Regimul turco-fanariot a fost instaurat în Moldova în anul 1711. Timp de un secol (revoluţia lui Tudor Vladimirescu, în 1821, a pus capăt domniilor fanariote) celor două principate li s-a luat de către imperiul otoman, dreptul de a-şi numii principii. A fost o perioadă dificilă din toate punctele de vedere, ţările române fiind la un pas de a se transforma în provincii otomane. Noii domnitori, sunt simpli funcţionari turci, executanţi ai ordinelor sultanului, străini de aspiraţiile şi nevoile lumii româneşti pe care o guvernau. In acelaşi timp, principatele pierd orice iniţiativă politică externă iar instituţiile interne româneşti (armata, sfatul domnesc), dispar sau se păstrează sub aspect decorativ ; teritoriile sunt considerate parte integrantă a Imperiului Otoman. Un alt obiectiv al prezenţei fanariote în scaunele Moldovei şi Munteniei este limitarea puterii clasei boiereşti.
Domniile se schimbă cu repeziciune, în medie la trei ani 34 în Moldova, cresc obligaţiile faţă de sultan sub forma sumelor cu care fanarioţii cumpără tronul; aceste dese schimbări erau prilejul unor noi cheltuieli, de sume în bani, obţinute prin dări impuse contribuabililor (ţărani şi boieri de rang inferior) ; pentru reînnoirea domniei (mandatului), se plătea o sumă considerabilă, numită mucarer.
Unul din cei mai importanţi domnitori, dacă nu cel mai important, din perioada regimului turco-fanariot, a fost Constantin Mavrocordat, cu domnii succesive, atât în Moldova cât şi în Ţara Românească.
Corespondează cu personalităţile culturale ale vremii, de peste hotare fiind apreciat de aceştia, Constituţia sa cu 13 articole datată la 7 februarie 1740 in acest act se regăsesc principiile generale ale reformelor aplicate în cele două principate, pe parcursul perioadelor sale, ca principe. Intre 1741 şi 1742, creează dregătona (instituţii ai căror reprezentanţi aveau atribuţii administrative, politice, militare juridice, economice ).
Se păstrează, rapoartele capuchehailelor sale (reprezentanţi, ambasadori), la înalta Poartă, din perioada august 1741 şi decembrie 1742, care arătau că aceştia practicau o adevărată „diplomaţie a bacşişului" pentru a putea câştiga bunăvoinţa înalţilor dregători otomani, prin cadouri constând în bani, blănuri, bijuterii; practici necesare la acea vreme, ţinând seama că secolul XVIII marchează unul din vârfurile exploatării otomane faţă de spaţiul românesc, prin pretenţiile băneşti sau de produse (grâu, lemne, oi), la care se adăugau sumele uriaşe, plătite de fanarioţi pentru reînnoirea domniei.
Situaţia ţăranilor şerbi şi liberi (ale căror obligaţii se stabileau prin învoială cu stăpânul moşiei), era deosebit de grea, aceştia fiind copleşiţi de numărul foarte mare de biruri, dar nu numai stabilite de fanarioţi, ci şi de domniile pământene anterioare acestora : de exemplu, vădrănitul, impus de Eustratie Dabija, ca taxă pentru cultivatorii de viţă-de-vie, văcăritul stabilit de onstantin Brâncoveanu sau fumăritul introdus de Antioh, fratele lui Dimitrie Cantemir.
Domnitorul încearcă reorganizarea sistemului fiscal, prin generalizarea ruptei, adică introducerea unei dări globale, plătibilă în patru termene precum şi abolirea răspunderii fiscale colective . Raportul fiscal desfiinţează dările personale şi unele pe avere care sunt înlocuite cu una singură de zece lei plătibilă în patru sferturi.
Pentru a pune capăt deplasării rurale (fugii), domnia a uniformizat îndatoririle ţăranilor faţă de stăpânii de moşii, vizând în prima etapă desfiinţarea serbiei. In Moldova, prin actul Adunării Obşteşti de la 1749, vecinia a fost desfiinţată în aceleaşi condiţii.
în domeniul administraţiei şi justiţiei, Constantin Mavrocordat desfiinţează căpitanii şi pârcălabii (dregători publici cu atribuţii administrative şi fiscale) din fruntea ţinuturilor în Moldova, numind în locul acestora câte doi ispravnici, cu competenţe administrative, fiscale şi judiciare, fixându-Ie lefuri din visteria ţării, pentru a proteja contribuabilii de abuzurile dregătorilor, retribuiţi până atunci pe seama supuşilor şi introducând condici unde se consemnau toate aceste date.
Criteriul de acordare al rangului de boier, era stabilit anterior prin posesia pământului, dar Mavrocordat hotărăşte că „e boier acela care are o slujbă domnească" şi îi împarte pe categorii : de la ban (unul din cei mai importanţi dregători ai curţii, în general, foarte apropiaţi de domnitor) la clucerul de arie (responsabil cu beciurile, cămările şi aprovizionarea curţii domneşti, devin boieri de rang superior, mari sau veliţi ; restul, rămân boieri de rang inferior. Urmaşii veliţilor au fost numiţi neamuri, ai celorlalţi - mazili. Veliţii şi neamurile erau scutiţi de orice obligaţii fiscale, mazilii şi înaintaşii lor numai de unele. De asemenea sunt scutite de dări mânăstirile şi preoţii.
Aşadar, o adevărată reorganizare a boierimii, o reformă administrativă.
în domeniul militar, principele desfiinţează oştirea slujitorilor şi curtenilor, aşezând în fiecare unitate administrativă câte un corp de oaste cu rol de apărare a ordinii publice.
în timpul domniilor lui Constantin Mavrocordat, s-au făcut şi unele rânduieli edilitare, iar pentru biserică s-au recrutat preoţi numai din rândul ştiutorilor de carte,