Istorie

După semnarea Tratatului de pace de la Paris, în februarie 1947, trupele sovietice şi agenţii N.K.V.D. aveau ca scop controlul, suprave­ghe­rea, ve­rificarea şi dominaţia asupra noilor instituţii create şi, în special, a orga­nelor de ordine şi informaţii. După 1948, în România au fost trimişi nume­­ro­şi consilieri sovietici, care aveau misiunea să supravegheze, să în­dru­­me şi să controleze întreaga activitate economică, politică, socială, culturală.

Ocupaţia străină a coincis cu desfăşurarea procesului de sovietizare a României. cu sprijinul Moscovei, s-a format o pleiadă de activişti care au devenit instrumente de impunere a noului sistem politic. Stalinismul era, pentru marea lor majoritate, o relevaţie a adevărului; mulţi dintre activiştii Partidului Muncitoresc Român credeau în perceptele acestuia cu o pasiune religioasă, fiind convinşi că importul unor instituţii de tip bolşevic avea să asigure modernizarea şi progresul rapid al României.

Impunerea unui model străin, de organizare a statului şi a vieţii so­ciale, aroganţa ocupantului sovietic şi slugărnicia oficialităţilor române, măsurile adoptate în acei ani au generat o stare de tensiune, reflectată într-o mişcare de rezistenţă, care a îmbrăcat forme variate, de la lupta cu arma în mână la refuzul de a preda cotele către stat. Între 1948 şi 1956, în Munţii Carpaţi şi în alte zone ale ţării, s-a desfăşurat o activă rezistenţă antico­mu­nistă armată. Grupările organizate după legile conspiraţiei, destul de mici (alcătuite în medie din 10-40 de persoane), reuneau foşti ofiţeri deblocaţi din armată, intelectuali, ţărani, legionari, foşti membri ai Partidului Naţio­nal-Liberal şi Partidului Naţional-Ţărănesc etc. Armamentul era, în general, cel folosit în cel de-al doilea război mondial. Asemenea grupuri au activat în regiunile Piteşti, Braşov, Suceava, Galaţi, Oradea, Cluj, Timişoara, Cra­iova, Constanţa. Toate aceste grupări au fost sprijinite de locuitorii din zonele respective, dându-li-se alimente, îmbrăcăminte şi adăpost. Ei sperau în victoria democraţiei şi a statului de drept.

Pe de altă parte, după 6 martie 1945, aparatul de represiune s-a întă­rit, căutând să înăbuşe din faşă orice acţiune de ostilitate faţă de regim. La 30 august 1948 s-a creat Direcţia Generală a Securităţii Poporului, în cadrul Ministerului de Interne; Pantelinon Bodnarenko, zis Pantiuşa (ofiţer N.K.V.D.), care şi-a luat numele de Gheorghe Pintilie, a fost numit general-locotenent şi şef al Direcţiei Generale a Securităţii Poporului. Adjunctul lui Bodna­ren­ko a devenit Boris Grünberg, alias Alexandru Nikolski, agent N.K.V.D.

În martie 1948 a fost arestat grupul din conducerea Mişcării Naţio­nale de Rezistenţă: Horea Măcelariu, Gheorghe Manu, Ion Bujoiu, Nestor Chioreanu, Nicolae Pătraşcu. În noiembrie 1948, principalii acuzaţi au fost condamnaţi la muncă silnică pe viaţă. În septembrie-noiembrie 1948 au fost arestaţi membrii grupului Mişcării Naţionale de Rezistenţă din Oltenia, condusă de generalul Ioan Carlaonţ.

Sloganul lui Stalin, potrivit căruia cu cât societatea avansa pe calea socialismului, cu atât mai mult „lupta de clasă de ascuţea”, a avut un efect devastator pentru numeroşi români, a căror libertate şi viaţă se aflau într-un permanent pericol. Pe da altă parte, exista credinţa că regimul impus de sovietici nu se va menţine, că ocupaţia străină avea un caracter temporar. „Vin americanii” a fost poate cea mai populară lozincă, deşi circula mai mult în şoaptă, fiind contrară celei oficiale. Ea exprima speranţa, care s-a dovedit a fi o gravă iluzie, că americanii aveau să-i alunge pe sovietici, iar România va redeveni o ţară independentă şi democratică. Mitul venirii ame­ri­canilor s-a menţinut până în 1956, când românii au constatat că S.U.A. nu acordase Ungariei sprijinul sperat pentru a de elibera de sub domi­naţia so­vie­­tică. Din acel moment, numeroşi români, inclusiv inte­lec­tuali, au început să se împace cu gândul că regimul existent avea să dureze vreme îndelungată.

În 1949-1950 au fost arestaţi toţi foştii lideri politici care ocupaseră o funcţie în stat mai înainte de 1945, fiind duşi la închisorile din Sighet, Aiud, Gherla, Râmnicu-Sărat etc. Mulţi dintre ei şi-au pierdut viaţa în aces­te închisori: Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Gheorghe Brătianu, Constantin Argetoianu etc. Numeroşi foşti oameni politici şi alţi adversari ai orânduirii au fost supuşi unui regim de exterminare la Canalul Dunăre – Marea Neagră. O altă formă de represiune a fost deportarea în Bărăgan a celor ce se opuneau politicii de sovietizare a României (circa 50.000 de familii).

Până în anul 1950, toţi episcopii catolici români, de rit latin sau bizantin, au fost arestaţi: din 12 episcopi greco-catolici, numai unul a scăpat cu viaţă din detenţie. Mulţi preoţi ortodocşi au fost destituiţi şi arestaţi, sub acuzaţia că erau ostili regimului democrat-popular.

Numeroşi ţărani au fost condamnaţi şi închişi, deoarece refuzau să se înscrie în gospodăriile agricole colective. Potrivit datelor oficiale, peste 80.000 de ţărani au fost arestaţi, dintre care 30.000 au fost judecaţi în procese publice şi condamnaţi.

După ce în 1945 numeroşi etnici germani au fost ridicaţi de la casele lor de Armata Roşie şi trimişi în Uniunea Sovietică, în 1951 a urmat un alt val de represiune împotriva acestei minorităţi, peste 5.000 de familii fiind deportate în Bărăgan. Pe fondul conflictului dintre Stalin şi Tito, de­cla­n­şat în 1948, minoritatea sârbă din România a avut de suferit. Circa 40.000 de sârbi au fost dislocaţi din zona Banatului şi colonizaţi în Bărăgan.

Potrivit unor statistici, în anii 1948-1958, circa 400.000 de oameni au luat drumul închisorilor şi lagărelor de muncă, dintre care trei pătrimi fără să fie judecaţi şi condamnaţi; circa 50.000 de familii au fost deportate, iar alte 100.000 au primit domiciliu obligatoriu.

Contra celor care „nu prezentau garanţii pentru siguranţa statului” a fost introdusă munca forţată, potrivit Codului Muncii (1950). Reeducarea prin muncă a devenit modalitatea de pedepsire a zeci de mii de persoane. Coloniile de muncă se aflau sub administraţia Ministerului Afacerilor Inter­ne şi erau formate din foşti înalţi demnitari, industriaşi, bancheri, moşieri, judecători, avocaţi, membrii familiilor „criminalilor de război”.

Distrugerea societăţii civile, desfiinţarea partidelor politice, lichi­darea presei libere, scoaterea din librării şi biblioteci a cărţilor considerate „necorespun­ză­toa­re”, controlarea activităţii ziariştilor, scriitorilor, artiştilor, epurarea armatei, învă­­ţă­mântului şi justiţiei de cadrele „nedemne” pentru noul regim, impunerea unui sistem de legi conceput să lase individul fără apărare în faţa justiţiei „populare” au creat cadrul trecerii la neutralizarea tuturor „duşmanilor poporului”.

Într-un climat de teroare, de frică şi de nesiguranţă personală, mulţi au fost nevoiţi să accepte colaborarea cu regimul, fie din oportunism, fie de groaza pedepselor care-i aşteptau dacă procedau altfel. Colaboraţionismul era o formă de neutralizare a individului şi de coexistenţă paşnică cu răul existent. Cetăţeanul, controlat de către partid, îndeplinea ceea ce i se cerea la locul său de muncă şi în societate. A existat şi un colaboraţionism dorit, mai ales de unii intelectuali care ocupaseră anumite funcţii în vechile regimuri şi care s-au „reorientat” rapid către Partidul Comunist, devenind slujitorii devotaţi ai acestuia. Spre exemplu, Mihail Ralea, fost ministru naţional-ţărănist şi fost ministru în timpul lui Carol al II-lea, a făcut parte din guvernul Groza şi apoi, în timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, a deve­nit membru în Consiliul de Stat.

În interiorul Partidului Muncitoresc Român s-a desfăşurat o con­ti­nuă luptă pentru putere între diferite grupări, care-şi disputau întâietatea în privinţa funcţiilor de conducere. Încă din 1945 cel vizat era Lucreţiu Pătrăşcanu, pe care atât Gheorghiu-Dej, cât şi Ana Pauker îl considerau un rival de temut. În 1946, în plină campanie electorală, Pătrăşcanu a fost acuzat de atitudine naţional-şovină, deoarece, într-un discurs rostit la Cluj a condamnat în termeni energici revizionismul maghiar. În raportul prezentat de Gheorghiu-Dej la Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din iulie 1946, Lucreţiu Pătrăşcanu era criticat în mod public. La Congresul de unificare din februarie 1948, acesta nu a fost ales în Biroul Politic; mai mult, a fost criticat de Teohari Georgescu, deoarece căzuse „sub influenţa burgheziei” şi era „probabil ajutat de forţe duşmane”. Câteva zile mai târziu, Pătrăşcanu a fost destituit din funcţia de ministru al justiţiei (pe care o deţinea de la 23 august 1944) şi arestat. La plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din 10-11 iunie 1948, acesta era criticat chiar în Rezoluţia adoptată: „Un eexmplu tipic de renunţare la politica luptei de clasă împotriva exploatatorilor şi de propovăduire a cola­borării cu clasele exploatatoare îl reprezintă poziţia politică a lui Pătrăşcanu [...]. Partidul a respins cu hotărâre teoriile contrarevoluţionare ale lui Pătrăşcanu inspirate din ideologia şi interesele duşmanului de clasă”.

După o acerbă confruntare cu grupul Ana Pauker – Vasile Luca – Te­o­hari Georgescu, în 1952, Gheorghiu-Dej a reuşit cu acordul lui Stalin, să-şi elimine adversarii. Aceştia au fost destituiţi din funcţiile pe care le deţineau pe linie de stat şi excluşi din Partidul Muncitoresc Român. Vasile Luca a fost arestat şi a murit în închisoare (în 1963), Ana Pauker a primit domiciliu obligatoriu, iar Teohari Georgescu a fost încadrat într-o între­prin­dere poligrafică.

După moartea lui Salin, în 1953, Nichita Sergheevici Hruşciov, noul lider de la Kremlin, a declanşat acţiunea de schimbare a condu­că­to­ri­lor partidelor comuniste din ţările „frăţeşti”. În acest context, Gheorghi-Dej a decis să-l lichideze pe Pătrăşcanu (aprilie 1954), în care vedea principalul rival. Apoi, treptat, Gheorghiu-Dej a reuşit să câştige încrederea lui Hruş­ciov, mai ales ca urmare a atitudinii avute în timpul evenimentelor din Ungaria (octombrie – noiembrie 1956), când a primit din partea liderului de la Kremlin misiunea de a reface partidul comunist din această ţară, misiune de care s-a achitat cu succes.

Sub influenţa celor petrecute în Ungaria, regimul de la Bucureşti a luat (în decembrie 1956) unele măsuri pozitive, între care mărirea salariilor pentru muncitori şi intelectuali, a burselor pentru studenţi, desfiinţarea cote­lor obligatorii în cereale, pe care, încă din 1946, ţăranii erau constrânşi să le predea statului. De asemenea, unii intelectuali „burghezi” au fost „rea­bi­li­ta­ţi” şi încadraţi în instituţii de cercetare ştiinţifică şi de învăţământ.

În 1957, Gheorghiu-Dej a reuşit să-i înlăture pe ultimii săi rivali
– Miron Constantinescu şi Iosif Chişinevschi – care au fost excluşi din Biroul Politic al Comitetului Central al Partidului Mun­citoresc Român. Având „spatele asigurat”, liderul de la Bucureşti a decis să pornească pe o nouă cale, vizând desovietizarea României.