După moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducerea statului român a fost preluată de Nicolae Ceauşescu. S-a revenit la denumirea de partid comunist, iar numele oficial al ţării a fost schimbat în Republica Socialistă România. După o scurtă perioadă de încercări de reforme şi de întărire a legăturilor cu Occidentul, din 1971 Nicolae Ceauşescu a instaurat un puternic cult al personalităţii şi a acumulat principalele funcţii în partid şi în stat. Special pentru el a fost creată funcţia de preşedinte al ţării în 1974.
Regimul ceauşist a intrat într-o criză economică puternică, datoria externă a ţării crescând la peste 11 miliarde de dolari. Aceasta a fost rambursată în perioada 1983-1989, la dorinţa lui Ceauşescu, populaţia trebuind să suporte lipsa alimentelor, a căldurii în locuinţe.
Ceauşescu a acordat întotdeauna mai multă atenţie materiei decât omului, strategiilor politice mai degrabă decât bunăstării populaţiei.
În România, principalele mijloace de producţie au fost naţionalizate în 1948; iar colectivizarea agriculturii româneşti se încheie în 1962, mai rămânând astfel doar un sector privat foarte redus, constând mai ales în mici parcele de pământ particulare.În ultimii 10 ani a existat totuşi o tendinţă nu numai de a restrânge şi mai mult posesia privată de pământ, ci şi de a spori supervizarea micilor terenuri particulare care mai existau. Concluzia pe care Ceauşescu a tras-o din tulburările din Polonia a fost aceea că era nevoie de mai mult, şi de mai puţin „socialism”: nu mai multă, ci mai puţină agricultură privată, nu mai mult, ci mai puţin comerţ liber, precum şi restricţii mai mari în privinţa Bisericii Catolice şi a desidenţilor.[1]
În 1974 s-a anunţat deja o lege care proclama statul, drept unic posesor al pământului ţării şi era autorizat să hotărască folosirea acestuia. Prin aceeaşi lege, se restrângea şi dreptul de a moşteni pământ, fiind dezmoşteniţi cei care nu aveau pregătire agricolă.
În cursul anilor 1980, a sporit amestecul statului în agricultura particulară. Pomii fructiferi, viile şi animalele erau înregistrate de autorităţi, iar tăinuirea efectivelor de animale atrăgea după sine confiscarea acestora.
Sacrificarea animalelor particulare sub o anumită vârstă era interzisă prin lege.Amestecul statului în agricultura privată a culminat cu introducerea sistemului de cote. Potrivit acesteia, nerespectarea cotelor obligatorii de livrare atrage pierderea dreptului de folosire sau de posesiune a pământului. Această măsură a condus la o mai mare scădere a rezervelor alimentare cu stabilirea preţurilor maximale pentru produsele agricole vândute de producătorii particulari.
Era limitată de asemenea deţinerea particulară de case şi apartamente, după o scurtă liberalizare în anii 1970. În 1980 se interzicea prin lege deţinerea de către o persoană a mai mult de o casă ori un apartament. După doi ani se declară că pământul ori casele celor care emigraseră vor fi preluate de statul român. Proprietarii nu mai sunt liberi să reţină, să vândă sau să exporte bunuri. Cu toate acestea , stilul de viaţă al clanului Ceauşescu arată în mod clar că membrii săi nu au considerat niciodată că aceste legi şi decrete s-ar aplica şi în cazul lor.
Munca şi salariile
Sub masca „reformării” sistemului de remuneraţii prin aşa-zisa stabilire a părţilor în funcţie de performanţă, fără să aibă loc o liberalizare a sistemului de planificare centralizată, salariile încasate de angajaţii români au fost reduse, uneori considerabil, în contextul dispoziţiilor aşa-numitului „acord gobal”. Vinderea obligatorie a „acţiunilor sociale” către muncitori reprezinta doar o altă încercare a regimului de a reduce puterea de cumpărare a populaţiei. Oamenii erau obligaţi să finanţeze munca de întreţinere, curăţarea străzilor şi alte lucrări publice. Au fost tăiate fondurile de stat pentru educaţie şi cultură şi au fost reduse ajutoarele de sănătate.[2]
Libertatea informaţiei, culturii, educaţiei
Dând vina pe criza valutară din România, regimul a eliminat abonamentele la periodicele occidentale, drepturile de autor pentru cărţile străine şi dreptul de a pune în scenă piese din Vest. Mulţi cercetători şi studenţi au fost împiedicaţi să beneficieze de bursele occidentale obţinute. A fost limitată pas cu pas libertatea de a căuta şi de a difuza informaţii, de vreme ce regimul şi-a consolidat monopolul asupra informării şi îndoctrinării. Scriitorilor nu li se permitea să publice mai mult de o carte pe an.Oamenii aveau programe la televizor între 2 şi 4 ore pe zi, iar copii aveau 10 minute de desene animate.
Rezervele alimentare şi energetice
Politica de austeritate în vigoare din 1979, rezultat al crizei energetice şi al datoriei, a avut repercusiunile cele mai directe şi mai severe asupra nivelului de trai al populaţiei.În 1981, au fost raţionalizate alimentele de bază:pâinea, făina,carnea, ouăle, zahărul şi uleiul.
Ţăranilor nu li se mai permitea să-şi hrănească animalele cu pâine şi să cumpere alimente din altă parte decât din satul lor natal. Orăşenii sunt acum obligaţi să folosească acum anumite magazine din cartierele lor. Stocarea alimentelor a devenit o practică ilegală. Faptul că aceste restricţii drastice asupra raţiilor alimentare ale oamenilor s-ar baza, pe un program alimenter „ştiinţific”, care stipulează norme alimentare „raţionale” în funcţie de vârstă, profesie[3].
Deşi consumul energiei casnice în România reprezenta doar o mică parte din consumul de energie electrică la nivel global, regimul a impus reduceri tot mai severe ale stocurilor casnice de când a izbucnit prima criză energetică mondială în 1973.
Constrângere în loc de „liber consimţământ”.
Preambulul la legea similară din 1971 a insistat asupra elementului de liber consimţământ în ceea ce privea contribuţia cetăţenilor la proiectele de lucrări publice. Potrivit proiectului de lege din 1985, contribuţiile la proiectele locale şi naţionale devin obligatorii, iar cei care nu vor respecta aceste prevederi îşi vor atrage sancţiuni. Mai mult, conform proiectului de lege din 1985, românii vor avea şi mai puţine de spus în privinţa proiectelor care urmau a fi executate cu banii şi munca lor.
Pe lângă impozitele normale pe care le plătesc, românii erau obligaţi să aducă o contribuţie mai consistentă în bani şi prestări de servicii faţă de contribuţiile voluntare specificate în legea din 1971. De exemplu, în 1971 contribuţia în bani calculată pentru o familie întreagă putea atinge suma de 300 lei pe an.Acum aceasta era calculată pe „membru de familie apt de muncă” şi se poate ridica până la 400 de lei pentru o familie cu un membru, la 700 lei pentru o familie cu doi membri şi la 1100 lei pentru cele cu trei. (Salariul mediu lunar în România anului 1984 era de 2 925 lei,în 1985 fiind prevăzută o majorare la 3 045 lei.).
Pe lângă bani, românii erau siliţi să presteze şi muncă. Noua lege nu numai că va face această muncă obligatorie,ci va mări de asemenea şi numărul candidaţilor.Conform legii din 1971,puteau fi recrutaţi bărbaţii între 18 şi 55 de ani şi femeile între 18 şi 50 de ani;noua legislaţie elimină limita de vărstă. Cele şase zile opţionale de muncă ar deveni obligatorii şi ar putea fi extinse în cazul în care normele nu vor fi îndeplinite.
Românii trebuie să-şi aducă propriul echipament agricol cu tracţiune animală sau mecanică şi să pună la dispoziţie nutreţ sau carburanţi. Se pot oferi bani în schimbul muncii, aceste plăţi fiind mai ridicate decât cele prevăzute în 1971.[4]
Restricţii pentru călătorii şi relaţii umane
România are în comun cu celelalte ţări comuniste faptul că primeşte emigrarea nu ca pe un drept civil, ci ca pe o concesie acordată unui număr limitat de indivizi, în special pe motivul reîntregirii familiei. Pentru a menţine o rată scăzută a emigrărilor, regimul a ridicat o serie de obstacole birocratice şi financiare, motivate politic. El face presiuni morale asupra solicitanţilor pentru a nu pleca;uneori se recurge chiar le hărţuire pe faţă. După ce înaintează o cerere iniţială, solicitantul este chemat la biroul de paşapoarte pentru a da detalii despre motivele pentru care vrea să emigreze. Dacă acest interviu nu reuşeşte să-l sperie, i se va înmâna un nou formular, care solicită mai multe amănunte despre persoana sa. În principiu, oamenii au posibilitatea de a cere aprobarea de emigrare în calitatea de cetăţeni români care doresc să obţină drept de şedere în străinătate („paşaport albastru”)sau permisiunea de emigrare care implică renunţarea la cetăţenia română („paşaport maro”). Scriitorilor li se interzice publicarea, iar profesorii sunt demişi. Studenţii sunt exmatriculaţi,elevilor li se permite totuşi, aparent, să continue educaţia. Mulţi, dacă nu chiar majoritatea, sunt forţaţi să plătească pentru serviciile medicale,anterior gratuite.
Urmează piedicile financiare. Pe lângă o taxă de aproximativ 1000 lei pentru cei care doresc să renunţe la cetăţenie română, trebuie plătite şi taxe de paşaport,şi taxe vamale pe numărul limitat de bunuri pe care emigranţii le pot lua cu ei peste graniţă. În anumite cazuri, este cerută şi o sumă considerabilă pentru renovarea apartamentului emigrantului.România postbelică nu s-a lăudat niciodată cu o politică liberală în ceea ce priveşte permisiunea cetăţenilor de a face vizite peste hotare (nici în alte ţări est-europene şi nici în Occident) sau de a stabili contacte cu străini pe pământ românesc. Călătoria individuală peste hotare nu era privită ce un drept civil, ci ca o favoare acordată de regim acelora care erau demni de ea.
Călătoriile în ţările vestice şi în Iugoslavia sunt posibile doar dacă doritorul poate prezenta o invitaţie scrisă din partea unei gazde care se obligă să suporte cheltuielile acestuia peste hotare; de asemenea, gazda trebuie să trimită o sumă de bani în valută forte pentru a plăti cheltuielile de transport ale solicitantului.
În ultimul deceniu, perioadă în care influenţa Elenei Ceauşescu asupra vieţii culturale şi intelectuale a României a crescut extrem de mult, contactele oamenilor de ştiinţă, artiştilor şi studenţilor români cu colegi de peste hotare,
în special cu cei din Occident, au fost drastic reduse. Invitaţiile adresate savanţilor sau artiştilor români pentru a participa la diferite conferinţe tind să rămână neonorate sau sunt respinse de către oficialii de partid. Politicienii occidentali s-au plâns autorităţilor române de faptul că bursele oferite românilor nu au fost onorate. Pretextul pentru o asemenea izolare este stoparea aşa-numitei scurgeri de inteligenţă din”ţara socialistă în curs de dezvoltare”, România. Această politică s-a dovedit extrem de dăunătoare dezvoltării intelectuale şi tehnologice a ţării.
Deşi anumiţi clerici şi predicatori au putut vizita România (dintre care cel mai cunoscut este cazul lui Billy Graham, în 1985 ), asemenea vizite sunt permise de către autorităţi atunci când servesc propriilor scopuri propagandistice. Mai mult, miliţia este foarte atentă cu asemenea oaspeţi, pentru a se asigura că aceştia nu se amestecă prea mult cu oamenii de rând, iar vizitele reciproce în Vest ale membrilor comunităţii religioase din România sunt foarte rar permise.
Turiştilor nu li se mai permitea să locuiască la cetăţenii români, cu excepţia rudelor apropiate; această reglementare i-a afectat pe ungurii şi germanii care îşi vizitau rudele aparţinând minorităţilor naţionale din România. Românilor li se cerea să raporteze la securitate în decurs de 24 de ore orice conversaţie cu un străin, precum şi orice vizită peste hotare. Când călătoresc în afară, cetăţenii români nu au voie să dea interviuri posturilor de radio şi televiziune „defăimătoare” din străinătate; erau interzisse în general interviurile cu ziariştii occidentali pe teme politice, sociale şi economice, de apărare ori ştiinţă şi tehnologie. [5]
Bibliografie:
Anneli Ute Gabanyi, Cultul lui Ceauşescu, ed. Polirom, Iaşi, 2003.
[1] Anneli Ute Gabanyi, Cultul lui Ceauşescu, traducere din limba germană, Iaşi 2003,p. 260.
[2] Ibidem, p. 260.
[3] Ibidem, p. 264.
[4] Ibidem, p. 290.
[5] Ibidem, p. 292-294.