Cei 110 ani de domnii fanariote reprezintă, fără îndoială, o epocă pe drept controversată a istoriei românilor. Unii istorici consideră că transformările negative ce au avut loc în viaţa constituţională şi economică a celor două Ţări Române ne îndreptăţesc să considerăm această perioadă ca una nefastă. Renunţarea la sistemul electivo – ereditar şi la toate elementele care în dreptul constituţional cutumiar românesc confereau legitimitate domniei, numirea domnilor direct de către Poartă, renunţarea la domniile pământene şi aducerea unor străini pe tronuri româneşti, limitarea autonomiei interne pe care turcii o acceptaseră de secole şi încadrarea domnului în ierarhia administrativă otomană, creşterea fără precedent a datoriilor faţă de turci, combinată cu lăcomia devenită proverbială a unora dintre domni şi a boierimii autohtone constituie doar câteva dintre caracteristicile acestei epoci[1].
Dincolo de aspectele negative, nu trebuie uitat faptul că în această perioadă s-a înregistrat o dezvoltare fără precedent în domeniul administraţiei publice şi a culturii.
Faptul că erau numiţi de sultan şi că erau consideraţi ca înalţi dregători ai Porţii a conferit domnilor fanarioţi o autoritate mai mare, făcând ca în raportul domn – boieri balanţa să încline, în chip hotărât, în favoarea celui dintâi. Acest absolutism monarhic al fanarioţilor şi-a găsit exprimarea în conturarea unui aparat de stat mult mai dezvoltat şi mai bine organizat decât în secolele precedente. Chiar dacă acest aparat avea ca scop principal colectarea resurselor şi veniturilor necesare achitării datoriilor faţă de Poartă, modul în care el a fost structurat, atribuţiile ce i s-au încredinţat şi modul în care acestea au fost duse la îndeplinire semnifică un pas înainte în evoluţia Ţărilor Române spre categoria statelor europene moderne.
La construirea acestei administraţii cu iz de modernitate au contribuit atât interese materiale de ordin imediat, cât şi formarea culturală europeană a unora dintre domnii împlicaţi în reformă. De asemenea, diversificarea funcţiei interne a statului a avut partea ei de contribuţie la diversificarea intereselor publice menite să satisfacă interese de ordin general. Astfel, alături de tradiţionala asigurare a ordinii interne şi de perceprea impozitelor, diversificarea intereselor publice a impus statului asumarea a noi funcţii. De asemenea, obiceiul turcilor de a muta domnii fanarioţi dintr-o ţară în alta a contribuit major la asigurarea unui program de reforme identic în ambele entităţi politice româneşti ceea ce a avut ca rezultat uniformizare a dezvoltării pe toate planurile[2].
Secolul al XVIII – lea poate fi numit „secolul reformelor”, întrucât de-a lungul a peste o sută de ani toate sectoarele vieţii sociale au făcut obiectul unei ample restructurări, vizând, în ultimă instanţă, instaurarea ordinii şi modernizarea.
Reforma fiscală fusese încercată şi predecesori pământeni (Antioh Cantemir şi Constantin Brâncoveanu) după încheierea păcii de la Karlowitz (1699), când încetarea ostilităţilor făcea posibilă stabilitatea, evidenţa şi sporul contribuabililor. Reformele fiscale din 1700 şi 1701 au rămas însă fără o continuare în alte sectoare.
În cazul domnilor fanarioţi – îndeosebi Nicolae şi Constantin Mavrocordat, Alexandru şi Constantin Ipsilanti – efortul reformator a fost pe cât de amplu, pe atât de sistematic. Ca şi predecesorii lor, ei s-au confruntat cu crize demo – fiscale generate de războaiele ruso – austro – turce, de lăcomia altor domni fanarioţi dornici de înavuţire şi de sporirea obligaţiilor materiale faţă de Poartă. Toate acestea aveau ca efect evaziunea fiscală prin ascunderea sau fuga contribuabililor[3].
Nicolae Mavrocordat întocmeşte pentru fiul său un adevărat program în care se schiţează viitoare principii călăuzitoare pentru o guvernare luminată. Practica reformistă fanariotă se manifestă într-o etapă preliminară prin încercările de stabilizare a masei rurale în vederea funcţionării sistemului fiscal. Aplicarea reformelor cunoaşte, însă, o epocă de maximă intensitate în timpul domniei lui Constantin Mavrocordat, mai ales după pacea de la Belgrad (1739), care readuce Oltenia în hotarele Ţării Româneşti.
Reintegrarea Olteniei, unde austriecii, prin reformele înfăptuite, interveniseră în raporturile dintre boieri şi ţărani, pune în faţa regimului fanariot alternativa continuării procesului reformator sau a revenirii la vechea situaţie. Opţiunea fanariotă se fixează în sensul continuării procesului, reformele fiind condiţia indispensabilă a consolidării regimului, în condiţiile unei mobilităţi rurale excesive, care crea impedimente funcţionării în bune condiţii a sistemului fiscal. S-a asociat totodată şi necesitatea de uniformizare a structurilor ţării după reintegrarea Olteniei şi în urma acordului Porţii, interesată şi ea în funcţionarea regimului[4].
Constantin Mavrocordat, care a domnit alternativ în Moldova şi Ţara Românească, a început, având şi aprobarea Porţii, aplicarea programului de reorganizare a instituţiilor fiscale, administrative şi judiciare în spiritul ideii de raţionalizare a statului. Formulate în germene în marele hrisov din 1741, reformele, aplicate succesiv în cele două ţări, au avut în vedere realizarea unei monarhii moderate prin puteri intermediare şi corpuri constituite în cadrul Adunărilor de Stări, ceea ce indică o apropiere de absolutismul luminat.
Reorganizarea vizează sistemul fiscal în sensul asigurării stabilităţii masei ţărăneşti şi sporirea competenţei statului în reglementarea raporturilor de proprietate. Reforma fiscală prevedea desfiinţarea impozitului pe vite mari cornute – a văcăritului şi a cuniţei (impozit pe cai), fixarea plăţii birului în patru sferturi pe an. Suma birului, care revenea unei familii, era de 105 parale (5 parale alcătuia “răsura” – plata pentru persoanele care strîngeau impozitul). Holteii plăteau 55 de parale[5]. În cadrul fiecărei localităţi suma totală era, însă, împărţită la plată conform averii fiecărei familii. Cei care dispuneau de avere mai mare plăteau mai mult. Zlotaşilor (strângătorilor de impozite) li se interzicea “a lua banii dăjdiei de la un om pentru altul”. Aceasta punea capăt solidarităţii fiscale în cadrul satului. S-a introdus un impozit special pentru mazili (dajdea mazilească), care se plătea de 4 ori pe an; dările se plăteau la locul unde contribuabilul era înscris în recensământul fiscal. A fost unit venitul cămării („caseta cea privată”-venitul personal al domnului) cu cel al statului (vistieria), fiind înfiinţată Casa Răsurilor, din care se plătea: tributul Porţii, cheltuielile cu magnaţii săi, darurile trimise paşalelor, cheltuielile cadiilor de pe margini, salariile funcţionarilor, milele şi alte cheltuieli. Banii rămaşi după efectuarea acestor plăţi intrau în folosul domnului[6].
Prin reforma sa fiscală Constantin Mavrocordat revenea la sistemul ruptei în patru sferturi, practicată anterior de Antioh Cantemir (în 1700), Nicolae Mavrocordat (în 1710), Mihai Racoviţă (în 1723) şi Grigore II Ghica (în 1726-1733). Spre deosebire de predecesorii săi, Constantin Mavrocordat a lichidat sistemul ruptei plătite pe gospodării separate (rupta vistieriei) şi a introdus un sistem unic pentru toţi contribuabilii. Dar din cauza unei creşteri noi a cerinţelor în dări din partea Porţii, domnul a fost nevoit să încalce prevederile reformei – numărul de “sferturi” este mărit până la 6, apoi până la 8. Însuşi “sfertul” devine un impozit separat.
Mai reuşite au fost reformele care prevedeau reorganizarea structurilor sociale. Prin reforma sa, dregătoriile erau împărţite în trei categorii, iar această clasificare era, în acelaşi timp, criteriu de ierarhizare a boierilor. Urmaşii dregătorilor din prima categorie erau numiţi neamuri, iar urmaşii celor din categoria a doua mazili. Pentru ca acest aparat administrativ de la care domnul aştepta atât de mult în înfăptuirea politicii de reformă să nu devină, la rândul său, o altă povară pe umerii contribuabililor, domnul a hotărât salarizarea dregătorilor, simbria lor fiind acoperită din sumele percepute la sferturi (în Moldova, o sumă adiţională la sferturi era destinată salarizării).
Încă până la domnia lui Constantin Mavrocordat o parte de ţărani se “închinau” boierilor cu slujbe. În schimbul unui număr de zile de muncă sporit, aceşti ţărani erau scutiţi de a presta dări către stat. În anul 1742 domnul Constantin Mavrocordat a legiferat printr-un aşezământ special această categorie de ţărani, limitându-le totodată numărul. El a stabilit pentru fiecare reprezentant al ierarhiei boiereşti, precum şi pentru clerul înalt un număr fix de ţărani – “scutelnici”, eliberaţi de la plata impozitelor pentru stat (câte 80, 60, 50, 20, 16, 10 şi 5 oameni), care, în schimbul dărilor către stat, erau obligaţi să îndeplinească prestaţii în favoarea acestor persoane[7]. Obligaţiile ţăranilor-scutelnici faţă de boieri şi înaltul cler se fixau în bază de contract şi pe un termen limitat. Munca scutelnicilor era folosită în acele domenii ale gospodăriei senioriale în care se cerea o anumită specializare: în viticultură, creşterea animalelor, în transporturi etc.
În 1741 au fost reorganizate şi stările militare – slujitorii, călăraşii, dărăbanii ş.a., majoritatea acestora fiind incluşi în categoria populaţiei impozabile, ei sporind numărul ţăranilor birnici. Partea rămasă a slujitorilor a fost pusă la dispoziţia dregătorilor, în schimbul unor înlesniri fiscale,şi exercita funcţii poliţieneşti.
Concomitent cu reorganizarea structurii interne a categoriilor sociale, domnul a întreprins şi o serie de măsuri în vederea consolidării aparatul de stat central, ceea ce corespundea necesităţilor acomodării lui ulterioare la schimbările, care aveau loc în viaţa socială a ţării. În primul rând, a fost unificată şi subordonată şi mai mult puterii centrale administraţia ţinuturilor. În fruntea fiecărui ţinut erau numiţi câte doi ispravnici, cărora le reveneau funcţii administrative, fiscale şi judiciare. Aceştia, asemenea boierilor dregători, aveau dreptul să intre în orice moşie şi să judece ţăranii dependenţi. La dispoziţia ispravnicilor se afla un grup de slujitori sub comanda unui căpitan.
Unele schimbări s-au produs şi în organizarea judiciară din principat. Au fost desemnaţi judecători speciali din numărul marilor boieri, care nu aveau dregătorii. Printre aceştia se număra şi cronicarul Ion Neculce. Ei erau obligaţi să se prezinte la curtea domnească şi să examineze diferite litigii, fiind salarizaţi din vistierie. Funcţionarii, numiţi de domn şi plătiţi din bugetul statului, erau obligaţi să informeze regulat domnia despre activitatea lor. Informaţia trebuia alcătuită numai în limba română.
În cadrul reformelor a fost acordată o anumită atenţie şi bisericii. Printr-o dispoziţie domnească se interzicea de a ridica la rang bisericesc persoane neştiutoare de carte, aceleaşi dispoziţii interziceau protoiereilor, care se aflau în fruntea conducerii ecleziastice de ţinut, să aibă propriile lor închisori, deoarece, după cum se stabilise, ei luau bani de la cei întemniţaţi. Constantin Mavrocordat a cerut, de asemenea, de la egumenii mănăstirilor de ţară să prezinte dări de seamă anuale referitoare la activitatea lor gospodărească. Ţinând cont de nemulţumirea călugărilor faţă de activitatea egumenilor numiţi de mitropolie din rândul grecilor fanarioţi, domnul a emis o dispoziţie privind alegerea pe viaţă a egumenilor numai din rândurile călugărilor autohtoni.
Reformele din perioada domniei lui C. Mavrocordat din anii 1741-1743 n-au vizat problema situaţiei juridice a ţăranilor şerbi. Dar, după ce este numit de Poartă domn al Munteniei (1744-1748), domnul s-a preocupat şi de ea. Hrisovul de eliberare din şerbie (rumânie) din 1746 dădu posibilitate ţăranilor să iasă din starea de dependenţă personală faţă de stăpânii de moşii, răscumpărându-se cu suma de 10 taleri pe cap. Reforma ţărănească a fost promulgată de domn şi în Moldova, în timpul aflării sale la domnie în anii 1748-1749.
La 9 aprilie 1749, la mănăstirea Trei Ierarhi din Iaşi, Constantin Mavrocordat a convocat Marea Adunare a ţării. Despre desfăşurarea Adunării aflăm despre Aşezământul de dezrobire şi din relatările cronicarului Pseudo-Enache Kogălniceanu[8]. Conform Aşezământului se stabilea statutul vecinilor în comparaţie cu ţăranii slobozi aşezaţi pe moşii boiereşti şi mănăstireşti. Boierii au fost nevoiţi să recunoască abuzul care s-a făcut prin asimilarea vecinilor cu robii ţigani, promiţând că pe viitor vecinii vor fi consideraţi “săteni megieşi fără moşie”. S-a mai convenit “ca atunci când se va vinde moşie, oamenii să nu se vânză”[9]. Boierii au convenit să nu le mai spună “vecini” acestor ţărani, “ci ca nişte săteni ai satelor în sat să rămână”[10]. Afirmaţia privitoare la rămânerea în sat nu se referea la moşia stăpânului, ci era o obligaţie fiscală a tuturor categoriilor de ţărani, introdusă încă în octombrie 1741 de a nu părăsi satele fără încuviinţarea domniei. Boierii au refuzat să accepte răscumpărarea vecinilor cu 10 lei ca în Muntenia, socotind această sumă foarte mică, dar au reuşit să capete încuviinţarea domnului ca foştii vecini să presteze 24 de zile de boieresc pe an. Legislaţia agrară a avut drept scop asigurarea solvabilităţii ţăranilor la prestarea dărilor către stat.
Nici un alt domn fanariot nu a încercat cu atâta insistenţă să introducă reforme în viaţa socială şi politică a Principatelor. Deşi reformele sociale înfăptuite de Constantin Mavrocordat n-au fost în stare să ducă la rezultatele scontate de o cârmuire, nu trebuie totuşi să uităm ideile care l-au animat pe domnitor atunci când a luat hotărârea să treacă la abolirea servituţii persoanale a ţăranilor din Ţara Românească şi Moldova[11]. Cu tot caracterul lor limitat, aceste reforme au contribuit însă la ameliorarea situaţiei existente în Principatele Române de la sud şi est de Carpaţi. Activitatea reformatoare a lui Constantin Mavrocordat trebuie deci evaluată pe toată întinderea ei (1730—1769) şi nu numai în raport cu ceea cea rămas pozitiv ori negativ de pe urma guvernării sale în cele două Ţări Române.
Programul reformelor, cu toate derogările şi încălcările Porţii, şi-a dovedit viabilitatea în a doua jumătate a secolului, fiind reluat de pincipii fanarioţi în ultima treime a secolului şi la începutul celui următor. Alexandru Ipsilanti (1774-1782, 1796-1797) a făcut un nou efort de reorganizare, reintroducând termene fixe de plată la perceperea birului, fapt ce a contribuit la prosperitatea ţării. Încercarea de separare a justiţiei de administraţie, crearea de noi instanţe judecătoreşti şi opera de codificare a semnificat un evident progres pe calea modernizării statului. Mai mult, datorită reformelor aplicate succesiv de Constantin Mavrocordat într-o ţară sau alta, s-a stabilit o unitate între cele două Principate, exprimată şi prin alăturarea celor două steme pe scutul domnului[12].
Politica de reformă a domnilor fanarioţi a fost lipsită de continuitate, întrucât alături de cârmuitori luminaţi precum Nicolae şi Constantin Mavrocordat şi Alexandru şi Constantin Ipsilanti s-au aflat personalităţi şterse şi, ceea ce a fost mult mai grav, simpli spoliatori. Eşecul ei a fost însă provocat de caracterul arbitrar al dominaţiei otomane, pentru că orice reglementare cu caracter fiscal era anulată, în cele din urmă, de absenţa oricărei reglementări în regimul de obligaţii ale Principatelor faţă de Poartă[13].
Singurul domeniu în care despotismul luminat fanariot a dat oarecare roade a fost acela al codificării legislative şi al alcătuirii de coduri moderne. Codurile laice ale veacului al XVII – lea, Cartea românească de învăţătură (1646), Pravila de la Govora (1652)[14], Îndreptarea legii (1652)[15], bazate pe obiceiul pământului şi pe izvoarele romano – bizantine, nu mai reflectau decât incomplet noile realităţi sociale şi juridice. Cu toate acestea, iniţiativa înlocuirii lor a apărut abia în a doua jumătate a secolului al XVIII – lea când, la îndemnul domnilor Ştefan Racoviţă, Scarlat Ghica şi Alexandru Ipsilanti, juristul Mihai Fotino a alcătuit trei proiecte de coduri (între care şi unul agrar), nepuse însă în aplicare din cauza caracterului lor prea apăsat bizantin, nepotrivit realităţilor locale[16].
Codificările realizate până la 1821 privesc îndeosebi organizarea instanţelor, procedura de judecată şi dreptul civil. Atenţia specială acordată procedurii de judecată se explică prin unele implicaţii ale tratatului de la Kuciuk – Kainargi. Conform acestuia, Ţările Române puteau stabili o serie de relaţii cu cele europene, dar exista temerea că cetăţenii altor state vor pretinde să fie judecaţi după legile lor pe motiv că procedura de judecată este înapoiată, aşa cum procedau şi în Imperiul Otoman. Efortul de a se crea o procedură de judecată modernă avea o dublă semnificaţie: pe de o parte se evita aplicarea regimului capitulaţiilor în Ţările Române, pe de altă parte, prin această particularitate a regimului străinilor se sublinia încă o dată ideea că Ţările Române nu fac parte integrantă din Imperiul Otoman[17].
Noile legiuiri au fost desemnate prin termenul de condică, codică sau cod potrivit tradiţiei romane şi practicii din Europa acelei vremi.
Primul cod fanariot – Pravilniceasca condică[18] – a fost redactată de către Mihai Fotino în Ţara Românească din porunca lui Alexandru Ipsilanti în anul 1775 şi a intrat în vigoare abia după cinci ani, la 1780, datorită opoziţiei Porţii. Ea a fost scrisă în limba greacă şi română. Denumirea de Pravilniceasca condică este convenţională, deoarece, oficial ea s-a numit, în limba greacă Sintagmation nomicon, iar în limba română, Mica rânduială juridică. Prin această legiuire s-a făcut un pas important în direcţia modernizării organizării justiţiei. Deşi nu există deosebiri importante între cele două versiuni, cea în limba română este mai clară, terminologia juridică fiind astfel elaborată încât să fie înţeleasă de popor[19]. Faptul că autorii au pornit, de regulă, de la instituţiile juridice existente la acea epocă în Ţara Românească este confirmat prin aceea că versiunea în limba greacă abundă de termeni româneşti.
Între izvoarele acestei legiuiri trebuie menţionate: Obiceiul românesc, unele dispoziţii din Bazilicale, jurisprudenţa (poveţele) şi doctrina juridică modernă (Montesquieu, Beccaria). Deşi autorii nu sunt indicaţi, din conţinutul legiuirii reiese că aceşti cunoşteau vechiul drept românesc, dreptul bizantin, limba greacă şi limba română.
Cele mai multe dispoziţii se referă la organizarea instanţelor şi la procedura de judecată, alături de care întâlnim unele texte privind dreptul civil, organizarea administrativă, precum şi raporturile dintre boieri şi ţărani.
În fapt, Pravilniceasca condică s-a aplicat până la adoptarea Codului Caragea (1818), dar a fost abrogată abia în 1865 când a intrat în vigoare Codul civil român[20].
Codul Callimachi (Codica ţivilă a Moldovei) a fost elaborat de către mai multe comisii de jurişti, formate încă din anul 1813, la iniţiativa domnului Scarlat Callimachi. şi acest cod a fost publicat în limbile română şi greacă. Versiunea în limba greacă a fost tipărită şi a intrat în vigoare în anul 1817, pe când textul în limba română a apărut abia în 1833. Principalele izvoare ale Codicii ţivile a Moldovei au fost: Obiceiul românesc, dreptul bizantin, codul civil francez (1804) şi codul civil austriac (1811). Cele 2032 articole ale Codului Callimachi sunt structurate în două părţi, precedate de o introducere. În partea introductivă sunt cuprinse unele dispoziţii generale referitoare la lege, precizându-se că acele materii în care codul este lacunar vor fi reglementate potrivit Obiceiului românesc. Partea întâi este consacrată dritului persoanelor, cea de-a doua dritului lucrurilor, iar cea de-a treia „înmărginirilor” ce privesc dritul persoanelor dimpreună şi a lucrurilor. În partea finală sunt cuprinse două anexe care înfăţişează regulile aplicabile concursului creditorilor şi licitaţiei. Codul s-a aplicat până la 1 decembrie 1865[21].
Legiuirea Caragea[22] a fost întocmită şi publicată în anul 1818, din ordinul domnului Ţării Româneşti, Ioan Gheorghe Caragea, urmând a intra în vigoare cu un an mai târziu. Prin conţinutul dispoziţiilor sale, Legiuirea Caragea este mai puţin unitară deoarece cuprinde norme de drept civil, de drept penal şi de procedură. Prima parte a codului tratează despre obraze, cea de-a doua despre lucruri, partea a treia despre tocmeli, cea de-a patra despre daruri şi moştenire, partea a cincea despre vini, iar ultima parte despre ale judecăţilor. Aşadar, primele patru părţi ale legiuirii formează un adevărat cod civil, partea a cincea un cod penal, iar partea a şasea un cod de procedură[23]. Prin structura sa eterogenă, Legiuirea Caragea aminteşte, într-o anumită măsură, de fizionomia vechilor pravile. Ca şi Codul Callimachi, Legiurea Caragea s-a aplicat până la intrarea în vigoare a Codului civil român.
Prin străduinţa lor de a elimina elementele perimate ale feudalismului şi a promova modernizarea structurilor de bază ale societăţii moldo – muntene, domnii fanarioţi s-au integrat marelui curent reformator al absolutismului luminat[24].
[1] Manuel Guţan, Istoria administraţiei publice româneşti, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006, pg. 95.
[2] Olimpiu Matichescu, Istoria administraţiei publice româneşti, Editura Economică, Bucureşti, 2000, pg. 83.
[3] Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, pg. 181.
[4] ***, Istoria României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998, pg. 304.
[5] Florin Constantiniu, Constantin Mavrocordat, Editura Militară, Bucureşti, 1985, pg. 86.
[6] Ioan Brezoianu, Vechile instituţiuni ale României (1327-1866), Tipografia Ştefan Mihăilescu, Bucureşti, 1882, pg. 126.
[7] Ioan I. Nistor, op. cit., pg. 521.
[8] Mihail Kogălniceanu, op. cit., pg. 214.
[9] Ibidem.
[10] Ibidem.
66 Vlad Georgescu, op. cit., pg. 109.
[12] ***, Istoria României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998, pg. 305.
[13] Florin Constantiniu, O istorie sinceră...., pg. 185.
[14] Ion Peretz, Pravila de la Govora, Institutul de Arte Grafice Carol Gobl, Bucureşti, 1911.
[15] Îndreptarea legii, 1652, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare România, 1962.
[16] Vlad Georgescu, op. cit., pg. 109.
[17] Emil Cernea, Emil Molcuţ, op. cit., pg. 152.
[18] ***, Pravilniceasca condică-1780, Ediţie critică, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare România, 1957.
[19] Constantin C. Giurescu, op.cit., pg. 213.
[20] Emil Cernea, Emil Molcuţ, op. cit., pg. 152.
[21] Vlad Georgescu, op. cit., pg. 111.
54 Constantin C. Giurescu, op.cit., pg. 241
[22] Legiuirea Caragea, Ediţie critică, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare România, 1952.
55 Florin Constantiniu, O istorie sinceră...., pg. 185.
.