierea in articolul 7, ce prevedea ca "numai cei de religie crestina pot dobindi cetatania". Articolul 7 excludea populatia evreiasca -o minoritate etnica care ajungea la 2.4% din populatia tarii.- de la exercitarea drepturilor politice.
Aceasta prevedere introducea drept criteriu civic religia, ceeace era o abdicare de la principiul constitutional modern. Era un pas inapoi si fata de programele de la 1848-de la Islaz si petitia-program-care prevedeau emaniciparea evreilor.
Emaniciparea evreilor va avea loc prin Constitutia din 1923, Romania fiind ultima tara din Europa, care a acordat cetatanie evreilor.
Analizind, in mare, Constitutia, trebuie sa subliniem ca ea are un caracter liberal, general-democratic si creia cadrul legal pentru modernizarea Romaniei.
Trebuie precizat ca aceasta constitutie nu era intodeauna respectata pe teren, existind numeroase incalcari abuzive ale prevederilor ei de diverse autoritati.
O alta limita a aplicarii ei este falsificarea -aproape traditionala- a alegerilor in folosul guvernului. In practica, majoritatea parlamentara era decisa de guvern, care "aranja" alegerile, in special prin ministerul de interne. De aceia importanta speciala a ministrului de interne.
Cu toate acestea, framintarile politice au dus la maturizarea politica a societatii, la perfectionarea sistemului partidelor politice.
Constitutia din 1866 a fost revizuita in 1883, in momentul proclamarii regatului, principala modificare a fost largirea electoratului prin scaderea censului.
Esential este ca regimul politic instalat in 1866 este un regim burghez tipic, care asigura libertati individuale, formeaza un guvern de tip reprezentativ, asigura functionarea in cadrele europene a monarhiei constitutionale.
Este adevarat, ca o anume structura economica a tarii, in care marea propietate agricola are un rol determinant se reflecta si in organizarea statului, in locul de frunte ce il au in viata politica propietarii rurali. In acelas timp, trebuie spus, ca in intreaga perioada de tranzitie, de la Regulamentul Organic, propietatea de domenii agricole, cunoaste treansformari, in directia unei propietati absolute, de tip capitalist. Acest proces isi gaseste finalizarea prin reforma agrara din 1864. In acest fel, cele doua tipuri de propietati nu mai ocupa pozitii antagoniste. Mai mult decit atit, propietarii de terenuri agricole isi investesc uneori capitalul in propietati imobiliare sau intreprinderi industriale. Acest proces a fost mai evident, dupa 1864, cind propietarii agricoli au primit despagubiri in bani, care au fost capitalizati in industrie, comert, etc. De aici si apropierea ideologica intre gruparile politice ce ii reprezinta. In conducerea liberala au fost mari propietari, ca Dimitrie A. Surdza, dupa cum reprezentanti ai burgheziei, precum Tache Ionescu, au fost lideri conservatori.
De aceea formula folosita de istoriografia comunista de regim burghzo-mosieresc, considerat ca o forma deosebita de regmul burghez este nestiintifica.