Istorie

În administraţia ţării, domnul era ajutat de dregători. Sub acest nume generic se înţelegeau funcţionarii şi slujbaşii de toate gradele, începând cu cei mari, de la curtea domnească, şi isprăvind cu cei mici, din sate. Cuvântul dregător vine din latinescul dirigo, derigo şi înseamnă a conduce, a cârmui. În documentele emise în limba slavă, cuvântul dregător este redat prin termenii pravitel, vlastel sau vlastelin în Ţara Românească, şi ureadnic în Moldova. În documentele latine, marilor dregători li se spune barones şi comites. În limba română, se mai întrebuinţau, pentru a desemna pe dregători, şi numirile de boieri, acest termen privind în special pe cei mari, şi slugi domneşti, dat de preferinţă micilor dregători[1].

Dregătorii sunt tot atât de vechi ca şi statul. Nu se poate concepe o formaţiune politică fără un aparat administrativ, pentru înacasarea dărilor şi executarea hotărârilor luate, judecătoresc, pentru împărţirea dreptăţii, şi un aparat militar, pentru asigurarea ordinii interne şi externe.

Aşa-numita „epocă fanariotă" a fost foarte hulită în veacul trecut şi în veacul nostru. Dar trebuie spus că a fost cel mai mic rău dintre relele posibile, fiindcă în momen­tul când turcii s-au temut că noi am fi putut trece de partea Austriei sau a Rusiei, existau şanse slabe să redevenim inde­pendenţi. Puteam ori să fim paşalâc, ori să avem guver­natori greci veniţi de la Constantinopol[2].

Epoca în discuţie se distinge prin evoluţii pozitive în special în domeniul administraţiei publice. Autoritarismul domnilor fanarioţi – în contrapondere cu regimul nobiliar ce caracterizase o bună parte a secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea, ce se încadra în sfera absolutismului monarhic european, marcat uneori de accente iluministe – a determinat apariţia unui centralism fără precedent în cele dou Ţări Române.

Expresia directă a acestuia a fost conturarea unui aparat de stat incomparabil mai bine dezvoltat şi mai bine organizat decât în secolele anterioare. Chiar dacă acest aparat era construit pentru a servi exploatării resurselor ţării, modul în care el a fost structurat, atribuţiile ce i s-au încredinţat şi modul concret în care acestea s-au realizat ne îndreptăţesc să vorbim despre această perioadă ca despre epoca apariţiei primilor germeni ai administraţiei publice moderne teritoriul Ţărilor Române[3]. La construirea acesteia au contribuit atât interese materiale de ordin imediat, cât şi formarea culturală europeană a unora dintre domnii împlicaţi în reformă. De asemenea, diversificarea funcţiei interne a statului a avut partea ei de contribuţie la diversificarea intereselor publice menite să satisfacă interese de ordin general. Astfel, alături de tradiţionala asigurare a ordinii interne şi de perceprea impozitelor, diversificarea intereselor publice a impus statului asumarea a noi funcţii.

Trebuie, de asemenea, remarcat faptul că obiceiul turcilor de a muta domnii fanarioţi dintr-o ţară în alta a contribuit major la asigurarea unui program de reforme identic în ambele entităţi politice româneşti. Tradiţiei instituţionale comune în domeniul politico-juridic, specifică secolelor anterioare, i s-a adăugat acum o evoluţie aproape identică în cele mai diverse domenii.

În perioada regimului fanariot, dregătoriile tradiţionale s-au menţinut, dar numărul şi importanţa lor a crescut, în condiţiile centralizării tot mai accentuate a puterii. Numărul dregătorilor a crescut fie pe calea dublării sau triplării celor vechi, fie prin crearea altora noi. Dregătorii erau numiţi la înscăunarea domnului în baza încrederii izvorâte din rudenie, avere sau priceperea candidatului. La începutul fiecărui an toţi dregătorii erau obligaţi să depună semnele dregătoriei, urmând ca domnul să-i confirme  din nou sau să-i schimbe. Dacă un om era ridicat la rangul de dregător, prin aceasta el devenea boier (era înnobilat)[4].

Prin reforma lui Constantin Mavrocordat din 1739, dregătoriile erau împărţite în trei categorii, iar această clasificare era, în acelaşi timp, criteriu de ierarhizare a boierilor. Astfel,  cei de la ban şi până la clucerul de arie se numeau boieri veliţi şi formau prima categorie; ceilalţi earu boieri de clasa a doua. Urmaşii dregătorilor din prima categorie erau numiţi neamuri, iar urmaşii celor din categoria a doua mazili. Ulterior, boierii veliţi erau clasificaţi la rândul lor în categorii, ajungându-se la trei categorii de boieri[5].

Dregătorii cei mari sau de clasa I mai erau numiţi şi boieri divaniţi sau protipendadă şi se bucurau de cele maimari privilegii: puteau participa la Sfatul domnesc, erau scutiţi de aproape toate dările, aveau cel mai mare număr de scutelnici şi purtau titulatura de „cinstiţi şi credincioşi”. Datorită rangului lor, ei erau persoanele care, alături de domn, luau deciziile în cele mai importante probleme de stat.

A doua categorie era formată, în general, din foştii mari dregători ai curţii domneşti dintre care unii şi-au pierdut treptat atribuţiile, rămânând cu titlul şi privilegiile, iar alţii exercitând mai vechile atribuţii până la desfiinţarea dregătoriei de către Regulamentele Organice. Numărul tuturor dregătorilor lipsiţi de atribuţii s-a înmulţit constant în urma numeroaselor favoruri sau vânzări de dregătorii prin pitac domnesc. Toţi se bucurau de privilegiile boiereşti, unii vaând leafă sau venit din dregătorie şi toţi un număr de scutelnici ce varia între 2 şi 40.

Dregătorii de clasa a III-a proveaneau din rândul dregătorilor de clasa a II-a, dintre persoanele care primiseră dregătoria propriu-zisă, îmbrăcând caftanul, ori dintre cei care obţinuseră dregătoria ca pe o favoare sau contra cost de la domn, neexercitându-i atribuţiile[6].

Cu câteva excepţii, numirea dregătorilor se făcea dintre proprietarii de pământ, neexistând, mai ales în clasele boiereşti superioare, dregători care să nu fie în acelaşi timp şi mari proprietari de pământ. În consecinţă, cel puţin la nivelul superior al eşalonului funcţionăresc, a subzistat, latent, tradiţionala identificare dintre pământ şi boierie. Astfel , vechea ecuaţie boierie = pământs-a transformat într-o echivalenţă cu trei elemente: boierie = dregătorie = pământ. În aceste condiţii, vechile mari dregătorii au fost ocupate, de regulă, de către boierii români şi mai puţin de către greci[7].

Existentă în mai toate statele europene cu regim absolutism monarhic, vânzarea slujbelor a devenit treptat un proces elaborat, generalizat la nivelul întregii scări ierarhice funcţionăreşti. Aşa cum domnul îşi cumpără tronul plătind bani grei, boierii îşi cumpără dregătoria de la domn, şi, la rândul lor, vând dregătoriile de slujbaşi sau de ispravnici. Dar, spre deosebire de Franţa, de exemplu, unde negoţul cu dregătorii dusese la moştenirea unora dintre ele – prin urmare, la stabilitatea şi independenţa lor – la noi, venalitatea slujbelor din perioada fanarioţilor a dus la o adevărată instabilitate instituţională. Pentru a satisface un număr cât mai mare de cereri şi a umple vistieria domnului, sistemul impune ca dregătorii, înalţii slujbaşi, ispravnicii şi administratorii să nu stea in slujbe decât un an. Apoi, aşteaptă, sau mai curând pîndesc un nou prilej[8].

Instituţionalizarea vânzării slujbelor, de sus în jos, o dată la un an, aducea instabilitatea funcţiilor publice aproape de perfecţiune. În aceste condiţii, idealul fiecărui cumpărător de dregătorie era de a abuza cât mai mult de ea, timp de un an de zile, în scopul obţinerii de venituri mari care să-i asigure zile liniştite după eventuala cădere din funcţie. În paralel, s-a recurs, pe de o parte, la crearea şi vânzarea unor numeroase slujbe, şi pe de altă parte, la multiplicarea şi vânzarea de mai multe ori a aceleiaşi dregătorii. Mai mult, s-a recurs şi la crearea de ranguri numeroase în cadrul aceleiaşi dregătorii. De exemplu, pe lângă marele postelnic exista un al doilea şi un al treilea postelnic precum şi o armată de mici postelnici[9].

Toate acestea au avut drept consecinţă, la nivelul dregătoriilor centrale, apariţia aşa-numiţilor dregători fără atribuţii alături de dregătorii ce exercitau atribuţii efective. În acest mod, boierimea devenea dintr-o clasă de dregători o clasă purtătoare de titluri. Existenţa lor s-a datorat, însă, şi reformei lui Constantin Mavrocordat care, ridicând atribuţiile efective unor dregători mai vechi, le-a permis acestora să-şi păstreze rangul cu venituri. Chiar dacă nu mai exercitau concret atribuţii în cadrul aparatului de stat, apartenenţa lor la clasa boierească nu a fost pusă sub semnul întrebării în condiţiile în care, pentru mentalitatea epocii, a fi boier însemna a deţine o dregătorie.

În domniile sale precedente, atât în Moldova, cât şi în Muntenia, Constantin Mavrocordat, cu pregătirea aleasă pe care o avea, observase o serie de neajunsuri, lipsuri şi nepotriviri în diferitele domenii ale organizării de stat şi sociale. Administraţia, cu numeroasele ei ramuri, în special cea financiară şi fiscală, sistemul judiciar, boierimea, cu structura şi privilegiile ei, ţărănimea, cu necazurile şi îndatoririle ei, toate puneau probleme ce-şi aşteptau rezolvarea.

Începutul acestei activităţi de reînnoirea a tuturor sferelor vieţii sociale a fost făcut de hrisovul din 7 februarie 1741. Refacerea ţării, atât de încercată de război, şi reunificarea administrativă, impusă de realipirea Olteniei au făcut necesară promulgarea hrisovului de reformă. Prevederile cu caracter fiscal ale aşezământului erau desfiinţarea văcăritului şi pogonăritului , revenirea la sistemul celor patru sferturi şi scutirea de dăjdii a mănăstirilor, preoţilor şi de toate dările a descendenţilor veliţilor boieri (neamuri)[10].

Pentru Constantin Mavrocordat, administraţia şi justiţia trebuiau să se transforme din factori de intabilitate demografică în auxiliari eficienţi ai politicii de reformă. În acelaşi timp, în viziunea domnului, statul trebuia să fie omniprezent, veghind ca autoritatea şi poruncile domneşti să fie riguros respectate de toţi locuitorii ţării. Pentru Constantin Mavrocordat, boierii şi ţăranii erau, în egală măsură, supuşii săi şi domnul nu înţelegea să-i avantajeze pe cei dintâi în detrimentul celor din urmă, mai ales că această masă de ţărani aducea grosul veniturilor vistieriei[11].

Misiunea de a urmări permanent aplicarea măsurilor domneşti şi de a veghea statornic menţinearea capacităţii fiscale a locuitorilor, prin înlăturarea oricăror cauze de nemulţumire a revenit ispravnicilor: „Ispravnicii se fac câte doi de judeţ; ei judecă şi fac cislele banilor de prin sate; ei pun în lucrare orice măsură se ordonă de vistierie în ţară; ei sunt datori să cunoască puterea locuitorilor de prin sate şi numărul lor, pentru ca să-i oblige la ponturile legiuite către boierii mari şi mici şi către boierii de neam”[12].

Ispravnicii, cum se poate constata în mărturia citată, nu-şi limitau activitatea la sectorul administrativ, ci aveau întinse atribuţii în cel fiscal. Din analiza hrisovului emis la 7 februarie 1741 s-a văzut că ispravnicii îndeplineau şi funcţii judecătoreşti, astfel că aceşti conducători de judeţe (Ţara Românească) şi ţinuturi (Moldova) întruneau în persoana lor atribuţii în cele trei sectoare esenţiale ale vieţii de stat: fiscalitatea, administraţia şi justişia. În judeţe şi ţinuturi ei erau reprezentanţii domniei, împuterniciţi să dispună în cele mai importante aspecte ale vieţii locale.

Relaţia dintre administrativ şi fiscal este dezvăluită în textul aşezământului. Astfel, ispravnicii aveau obligaţia de a împărţi dreptate locuitorilor, deoarece „fiind mulţi săraci scăpătaţi şi pentru neputinţa lor nedându-le mână, ca să vie cu cheltuială să-şi caute judecăţile aici la divan”. În afară de această deplasare a judecătorului la contribuabil ispravnicii-judecători mai aveau îndatorirea de a-i apăra pe ţărani „de toate strâmbătăţile ce se obicinuiescu atâtu pârcălabii la cislă, câtu şi  alţii din slujitori cu cheltuielile ce făcea”[13].

Apropierea justiţiei de ţărani, pe care Constantin Mavrocordat îi dorea buni platnici ai dărilor, avea un dublu înţeles: crearea unor instanţe de judecată în fiecare judeţ sau ţinut, care să rezolve tot mai multe din plângerile  înfăţişate pentru a-l scuti pe ţăran de drumul lung şi aşteptările din capitală şi, apoi, o apropiere în sensul unei largi receptivităţi faţă de această masă a ţărănimii, apăsată şi dispreţuită de clasa boierească. Constantin Mavrocordat dorea ca ţăranul să ştie şi, mai ales, să simtă că domnul nu tolerează injustiţia şi că, în faţa judecăţii sale, sunt egali[14].

Pentru ca acest aparat administrativ de la care domnul aştepta atât de mult în înfăptuirea politicii de reformă să nu devină, la rândul său, o altă povară pe umerii contribuabililor, domnul a hotărât salarizarea dregătorilor, simbria lor fiind acoperită din sumele percepute la sferturi (în Moldova, o sumă adiţională la sferturi era destinată salarizării). Astfel, ei nu mai aveau, cel puţin în principiu, nici o îndreptăţire pentru a le impune locuitorilor oneroase cheltuieli de întreţinere.

Salarizaţi – pentru a nu fi o povară asupra satelor – urmau să fie toţi dregătorii şi slujbaşii, astfel că în deplasările lor prin ţară cu diverse rosturi, cheltuielile urmau să fie făcute din simbrie. Salarizarea dregătorilor avea un dublu scop: pe de o parte, leafa dată de vistierie trebuia să suplinească sumele smulse de la contribuabil, a cărui capacitate de plată trebuia să fie valorificată în întregime în beneficiul statului; pe de altă parte salarizarea însemna stabilirea unui raport de dependenţă economică între boier şi domnie. În măsura în care boierul se integra aparatului de stat, iar venitul din slujbă căpăta o pondere tot mai însemnată în veniturile sale, el trebuia să câştige favoare domnului, care făcea numirile în slujbă. Era tocmai ceea ce a urmărit politica de reformă din secolul al XVIII-lea şi, cu deosebire, ce a lui Constantin Mavrocordat - un mijloc de a subordona boierimea autorităţii domneşti[15].

După împărţirea dregătorilor în două categorii (mari şi mici), domnul s-a preocupat şi de urmaşii slujbaşilor publici, pentru ca şi aceştia să se poată bucura de anumite interese la plata dărilor, cel puţin. Neamurilor (urmaşii dregătorilor de rangul I) şi mazililor (urmaşii dregătorilor de rangul al II-lea) domnul căuta să le găsească anumite rosturi şi în viaţa administrativă şi judecătorească a ţării, aplicându-i la hotărnicii de moşii, ca inspectori etc. Cu vremea, slujbaşii superiori se distingeau de subalternii lor prin anumite semne distinctive vizibile. Ei apăreau la şedinţele Divanului cu căciuli de samur, bastoane de samur etc. Primii cinci dintre veliţii boieri constituiau aşa – zisa protipendadă, adică primii cinci care aveau roluri importante în Divanul domnesc[16].

Dacă la înfiinţarea lor boieriile sau titlurile de dregători nu aveau o ierarhie bine stabilită, acest lucru se schimbă începând cu sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui următor. E o idee greşită în a identifica aceste demnităţi cu ministerele de azi (de exemplu, a-l numi ministru de externe pe postelnic ). Este adevărat că unele atribuţii se potriveau, însă nu au avut niciodată o organizare stabilită şi abia din secolul al XIX-lea fiecare boier din Divan avea o delimitare strictă a îndatoririlor ce-i reveneau. Este o inovaţie a principilor greci de a face o asemănare cu departamentele de stat existente în celelalte state europene. Însă, până în secolul al XVIII-lea nici vorbă nu era de asemenea demnităţi. Marele vornic merge la război ca şi spătarul; şi un vel postelnic comanda trupe tot aşa de bine ca serdarul mare[17]. Ordinea dregătoriilor era următoarea:

MARELE BAN al Craiovei era reprezentantul domnului în Oltenia, pe care o administra în numele acestuia. Între secolele XIII – XVII importanţa şi puterea Banului erau considerabile, atribuţiile sale fiind de natură administrativă, judecătorească şi militară. Situaţia se schimbă la începutul secolului al XVIII-lea, când, sub ocupaţia austriacă (1718 - 1739), titlul de Mare Ban este interzis. S-a creat un consiliu de 4 boieri ca organ de legătură între boierimea olteană şi administraţia imperială. Sfatul domnesc de la Bucureşti continua să cuprindă un Mare Ban ca semn al drepturilor Ţării Româneşti asupra Olteniei. După încetarea ocupaţiei, pe modelul consiliului de 4 boieri, Domnia a creat la Craiova o căimăcămie[18]. De la 1775, un singur caimacam numit de domn conducea efectiv, ajutat de divanul Craiovei. Marele Ban fixat la Bucureşti, judeca la el acasă, avea pecetea lui, iar în Divanul domnesc, cu rangul de întâiul de dregător, devenise specialist în problemele oltene. Începând din 1761, nu se mai trimite peste Olt un ban, ci un locţiitor sau, cu titlu turcesc, un caimacam, titularul rămânând la curte la Bucureşti. Treptat-treptat, prin necesităţile situaţiei de fapt, caimacamul ajunge la însemnătate reală şi la venituri mai mari decât ale banului însuşi[19]. Reminiscenţe de autonomie au mai dăinuit. Domnul, însă, a tins necontenit la lichidarea băniei, care amintea de veleităţi separatiste. Sub domnia lui Ion Caragea s-a precizat poziţia Marelui Ban faţă de domn : „caimacamul ce se orânduieşte la Craiova de către Domnie este vechil chiar al domnului”, lucrând direct cu acesta, peste capul Marelui Ban[20]. Bănia a fost desfiinţată în 1831 prin Regulamentele Organice.

Banul este atestat documentar în Moldova la începutul secolului al XVII-lea, dregătoria fiind înfiinţată în 1625 de către Constantin Duca. Cert este că banul moldovean nu are nici pe departe însemnătatea celui muntean. Dregătoria câştigă importanţă abia în cea de-a doua domnie a lui Antih Cantemir. Acesta îi fixează rangul ierarhic îndată după marele spătar şi-i hotărăşte ca venit câte un drob de sare, venit confirmat şi de Matei Ghica la 23 noiembrie 1754. În condica de lefi din 1774, vel banul este trecut cu 2400 lei anual; el continua să fie inferior spătarului, care figura cu 3000 lei. Atribuţiile banului modovean nu ne sunt cunoscute, dar el a fost, cel mai probabil, creat după exemplul din Ţara Românească[21].

MARELE VORNIC. Termenul a fost folosit pentru desemnarea marelui dregător, mai marele curţii domneşti. Atât în Ţara Românească, cât şi în Moldova, marele vornic este primul mare dregător care apare în documente. Atribuţiile marelui vornic au fost precumpănitor judecătoreşti. La început judeca numai curtea; paralel cu întărirea puterii centrale, el ţi-a extins jurisdicţia asupra întregii ţări, exceptând Oltenia, unde judeca marele ban[22].

În Ţara Românească, în secolele XIV-XVIII, a existat un singur mare vornic până în anul 1761, când Constantin Mavrocordat, pornind de la exemplul moldovean, a mai creat un mare vornic, împărţindu-le competenţa: marele vornic al Ţării de Sus era guvernator şi judecător peste cele şase judeţe apusene (Olt, Argeş, Teleorman, Vlaşca, Ilfov şi Dâmbovţa), iar marele vornic al Ţării de Jos peste cele şase judeţe răsăritene (Focşani, Buzău, Săcuieni, Prahova, Muscel şi Ialomiţa)[23].

Sub domnia lui Alexandru Moruzi, în 1793, se mai înfiinţează încă doi mari vornici; aceştia nu aveau jurisdicţie teritorială, ca primii doi, ci judecau în divanul boierilor veliţi, purtând ca însemne bastoane de argint şi primind fiecare leafă 500lei pe lună, precum şi 80 de scutelnici. La 1814 leafa celor doi mari vornici „al treilea şi al patrulea” a fost mărită la 750 lei lunar ( deci 9000 de taleri pe an ), la care se adăugau câte 15 taleri încasaţi de la fiecare povarnă sau velniţă negustorească ce fabrica rachiu[24].

Şi în Moldova se constată, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea patru mari vornici, în locul celor doi de mai înainte. Atribuţiile principale ale marelui vornic erau judecătoreşti, cu cea mai largă competenţă: civilă şi penală; el era „giudecătoriu tuturor den ţară cine au strâmbătăţi”. De la judecata marelui vornic nu se putea sustrage nici un împricinat. Competenţa lui s-a restrâns în secolul al XVIII-lea. De la 1741, era obligat să prindă pe tâlhari şi să-i trimită pentru judecată la Divan. Prin crearea Departamentului Criminalicesc, moartea de om, tâlhăria, furtul mare au încetat să mai fie judecate de marele vornic, trecând în competenţa departamentului. Începând din secolul al XVIII-lea el a primit leafă fixă de 5000 lei anual.

În Ţara Românească a funcţionat de la 1797 un nou mare dregător – vel vornic al obştirilor, creat de Alexandru Ipsilanti prin hrisovul din 5 octombrie 1797. Acest domn, care înfiiţase în 1773 Cutia milelor, sub epitropia mitropolitului şi a unor mari boieri, a reorganizat epitropia, sub conducerea unui mare dregător, marele vornic al obştirilor. Dregătoria acestuia a avut, în afară de Cutia milelor, atribuţii privind edilitatea, tutelele, moştenirile. Este, deci, o înrudire între marele vornic al obştirii din Ţara Românească şi marele vornic al obştii din Moldova. De la o vreme, acest dregător s-a numit şi vornic de cutie. Alexandru Ipsilanti organizase atât în Ţara Românească, cât şi în Moldova „Cutia cea de obşte a milosteniei”, alimentând-o cu fonduri. La 1816, marele vornic al obştirii avea în grija sa „trei cutii: milostenia, cişmelele şi orfanotrofia”[25]. Acest mare dregător avea o leafă de 6000 de lei pe an, 80 de scutelnici şi făcea parte din divanul veliţilor boieri.

În Moldova, la 1 ianuarie 1803, s-a creat ca mare dregătorie, Vornicia obştii, condusă de un vel vornic al obştii. S-a hotărât ca noul dregător  să aibă dreptul de  a participa la şedinţele marelui Divan, fiind socotit ca al V-lea mare vornic al ţării. Prin reglementarea atribuţiilor acestui nou demnitar, i s-a dat în grijă Casa milei, grija pricinilor de „clironimie” (moştenire), rânduirea de epitropi unde era nevoie, precum şi împărţirea moştenirilor. Vornicul de obşte administra daniile făcute de mănăstiri casei milelor. Pentru aceste danii făcea izvod, pe care-l prezenta domnului o dată pe an. Tot el supraveghea buna funcţionare a cişmelelor care aduceau apă în Iaşi şi făcea parte din comisia însărcinată cu administrarea averii copiilor orfani, ca executor al hotărârilor comisiei din Iaşi. Vornicul de obşte avea o cancelarie proprie al cărei şef era un logofăt cu practică.  Numeroase documente arată abuzurile lui cu averile străinilor morţi fără sau chiar cu moştenitori. Taxele percepute pentru serviciile sale erau ruinătoare. Dregătoria a fost desfiinţată în 1832[26].

La 5 martie 1794, sub Alexandru Moruzi, a fost instituit marele vornic de politie, numit la început şi vel vornic de Bucureşti. Ca atribuţii i se dă mai întâi strângerea dărilor tuturor locuitorilor din Bucureşti, apoi numai acelea ale străinilor. În acest scop, are sub sine un sameş, un polcovnic de străini şi vătăşei sau zapcii de mahalale. Primeşte 250 lei lunar, 60 de scutelnici, poartă baston de ragint şi asistă la şedinţele Divanului marilor boieri[27].

După modelul muntean, Alexandru Callimach a înfiinţat în Moldova vornicia de politie, al cărei conducător era egal în grad cu ceilalţi mari vornici din Divan. Atribuţiile lui se exercitau numai în Iaşi. Primul document în care e pomenită această nouă dregătorie datează de la 6 decembrie 1913. Vel vornicul de politie se ocupa cu aplicarea planului de sistematizare a Iaşului, şi cu planurile noilor clădiri care urmau să se construiască în capitală. La dispoziţia şi sub ordinele lui, era arhitectul oraşului, starostele de teslari, de pietrari şi toţi meşterii lucrători. Orice construcţie nouă şi chiar orice reparaţie a clădirilor deteriorate nu se putea face fără aprobarea lui. El ţinea un registru cu toţi meşterii şi toţi lucrătorii calificaţi. Prin oamenii săi, vornicul politiei trebuia să ţină curăţenia oraşului, iar locuitorii erau obligaţi să-l înştiinţeze despre cazurile de boală ivite, precum şi despre morţile întâmplate. El primea leafă şi avea sub conducerea lui 30 de slujitori cu un zapciu al lor numit căpitan. Ei erau scutiţi de dări ca şi ceilalţi slujbaşi ai ţării[28].

Vornicul de aprozi era dregător mare, specific Moldovei, creat de către Alexandru Mavrocordat la 18 septembrie 1783. Era „zapciu Divanului”, având sarcina de a-i înfăţişa pe împricinaţi la judecată, de a executa măsurile procedurale în cursul proceselor şi hotărârile  judecătoreşti. Depăşindu-şi atribuţiile, el judeca adeseori pricini fără însărcinarea Divanului, fapt care a determinat Divanul în 1821 să-i precizeze atribuţiile. El avea sub ordinele sale o închisoare care îi înlesnea abuzurile împotriva debitorilor. La executarea ordinelor el lua, prin abuz, două zeciuieli: una de la datornic şi alta de la creditor. Dregătoria vorniciei de aprozi era foarte mănoasă[29]. Veniturile proveneau din plocoanele de la subalterni, din taxele de executare şi, mai ales, din sumele stoarse prin executări abuzive. Pentru obţinerea dregătoriei se plăteau sume foarte mari. Dregătoria a fost menţinută prin Reugulamentele Organice, limitându-i-se competenţa la executări de hotărâri judecătoreşti civile[30].

Nemaiadăugând şi pe vornicul de harem, care era un dregător de caracter personal al doamnei, primind pentru slujba lui 1000 de lei lunar, se constată la sfârşitul epocii fanariote, nu mai puţin de şapte mari vornici în funcţie, în loc de unul cum era în secolele XIV – XVII. Dregătoria vornicului de harem se constată sub Nicolae Mavrogheni[31].

O sporire asemănătoare se constată şi în ceea ce priveşte pe MARELE LOGOFĂT. La început exista doar unul, însă el este dublat în ultima jumătate a secolului al XVIII-lea.

Rang împrumutat de la bizantini (λογοθετης ), acest mare dregător era şeful cancelariei şi conducea sfatul în lipsa domnului, fiind primul dintre veliţii boieri în Moldova şi al treilea, după ban şi vornic, în Ţara Românească. În calitate de şef al cancelariei, marele logofăt avea sarcina de a redacta documentele şi de a aplica pe ele ( sau a atârna de ele ) pecetea domnului. Logofătul cel mare făcea cărţile domneşti ale Divanului către ţărani, prin care îi anunţa că pot veni să se tânguiască[32]. El şi-a păstrat poziţia privilegiată până în secolul al XIX-lea[33].

În secolul al XVIII-lea, dregătoria s-a dublat. Păstrându-se marele logofăt sub titlul de logofăt de Ţara de Sus, s-a creat de către domnul Alexandru Ipsilanti, în 1776, demnitatea de mare logofăt de Ţara de Jos, punându-se judecătoriile celor 6 judeţe răsăritene sub ascultarea acestui demnitar, şi rămânând cele 6 judeţe apusene sub ascultarea celuilalt mare logofăt de Ţara de Sus. Tot acesta mai examina şi procesele rezolvate ce ieşeau din cancelaria domnească, primind, atât de la hrisoave, cât şi de la cărţi de judecată taxe. Profiturile acestui nou demnitar erau leafa lunară şi scutelnici[34].

Subalternii marelui logofăt erau - şi în Ţara Românească şi în Moldova - al doilea şi al treilea logofăt, precum şi toţi diecii, grămăticii, pisarii şi uricarii cancelariei domneşti. Al doilea logofăt a fost unul din dregătorii însemnaţi ai ţării, documentele amintindu-l întotdeauna printre marii boieri, de obicei după marele armaş. El era primul locţiitor al marelui, în care calitate semna uneori documentele în locul acestuia sau hotărnicea moşiile. Alteori, al doilea logofăt era trimis să facă hotărnicii, ţinând locul marelui logofăt, sau îi trimitea pe feciorii săi  să le facă.

Ca şi al doilea logofăt, treti logofăt ocupa o poziţie socială foarte bună. El apărea adesea ca martor între ceilalţi mari boieri ai ţării, care-l numesc „fratele nostru”  sau  „frate şi prieten”. Cel care ocupa această funcţie trebuia să ştie să scrie, să citească şi să cunoască limba cancelariei, şi ca atribuţii, trebuia să pună pecetea mică pe scrisorile particulare ale domnului, să se ocupe de pricinile bisericeşti şi să se îngrijească de respectarea ceremonialului de curte la sosirea solilor străini. El purta pecetea pe care o punea pe documentele semnate de marele logofăt. Tot el citea domnului jalbele primite de la locuitori prin intermediul spătarului al treilea şi însemna pe ele hotărârea domnului[35]. Documentele atestă faptul că logofătul al treilea ţinea locul marelui logofăt şi a celui de-al doilea atunci când aceştia lipseau.

În a doua domnie a lui Alexandru Ipsilanti în Ţara Românească, la 20 iulie 1797, se înfiinţează marele logofăt de obiceiuri, având ca sarcină să adune toate „obiceiurile şi orânduielile politiceşti”, adică să colecţioneze normele de drept consuetudinar, în care scop se înfiinţa „ condica de obiceiuri ”. Pe baza acestora se întrezărea că se va scrie „ istoria, orânduiala politicească ”, care urma „ să se păstreze la cămară”. Hrisovul de înfiinţare a dregătoriei a reglementat ceremonialul curţii, urmând să relizeze pentru Ţara Românească un cod al protocolului[36]. Logofătul de obiceiuri făcea parte din divanul veliţilor boieri, purta baston de argint, câştiga până la 12000 lei anual şi avea ca subalterni 3 logofeţei. În 1822, el îşi păstra rangul de boier de categoria I, fiind al IX-lea mare dregător după marele logofăt al Ţării de Jos. În Moldova, logofătul de obiceiuri a fost creat sub domnia lui Alexandru Callimach.

Logofătul de taină. În Moldova, logofătul de taină era un mic dregător la curtea domnului, secretar intim al domnului. El citea plângerile oamenilor adresate domnului şi redacta răspunsul pe care al treilea logofăt punea pecetea domnească. Logofătul de taină făcea parte din rufetul lui vel logofăt  şi avea zapciu pe treti logofăt. În Ţara Românească, in secolul al XVIII-lea  erau 2 logofeţi de taină ca subalterni ai marelui logofăt, în afară de alţii mai mici, logofeţi de divan. Dintre cei 2, unul era primul colaborator al marelui logofăt pentru probleme judiciare[37]. Deşi era boier de rangul 4, logofătul de taină era un adevărat mare dregător. El citea în divan actele pricinilor, prin el se comunicau în scris rezoluţiile şi întăririle domnului. Subordonat marelui logofăt, dar sfetnic intim al domnului, el îi citea acestuia, seara, în particular, hârtiile proceselor sorocite  a doua zi. El trebuia să cunoască legile şi obiceiurile şi nu se schimba ca marii dregători, ci numai în caz de abateri grave.

La începutul secolului al XIX – lea, şi anume în primul an al domniei lui Ioan Caragea, la 30 noiembrie 1812, s-a înfiinţat dregătoria marelui logofăt al trebilor din afară sau al „ străinelor pricini ”, având de judecat, împreună cu doi boieri asesori, procesele dintre pământeni şi străini sau ale străinilor între ei. Ca rang ierarhic, el venea după marele vornic de politie. 

MARELE SPĂTAR avea la început însărcinarea de a ţine spada domnului în timpul ceremoniilor şi de a comanda armata în vreme de război. Dacă altădată fusese comandant al oştirilor, în timpul regimului fanariot, după ce armata ţării a fost desfiinţată, spătarul nu mai are în subordine decât o mână de mercenari, de arnăuţi şi de jandarmi[38]. Boier divănit, judecător, comandant al mahalalelor Bucureştiului, el stabilea normele bunei rânduieli şi păzea oraşul de incendii, de hoţi şi răufăcători. Marele spătar judeca litigiile dintre locuitorii mahalalelor Bucureştiului şi îi controla pe toţi cei care intrau sau ieşeau in oraş cu ajutorul străjerilor de pe drumurile şi podurile oraşului. Competenţa sa se întindea nu numai asupra capitalei, ci şi asupra judeţelor ţării, unde avea în subordine polcovnici, zapcii, căpitani şi alţi slujitori. De asemenea, marele spătar păzea hotarele ţării cu ajutorul căpitanilor de margine. Nu primea un salariu lunar de la vistierie, dar avea un venit anual de 70.000-80.000 de taleri.

MARELE VISTIER era administratorul financiar al ţării. El avea grijă să se încaseze dările, făcea plăţile necesare, ţinea socotelile, repartiza impozitele. Ca rang ierahic, venea în locul al IV-lea după ban, vornic şi logofăt. În Moldova, atribuţiile vistierului sunt aceleaşi ca şi în Ţara Românească, însă ierarhic, el vine după spătar[39].

 La începutul secolului al XVIII – lea, vistierul era ultimul dintre marii dregătorii care compuneau Sfatul domnesc. Dimitrie Cantemir scria că vistierul participa la sfat numai pentru că păstra cheia de la cămara unde aveau loc şedinţele. Însemnătatea lui a crescut în secolul al XVIII – lea şi mai ales în secolul al XIX – lea, când, sub influenţa mentalităţii ruseşti a fost un timp în care era considerat ca primul membru al Divanului domnesc. După despărţirea cămării de vistierie,  marele dregător a păstrat ca atribuţii: să aşeze impozitele asupra ţării; să primească banii adunaţi din impozite de la cei care îi strângeau, fie ca arendaşi, fie ca slujitori domneşti, dând chitanţe de primire; să păstreze aceşti bani; să elibereze banii necesari cheltuielilor poruncite de domn; să ţină socoteala tuturor sumelor primite şi plătite spre a putea da oricând seama domnului şi boierilor de gestiunea lui. În Moldova, trimestrial, vistierul era obligat să prezinte Sfatului domnesc socoteala veniturilor şi cheltuielilor vistieriei.

La sfârşitul secolului al XVIII – lea şi începutul secolului al XIX – lea, vistierul a avut şi altă atribuţie importantă: el numea şi controla pe ispravnicii ţinuturilor şi pe sameşii fiecărui ţinut. Prin aceasta, controla întreaga administraţie a ţării[40]. Marele vistier făcea ponturile (instrucţiunile) după care se ghidau ispravnicii, şi cărţile de vestire în ţară. Aceste cărţi erau mai întâi cercetate de către marii boieri, apoi se supuneau domnului, după care erau trimise în judeţe către ispravnici[41]. El avea şi importante atribuţii judecătoreşti: a) la încasarea imozitelor se făceau mari abuzuri de către organele de executare. Aşezămantul din 1741 al lui Constantin Mavrocordat a dat vistierului dreptul de a judeca „ pe cei ce jăluiesc  de slujbaşi şi pricinile dăjdiilor precum hotărăsc ponturile”. b) În virtutea dregătoriei sale, vel vistierul judeca pe negustori; hrisoavele domneşti întărind privilegiul negustorilor, în special pământeni, decid că pricinile lor vor fi judecate de marele vornic „ după vechiul obicei ”; c) vistierul era deseori delegat de domn să judece pricini importante. Subalternii direcţi ai marelui vistier au fost, în ambele ţări, al doilea şi al treilea vistier şi logofeţii de vistierie. Veniturile lui proveneau, din secolul al XVIII – lea, din leafă fixă: în Ţara Românească 9000 lei anual, iar în Moldova 3600 lei anual, plus 2500 lei anual de la arendaşii veniturilor domneşti. Către sfârşitul secolului al XVIII – lea şi începutul celui următor, veniturile vistierului au crescut prin atribuţia dobândită de acesta de a numi pe ispravnici, care plăteau, fiecare, la numire o sumă importantă. Dregătoria de vistiernic era cea mai râvnită, aducând titularului un venit sigur de 500.000 piaştri anual[42].

MARELE POSTELNIC avea la început sarcina de a îngriji de camera domnului. Mai târziu, după cum ne spune Cantemir, era un fel de mareşal al palatului. Dintre toţi boierii, numai ei avea voie să intre în camera de dormit a domnului, oricând şi neanunţat[43]. Rolul său de mijlocitor între domn şi dregători, între domn şi trimişii statelor străine i-a sporit importanţa; din dregător în serviciul personal al domnului, marele postelnic a devenit dregător al ţării. Izvoarele narative din secolele XVI-XVIII îl consideră mai important decât documentele. După Sivori, marele postelnic era al patrulea din cei 12 mari dregători; după A.M. del Chiaro era al şaptelea mare dregător în Sfatul domnesc.

În secolul al XIX – lea, prin amplificarea vieţii de stat şi crearea consulatelor, rolul lui sporind, marele postelnic a devenit un fel de ministru al „trebilor din afară”. El ţinea corespondenţa domnului cu Poarta şi cu paşalele din serhaturi. De la rangul de ultim dregător al Sfatului, el ajunge, în secolul al XVIII-lea, să aibă cea mai mare leafă (12000 lei pe an în 1795), fiind văzut de străini ca un fel de prim-ministru. Grigore Ureche arată că postelnicul era tălmaci de limbi străine, atribuţie efectiv exercitată. Miron Costin şi Dimitrie Cantemir îl arată ca un fel de mareşal al curţii domneşti, cu drept de a judeca pe curteni şi având în sarcina sa protocolul curţii. De la Croix îl numea „mare maestru de ceremonii”[44].

Chiar dacă nu era printre primii mari dregători, marele postelnic juca de fapt un rol de prim plan. Când domnii, în loc să convoace Sfatul, preferau să se sfătuiască cu un dregător, vel postelnic fiind mai aproape de domn, juca el acest rol, cum a fost marele postelnic Ramadan[45]. Ales dintre rudele sau persoanele apropiate domnului (sub regimul fanariot, întotdeauna un grec), postelnicul, stând în picioare lângă domn în timpul audienţelor, era un fel de ministru cu relaţii externe, un şef de protocol şi totodată mijlocitorul dintre domn şi ceilalţi miniştri. Însemnul dregătoriei lui era un baston lung de argint, cu o măciulie mare, tot din argint[46].

MARELE CLUCER avea ca sarcină aprovizionarea curţii domneşti cu grâu, vin şi alte elemente necesare pentru curte şi oaspeţi. În lipsa unui jitnicer (care a existat numai în Moldova), marele clucer avea în atribuţiile sale strângerea zeciuielii cuvenite domnului din grâu. El a avut ca subalterni întâi nişte cluceri de jitniţă, apoi doi cluceri de arie şi un clucer de pivniţă[47].

După reforma lui Constantin Mavrocordat, suprimându-se atribuţiile marelui clucer, acesta a primit leafă 200 lei lunar şi 50 de scutelnici, dar şi-a păstrat rangul de boier de clasa aI, fiind localizat pe locul 8. De asemenea, el a păstrat dreptul de a participa la Divanul domnesc şi chiar la judecăţile veliţilor boieri. Aceeaşi reformă, împărţind pe boieri în două, a inclus în categoria I a marilor boieri şi pe clucerul de arie, categoria I fiind compusă din boierii de la ban până la clucerul de arie.

În secolul al XIX – lea, marele clucer a devenit boier de clasa a doua, fiind primul în această clasă, iar clucerul de arie al 8-lea din clasa a III – a. În Moldova, el a avut atribuţii similare cu ale omonimului din Ţara Românească, dar însemnătatea şi rangul său au fost inferioare. Marele clucer era „ispravnic pe beciurile domneşti” şi „mai mare peste cămările domneşti”, cu sarcina strângerii şi păstrării alimentelor necesare curţii şi oaspeţilor. El aduna şi zeciuiala datorată domnului din grâne. În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, Dimitrie Cantemir îl arăta ca al patrulea boier din Divan, după medelnicer. În secolul al XVIII-lea, marele clucer a primit leafă 80 lei pe lună, dar a păstrat şi venitul de la stânile din munte până în Siret. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, el era tot boier de Divan (al 15-lea, după vel portar), dar în secolul al XIX-lea, este retrogradat la clasa a doua, al 11-lea din această categorie, însă boier fără dregătorie. El primea însărcinări administrative sau judecătoreşti din care realiza câştiguri[48].

MARELE PAHARNIC era mare dregător la curtea domnilor, menţionat în documente si cu denumirea de ceaşnic (în Modova). Atribuţiile care au determinat apariţia dregătoriei au fost grija pentru băutura domnului, atât pentru aprovizionarea pivniţelor domneşti, cât, mai ales, ca băutura domnului să nu fie otrăvită. Înainte de a oferi paharul domnului, el trebuia „să ia credinţa”, adică să guste cu un pahar mai mic spre a vedea dacă vinul n-a fost cumva otrăvit[49]. Cu timpul atribuţiile sale s-au înmulţit: paharnicul administra viile domneşti, supraveghea pe cele particulare, percepea dujma vinului cuvenită domnului, judeca pricinile ivite în legătură cu viile, mai ales în Moldova, comanda cetele de păhărnicei, în special în Ţara Românească. Subalternii marelui paharnic erau vtori paharnic, pivnicerul, cuparul, iar în Moldova  şi treti paharnic.

Marele paharnic nu servea pe domn la masă decât în zilele de sărbătoare, în restul zilelor fiind înlocuit de subalterni. Deşi nu avea salariu, veniturile lui erau importante. În Ţara Românească el primea plocoane de la păhărnicei, numeroşi şi înstăriţi. Mai primea venitul numit păhărnicia, constând într-o cantitate însemnată de vin (1000 de vedre) de la proprietarii de vin. În Moldova, marele paharnic primea de la fiecare proprietar un plocon când îi dădea autorizaţia fără de care nu putea culege via. În plus, el avea un mare venit de la stărostia de Cotnari, unde strângea zeciuiala cuvenită domnului şi anumite dări pe vinurile vândute. Prin hrisovul din 1754, marele paharnic a mai primit o jumătate din ortul perceput de starostele de Putna. Venitul păhărniciei a fost ultima oară confirmat prin hrisovul din 1775 al lui Grigore Ghica, dar a fost luat de la marele paharnic şi dat mănăstirii Sfântul Spiridon din Iaşi pentru spital. În a doua jumătate a secolului al XVIII – lea, atribuţiile lui de la curte au fost tot mai mult exercitate de un alt dregător, cuparul. Acesta a făcut ca marele paharnic să rămână un dregător fără atribuţii, un boier cu titlu, dar fără dregătorie[50].

MARELE STOLNIC. Dregător în ambele Ţări Române extracarpatice, el avea grijă de masa domnului, fiind şeful bucătăriei. Servea personal la sărbători şi mese oficiale, gustând mâncărurile, pentru a arăta oaspeţilor că nu sunt otrăvite. La mesele obişnuite, serviciul era făcut vtori şi treti stolnic[51]. În atribuţiile sale intra aprovizionarea curţii cu peşte, carnea rămânând în sarcina slugerului. Subalternii săi erau: al doilea şi al treilea stolnic, marele şufar şi stolniceii, de la curte şi de la sate. Aceştia din urmă se ocupau de strângerea dijmei din peştele prins în Dunăre şi în bălţile de lângă Dunăre. Venitul stolnicului erau în legătură cu atribuţiile lui; astfel, de pildă, pe vremea fanarioţilor, pescuitul în balta Grecii (Greaca) îi era rezervat exclusiv[52]. 

MARELE COMIS era dregătorul care avea în grijă grajdiurile domneşti, adică se ocupa de caii domnului, în atribuţiile sale intrând şi procurarea furajului (fân şi orz) necesar cailor domneşti sau ai acelora ai oaspeţilor domnului, evidenţa cailor, transportarea cailor trimişi de domn sultanului. Marele comis îl însoţea pe domn când acesta ieşea călare şi participa (la Bobotează şi la Sf. Gheorghe) la ceremonii, în care erau prezenţi caii domneşti, inclusiv tabla – paşa (calul dăruit de sultan domnului).

În secolul al XVIII – lea (1778), era al 11-lea boier de clasa I, dar în secolul al XIX – lea, el devine boier de clasa a II-a, fiind al 5-lea din această categorie. A fost printre puţinii dregători care şi-au păstrat efectiv atribuţiile; avea, ca şi boier de clasa I, dreptul de a participa la Divan[53]. Veniturile lui proveneau, la fel ca şi la stolnic, în legătură cu atribuţiile îndeplinite, la care se adăugau darurile de la subalterni. În secolul al XVIII – lea, a primit leafă 100-200 lei pe lună, plus 20-30 de scutelnici. În secolul următor, venitul din speculaţiile furajului trecea de 100.000 piaştri anual. Chiar după reducere, venitul comisului tot ajungea la 30.000 piaştri pe an. Rangul său de mare dregător şi de boier de Divan de categoria I şi l-a păstrat în secolul al XVIII – lea, imediat după vel stolnic. El avea ca subalterni pe vtori şi treti comis şi mai mulţi comişei[54].

În veacul al XVIII – lea, numărul dregătorilor creşte considerabil. Schimbându-se criteriul boieriei prin reforma lui Constantin Mavrocordat, hotărându-se anume boier este cel care are o slujbă sau o dregătorie domnească, dându-se apoi lefi şi scutiri acestor dregători, se produce o adevărată năvală spre slujbe. Din acest motiv, domnii sunt nevoiţi să sporească mereu numărul dregătoriilor. Unul din procedeele obişnuite era împărţirea atribuţiilor: ceea ce până atunci făcea un singur dregător, făceau acum doi sau trei; ei poartă nume deosebite, în legătură cu atribuţia specială şi limitată e le revine. Astfel de pildă, ceea ce făcea, în secolele XV – XVII, medelnicerul cu subalternii lui, fac, la sfârşitul secolului al XVIII – lea, trei dregători deosebiţi: mataragiul (cel care ţine ligheanul), ibrictaru (cel care toarnă apa din ibric) şi peşchergi – başa (cel care dă domnului peşchirul sau prosopul să se şteargă).

Un alt procedeu a fost dublarea sau cvadrublarea dregătoriilor: e cazul vorniciei şi logofeţiei. În sfârşit, sunt şi dregătorii cu totul noi, corespunzând unor noi nevoi, obiceiuri sau obligaţii; în această categorie intră, de pildă, „naziria de poduri”, apoi slujba de „buhurdangi – başa”, a lui „tutungi – başa” etc.

Dregătoriile noi – sau, în unele cazuri, numai cu nume noi, schimbate, funcţia existând şi mai înainte – ce se constată în epoca fanarioţilor sunt următoarele: caimacamul Craiovei ↑, vornicul de Ţara de Sus şi vornicul de Ţara de Jos ↑, marele vornic al III – lea şi marele vornic al IV – lea ↑, marele vornic al obştirilor ↑, marele vornic al obştii ↑, marele vornic de politie ↑, vornicul de aprozi ↑, vornicul de harem ↑, marele logofăt de Ţara de Jos ↑, marele logofăt de obiceiuri ↑, marele logofăt de taină ↑, hatmanul de divan, căminarul, căpitanul de podari.

HATMANUL DE DIVAN a fost înfiinţat de Ioan Caragea, prin hrisovul din 26 decembrie 1812; se arată că noul dregător este „căpetenie a zapciilor Divanului”- cu excepţia vătafului de vistierie- şi că prin el se rânduiesc judecăţile la Divan privind litigii de la 1500 de taleri în sus, precum şi „împlinirea”, adică executarea hotărârilor. Printr-un hrisov, din 8/20 decembrie 1816, cifra e ridicată la 2000 de taleri, litigiile sub această limită urmând a fi rânduite prin cei cinci „zapcii de divan”, subalterni ai hatmanului, şi anume vătaful de păhărnicei, vătaful de divan, ceauşul de aprozi, ceauşul de păhărnicei şi ceauşul hătmăniei[55]. Venitul acestui dregător ajungea până la 30.000 lei anual, la care se adăugau şi 80 de scutelnici.

CĂMINARUL era dregătorul care strângea camăna, un impozit perceput – aşa cum ne arată condica lui Constantin Mavrocordat din 1741-1742 – la vinderea unor anumite produse, precum vinul, miedul, rachiul, carnea, ceara; el se lua, de asemenea, de la unii meseriaşi, şi anume de la blănari şi cojocari. Deşi camăna ca impozit este foarte veche – o întâlnim din secolul al XV – lea, când ea se lua numai pentru sloiurile sau „pietrele” de ceară (kamen în slavă înseamnă piatră), căminarul nu apare totuşi între dregătorii mai mari moldoveni decât în secolul al XVIII – lea. Dimitrie Cantemir îl trece ultimul dintre boierii de divan de clasa I; în condica de lefi din 1776, el figurează cu 2400 lei anual. Din Moldova, dregătoria a trecut apoi în Ţara Românească[56]. Dionisie Fotino, care scrie la începutul secolului al XIX – lea, spune lămurit: „această dregătorie nu e veche; exista numai venitul care se numea căminărit şi-l primea paharnicul cel mare”. Căminarul muntean, continuă Fotino, „ia câte cinci lei de la fiecare bute de vin şi rachiu ce se vinde oraşele Ţării Româneşti”[57].

CĂPITANUL DE PODARI. NAZIRIA DE PODURI. În condica de lefi din 1776 este trecut, între alţi slujbaşi, şi căpitanul de podari. Acesta, împreună cu subalternii săi – un ceauş de podari, 20 de teslari, 10 toporaşi, 10 pietrari, 20 de salahori – , avea grijă de podurile, adică pavajele de lemn ale uliţelor din Iaşi, reparând sau înlocuind ceea ce e era stricat. Tot el aleargă, cu oamenii săi, şi la foc, să-l stingă. Alexandru Moruzi instituie o dregătorie mai înaltă, „naziria de poduri” (nazir înseamnă, în turceşte, inspector, intendent), dând titularului acesteia atribuţiile vechiului căpitan de poduri[58].

DREGĂTORII PERSONALI, DE CURTE, SAU „EDECLIII”. O caracteristică a epocii fanariote este înmulţirea considerabilă a dregătorilor personali, de la curtea domnească, numiţi uneori cu termeni turceşti, „edeclii” şi „orta-cusaci”; izvoarele noastre le mai spun şi „boiernaşi”. Ei aveau un rang ierarhic mai mic şi, în afară de unele excepţii, venituri mai modeste. Numirile acestor dregătorii personale sunt turceşti, împrumutate de la curtea sultanului. Cele mai însemnate erau:

Caftangiul; acesta îngrijea, împreună cu cămăraşul al doilea, de garderoba domnului; el aduce şi caftanele care se dau boierilor; corespunde cămăraşului dinăuntru de pe vremea lui Dimitrie Cantemir. Babeingiul avea grijă de iatacul domnesc; becerul – vechiul pivnicer – vedea de beciul în care se păstra mâncarea; rahtivanul – numit pe vremea lui Cantemir cămăraşul de rafturi – de harnaşamentul cailor domneşti; ciubucci-başa, narghelegi-başa, cafegi-başa, s îngrijeau de ciubucul, narghileaua, cafeaua şi şerbetul domnului. Samdangi-başa avea în păstrarea sa lumânările – mai înainte le avusese cămăraşul de lumini –, iar  buhurdangiul afumătorile. Mataragiul ţinea ligheanul când se spăla domnul pe mâini, ibrictarul turna apă din ibric, peşchergi-başa îi întindea peşcherul sau prosopul, geamaşirgi-başa lua socoteala rufelor şi le dădea la spălat. Sofragi-başa era la sufragerie, îngrijind de masă, cavaz-başa stătea înaintea uşii, cu bastonul în mână, perdegi-başa la perdeaua din dosul uşii[59]. Un grup îl forma prin atribuţiile lor, divictarul, având în păstrarea sa călimările şi condeiele, mehtupciul, numit şi chiesadarul, adică scriitorul şi arhivarul turc, subaltern al lui divan-efendisi (dregător turc aflat în slujba domnului, care citea firmanele venite de la Istambul) şi muhurdarul, care punea pecetea pe cărţile sau poruncile domneşti; venitul acestuia din urmă era mai mare: peste 20.000 lei anual[60].

Un alt grup îl formau gherahul sau doctorul curţii, spiţerul cu    medicamentele şi berber-başa, care rădea şi tundea pe domn. Era apoi curierul particular, bine plătit: 200 lei pe lună, maimar-başa sau arhitectul curţii, Mehter-başa, şeful mehterhanalei, adică muzicii turceşti şi saracci-başa, cu ajutorul său caracci-iamac, care purtau calul de călărie al domnului, numit şi tabla-başa[61]. Când se făceau alaiuri domneşti, aceşti dregători personali defilau şi ei, într-o ordine precis stabilită.

Organizarea dregătorilor, împărţirea lor pe grupe, după importanţa şi felul atribuţiilor, n-a rămas aceeaşi de la 1601 la 1821. Situaţia pe care o constatăm la 1750 nu mai este la fel cu cea din vremea lui Dimitrie Cantemir: s-a produs între timp reforma lui Constantin Mavrocordat. De asemenea, organizarea de la sfârşitul epocii fanariote, aşa cum apare ea în opera lui Dionisie Fotino, se deosebeşte în unele privinţe de aceea de la 1750: pricina o găsim în creaţiile şi schimbările introduse de domnii din acest interval, în special de C. Mavrocordat în ultima sa domnie (1761-1763) şi de Alexandru Moruzi (1793-1796 în Ţara Românească şi 1802-1806 în Moldova).

Constantin Mavrocordat, prin reforma sa din anul 1739, împarte pe boieri sau dregători – termenii au devenit acum sinonimi – în două mari categorii: I) Boierii mari sau veliţi, nouăsprezece la număr, de la ban până la clucerul se arie inclusiv; urmaşii acestora se numesc neamuri. II) Boierii de clasa a doua, cuprinzând restul dregătorilor; urmaşii lor se numesc mazili. Potrivit acestei împărţiri, se acordau scutiri fiscale[62].

La începutul secolului al XIX – lea, pe vremea lui Dionisie Fotino, dregătorii erau împărţiţi în cinci categorii sau clase: I) De clasa întâi, şaptesprezece la număr, de la marele ban până la marele agă. Toţi aceşti, în Divan, poartă căciuli de samur şi bastoane de argint. II) De clasa a doua, cinci la număr, de la clucerul cel mare la până la comisul cel mare. III) De clasa a treia, opt la număr, de la serdarul cel mare până la clucerul de arie. IV) De clasa a patra, nouă la număr, de la logofătul de divan până la portarul al II-lea. V) De clasa a cincea, zece la număr, de la vistierul al treilea până la zapcii de divan. Ceilalţi dregători de la curte erau împărţiţi în nouă mari grupe, după atribuţii (grupul divanului sau al logofeţiei, al vistieriei, al postelniciei, al spătăriei, al agiei, al armăşiei, al pităriei, al comisiei şi al şătrăriei). Se adăuga, în sfârşit, dregătorii personali ai domnului, începând cu cămăraşul, care era „eforul curţii domneşti”, şi terminând cu „fustaşii” sau soldaţii ce făceau de pază la divan şi la „harem” (locuinţa doamnei)[63].

În timpul epocii fanariote, unii dintre vechii dregători cresc în importanţă, deci în rang ierarhic, alţii, dimpotrivă, scad. Printre cei dintâi e vel căminarul, care ajunge superior paharnicului, stolnicului şi comisului; de asemenea, vel aga, căruia Constantin Moruzi i-a făcut leafă mare şi i-a dat dreptul de a purta bastonul de argint (începutul lui decembrie 1777). Printre cei de-al doilea sunt medelnicerul, slugerul, pitarul; aşezaţi între boierii veliţi prin reforma lui Constantin Mavrocordat, ei ajung, la începutul veacului al XIX – lea, în clasa a treia.

Din boierii de clasa I, primii cinci erau cei mai însemnaţi; ei formau fruntea boierimii sau, cu termenul grecesc corespunzător, protipendada (ή πρώτη πεντάς – primii cinci). Cu timpul, acest termen şi-a pierdut înţelesul prim, în legătură cu numărul, şi a ajuns să desemneze pe toţi boierii de clasa I[64].

Salarizarea dregătorilor. În primele veacuri ale vieţii noastre de stat, dregătorii n-au  avut salarii sau lefuri fixe; în locul acestora, ei se bucurau de veniturile legate de natura dregătoriei deţinute, de o parte a gloabelor sau amenzilor pe care le pronunţau în calitate de judecători, şi darurile sau plocoanele pe care le primeau de la subalternii lor. În veacul al XVIII – lea, prin reformele sale, Constantin Mavrocordat a introdus salarizarea; el a fixat lefuri lunare dregătorilor, care continuă să beneficieze şi de anumite venituri şi plocoane. Abia în secolul al XIX – lea, prin reformele cu caracter apusean, se desfiinţează acestea din urmă, iar leafa rămâne singura plată legală a dregătorului sau slujbaşului[65].

O nouă rânduială în ceea ce priveşte lefurile şi veniturile a făcut Grigorie Ghica în a doua sa domie în Moldova. Prin hrisovul din 1/12 septembrie 1776, „rupând şi surpând toate condicile vechi ce au fost până acum”, el hotărăşte „ca de acum înainte după această nouă domnească condică de veniturile boierilor şi de alte rânduiale să se urmeze”. Lefurile urmau să se plătească între 15 şi 1 ale lunii următoare dintr-un fond ce se păstra la mitropolie şi era alimentat „din venitul răsurilor, ciferturilor şi agiutorinţii, cum şi dim răsura dăjdiilor mazililor, neguţitorilor şi a ruptaţilor care s-au aşezat şi s-au hotărât să se ia câte 14 parale de tot leu răsură”. Leafa cea mai mare o primea vel postelnicul: 6.000 lei pe an sau 500 lunar, urmau apoi cei patru mari vornici, cu câte 5.000 lei anual, marele serdar cu 4.800, vel hatmanul cu 4.000, vel vistiernicul cu 3.600, vel logofătul şi vel spătarul cu câte 3.000, vel paharnicul, vel căminarul, vel grămăticul, vel banul, vel comisul şi ispravnicii celor mai multe dintre ţinuturi cu câte 2.400 lei. Ceilalţi dregători primeau şi mai puţin, de la 1.800 lei anualsau 150 lei lunar până la 2 lei lunar şi chiar un leu. Se specifica, de asemenea, şi chiar înaintea lefilor, deoarece totalizau sume mai imporatnte, şi veniturile dregătorilor, precum şi plocoanele pe care le primeau aceştia de la subalternii lor, de obicei de două ori pe an, la Sf. Gheorghe şi Sf. Dumitru[66].

Domnii următori alcătuiesc şi ei asemenea condici; se cunoaşte o astfel de condică  din 1795 din Moldova; ea prevede, între alte lefuri, şi pe aceea a capuchehaiei de la Stambul, de 6.500 lei lunar, şi cele ale capuchehaielor de la serhaturi, adică din raiale (Hotin, Bender, Akerman şi Chilia), care primeau o sumă modică de 100 lei lunar.

O bună parte din veniturile ţării servea la plata dregătorilor, pentru investiţiile în lucrări de interes public rămânând prea puţin. Raportul dintre „personal” şi „material” este catastrofal în epoca fanariotă; ce de-al doilea aproape dispare faţă de celălalt.

[1] Constantin C. Giurescu, op.cit., vol. II, pg. 264.

[2] Neagu Djuvara, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, pg. 141.

[3] Manuel Guţan, Istoria administraţiei publice româneşti, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006, pg.    95-96.

[4] Emil Cernea, Emil Molcuţ, op. cit., pg. 145.

[5] Constantin C. Giurescu, Despre boieri, Editura „Cartea românească” S.A., Bucureşti, 1920, pg. 14.

[6] Manuel Guţan, op. cit., pg. 106.

[7] Ibidem, pg. 99.

[8] Neagu Djuvara, Între Orient şi Occident, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, pg. 62.

[9] Manuel Guţan, op. cit., pg. 101.

[10] Florin Constantiniu, op. cit., pg. 83.

[11] Ibidem, pg. 88.

[12] [Mihai Cantacuzino, banul], op. cit., pg. 31.

[13] Florin Constantiniu,  op. cit ., pg. 146.

[14] Ibidem, pg. 156.

[15] Ion I. Nistor, op. cit., pg. 561.

[16] Ibidem, pg. 562.

[17] Octav – George Lecca, Familiile boiereşti române, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2000, pg. 18.

[18] ***, Instituţii feudale în Ţările Române. Dicţionar, Editura Academiei Republicii Socialiste Române, Bucureşti, 1988, pg. 35.

[19] Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, vol. III, Editura All, Bucureşti, 2007, pg. 332.

[20] ***, Instituţii feudale în Ţările Române. Dicţionar, Editura Academiei Republicii Socialiste Române, Bucureşti, 1988, pg. 35.

[21] Constantin C. Giurescu, Istoria ..., vol. III, pg. 330.

[22] ***, Instituţii feudale în Ţările Române. Dicţionar, Editura Academiei Republicii Socialiste Române, Bucureşti, 1988, pg. 511.

[23] Ioan Brezoianu, op. cit., pg. 152.

176***, Instituţii feudale în Ţările Române. Dicţionar, Editura Academiei Republicii Socialiste Române, Bucureşti, 1988, pg. 511.

[25] Ibidem, pg. 499.

[26] Nicolae Grigoraş, Dregătorii târgurilor moldoveneşti şi atribuţiunile lor până la Regulamentul Organic, Tipografia Avântul, Iaşi, 1942, pg. 57.

[27] Constantin C. Giurescu, Istoria..., vol. III, pg. 333.

[28] Nicolae Grigoraş, op. cit., pg. 58.

[29] Octav – George Lecca, op. cit., pg. 19.

[30] ***, Instituţii feudale în Ţările Române. Dicţionar, Editura Academiei Republicii Socialiste Române, Bucureşti, 1988, pg. 512.

[31] Constantin C. Giurescu, Istoria...., vol. III, pg. 333.

[32] [Mihai Cantacuzino, banul], op. cit., pg. 16.

[33] ***, Instituţii feudale în Ţările Române. Dicţionar, Editura Academiei Republicii Socialiste Române, Bucureşti, 1988, pg. 277.

186 Ioan Brezoianu, op. cit., pg. 153.

[35] Nicolae Stoicescu, Sfatul domnesc şi marii dregători din Ţara Românească şi Moldova (sec. XIV-XVII) , Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1968, pg. 185.

[36] ***, Instituţii feudale în Ţările Române. Dicţionar, Editura Academiei Republicii Socialiste Române, Bucureşti, 1988, pg. 278.

[37] Ibidem. 

[38] Neagu Djuvara, Între Orient şi Occident, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, pg. 60.

[39] Octav-George Lecca, op. cit., pg. 21.

[40] ***, Instituţii feudale în Ţările Române. Dicţionar, Editura Academiei Republicii Socialiste Române, Bucureşti, 1988, pg. 503.

[41] [Mihai Cantacuzino, banul], op. cit., pg. 16.

[42] ***, Instituţii feudale în Ţările Române. Dicţionar, Editura Academiei Republicii Socialiste Române, Bucureşti, 1988, pg. 503.

[43] Octav-George Lecca, op. cit., pg. 21.

[44] ***, Instituţii feudale în Ţările Române. Dicţionar, Editura Academiei Republicii Socialiste Române, Bucureşti, 1988, pg. 372.

[45] SANIC, Documente istorice, MCDLXXXIII ⁄ 129.

[46] Neagu Djuvara, Între Orient şi Occident, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, pg. 61.

[47] Constantin C. Giurescu, Istoria...., vol. III, pg. 333.

[48] ***, Instituţii feudale în Ţările Române. Dicţionar, Editura Academiei Republicii Socialiste Române, Bucureşti, 1988, pg. 107-108.

[49] Constantin C. Giurescu, Istoria...., vol. II, pg. 269.

[50] ***, Instituţii feudale în Ţările Române. Dicţionar, Editura Academiei Republicii Socialiste Române, Bucureşti, 1988, pg. 350.

[51] Octav-George Lecca, op. cit., pg. 20.

204  Constantin C. Giurescu, Istoria...., vol. II, pg. 270.

[53] Ibidem.

[54] ***, Instituţii feudale în Ţările Române. Dicţionar, Editura Academiei Republicii Socialiste Române, Bucureşti, 1988, pg. 112.

[55] Constantin C. Giurescu, Istoria...., vol. III, pg. 333.

[56] ***, Instituţii feudale în Ţările Române. Dicţionar, Editura Academiei Republicii Socialiste Române, Bucureşti, 1988, pg. 93.

[57] Constantin C. Giurescu, Istoria...., vol. III, pg. 334.

[58] Ioan Brezoianu, op. cit., pg. 155.

[59] Nicolae Cartojan, Epoca fanarioţilor, Seminarul de Istoria literaturii române vechi, Bucureşti, 1932-1933, pg. 14.

[60] Ibidem, pg. 13.

[61] Ibidem, pg. 11.

[62] Florin Constantiniu, op. cit., pg. 153.

[63] Constantin C. Giurescu, Istoria...., vol. III, pg. 336.

216 ***, Istoria României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998, pg. 301.

[65] Iosif Constantin Drăgan, op. cit., pg. 144.

[66] Constantin C. Giurescu, Istoria...., vol. III, pg. 338.