După căderea Constantinopolului, doar grecii rămaşi în capitala Bizanţului mai reprezentau vechea civilizaţie. La început, neavând nimic de cerut decât toleranţa într-un oraş ajuns turcesc, aceştia, altă dată aristocraţi, se îndeletniceau acum cu comerţul. Din această ocupaţie negustorească au vrut să scoată dovada că vechea şi ilustra obârşie din care se lăuda că se trage un număr mare de fanarioţi era doar o înşelătorie.
Rizo Rangabe, distinsul arheolog a corectat aceste afirmaţii. El a căutat şi cercetat documente relative la evul mediu grecesc arătând că familia Ipsilanti se înrudeşte cu familiile Xiphilinos şi Comnen, că numele Suţu era cunoscut în secolul al XVI –lea la Constantinopol, că Arghiropolii, coborâtori din împăraţi, continuă până în zilele noastre, şi la fel se poate spune despre Moscopol, Ralli etc[1].
La studiile lui Rangabe se adugă şi lucrarea lui Delacroix, État présent des nations et églises grecque, arméniene et maronite en Turquie. Prezent la Constantinopol în calitate de secretar al ambasadorului francez, el a cunoscut direct familiile greceşti din Fanar şi a putut obţine informaţii despre numărul, caracterul şi originea lor. Delacroix însemna aceste neamuri: Iulianó (Gulianó), din care Nicolae Mavrocordat şi-a ales credincioasa capuchehaie mulţi ani, Rosetti, repede românizată în întregime, Hrisoscoleu, Vlastó, care se mută repede la noi, Cariofil, din care se trăgea cărturarul mare logofăt al Bisericii ecumenice, Mamona, Euparghioti, din care provenea, prin femei, familia Ghica din Ţara Românească, Suţu, legaţi de vechea familie Draco Tipaldo[2], Ciuchii (Ciuchidi), din care Nicolae Mavrocordat şi-a ales una din soţii, doamna Pulcheria, Ramadan, din care Mavrocordaţii îşi aleg marele postelnic. Din această listă lungă nu lipsesc Mvrocordaţii. Din aceste familii avea să se alcătuiască, încetul cu încetul, pe pământ românesc, unde se creează sinteza greacă şi conştiinţa unităţii greceşti naţionale, prin situaţii oficiale la Dunăre şi apoi prin căsătorii cu neamuri din ţară, o lume grecească nouă[3].
Constantin Erbiceanu era de părere că grecii veniţi în Principate, începând de la Domni şi până la cei mai neînsemnaţi negustori, au avut o influenţă nefastă asupra situaţiei politice, economice şi administrative din cele două Ţări Româneşti. Datorită acestor „invadatori”, societatea românească capătă o fizionomie grecească. Oraşele mari, atât în Moldova, dar mai ales în Ţara Românească, pentru că, la nivel înalt, limba greacă era predominantă în vorbire şi în scriere. Domnii fanarioţi, greci sau grecizaţi, şi boierimea ţării întreprindeau acţiuni pentru dezvoltarea culturii greceşti, lăsând la o parte (cel puţin în concepţia lui Erbiceanu) graiul românesc în care cronicarii de altădată îşi scriau operele.
Erbiceanu crede că explicaţia acestei invazii de străini se găseşte în politica Porţii faţă de cele două Principate şi în ambiţiile pretendenţilor la tron. Considerate grânare ale Imperiului Otoman, ţările Române erau singurele capabile să îndeplinească cererile turcilor. În aceste condiţii, pretendenţii la domnie au devenit instrumentele abile ale Porţii, şi pentru a ajunge pe tron promiteau sume fabuloase protectorilor lor şi concurau între ei, numindu-se întotdeauna domn cel care avea favoruri mai mari şi care dădeau mai mulţi bani paşalelor. Domnii plăteau protecţia şi favorurile foarte scump. Ei aveau datorii la Constantinopol şi de aceea veneau în Principate adesea însoţiţi şi de creditorii, de clienţii şi de rudele lor. Ajunşi în ţară, numeau, de nevoie, în funcţiile statului şi în administraţia publică şi locală pe creditori[4].
Ceea ce Erbiceanu uită este că imigrarea grecilor în Ţările Române datează încă din cele mai vechi timpuri, cu o sporire semnificativă după cucerirea Constantinopolului de către turci. În faţa invaziei otomane, singura şansă de supravieţuire părea a fi emigrarea masivă spre Ţările Române. Între 1453 şi 1711, respectiv 1716, se înregistrează o pătrundere lentă, dar constantă, a grecilor pe teritoriul celor două Principate, brăzdată de trecătoare respingeri. Curentul grecilor in Moldova şi Ţara Românească creşte în secolul al XVII – lea, când se înmulţesc şi înrudirile grecilor cu familiile boiereşti, şi devine un adevărat exod în timpul fanarioţilor[5].
Însufleţit de cele mai bune intenţii, care nu se pot pune la îndoială, Nicolae Mavrocordat a căutat să facă în Moldova, unde venea pentru prima dată în 1709, un loc cât mai larg în sfatul său reprezentanţilor vechilor familii[6]. Marile dregătorii erau ocupate în felul următor: Ioan Buhuş era mare logofăt, Nicolae Costin – mare vornic de Ţara de Jos, Ion Sturza – mare vornic de Ţara de Sus, Antohi Jora – hatman, Ramadan – mare postelnic, Ilie Catargiu – mare spătar, Gavril Miclescu – mare paharnic, Ilie Cantacuzino – mare vistier şi Hristoverghei – mare comis. Cel mai important dintre aceşti boieri era marele postelnic: „şi era mai ales şi mai de cinste şi trebile toate după Ramadan postelnicul”[7].
Deşi Nicolae Iorga afirmă că primul Marvrocordat a încercat să le acorde boierilor pământeni locurile care li se cuveneau, totuşi cronicile perioadei prezintă o realitate diferită. Ion Neculce scrie că „uşa era închisă tare, nime nu intra la dânsul. Când chema câte vreun boier la două, trei cuvinte, iar într-alt chip nime nu putea să meargă la dânsul. Din spătărie încolo, mai înlăuntru, nime nu putea intra, nici boieri, nici mazili, fără cât numai Ramadan postelnicul, Spandonachi căminarul şi Sculie cămăraşul dinlăuntru, ce era tălmaci”[8]. Se arată intimitatea exclusivă cu grecii, singurii pe care, de altfel, îi cunoştea noul venit, şi se înseamnă pe lângă Spandonachi, care e făcut numai căminar, Sculi cămăraşul, care poartă grija veniturilor personale ale doamnei şi acel Ramadan căruia singur se putea încumeta Vodă să-i încredinţeze secretele postelniciei, pe care, de altminteri, Dimitrie Cantemir le dăduse în seama lui Euparghioti.
Mai înverşunat împotriva lui Nicolae Mavrocordat decât Ion Neculce este cronicarul Muste: „O mulţime de greci au venit, cât rămăsese Feneriul pustiu în Ţarigrad, cât numai muierile lor rămăsese, căci grec umblai mult până dădeai de vreunul acolo, iară aice, sosind, umplut-au curtea domnească, prin toate odăile, şi prin târg pe la gazde...Banii ce se strângeau din ţară tot la mâna grecilor se strângeau, iară nu la vistieria ţării. Pus-au îndată bani mulţi pre boieri de au dat împrumut, cu zapcii strângători de bani greci”.[9]
Tot Muste e cel care ne spune despre singurul boier pământean cu care domnul vorbea. Este vorba despre vistierul Ilie Cantacuzino, venit din Ţara Românească, şi care se bucura de acest privilegiu datorită unei scrisori pe care Brâncoveanu i-ar fi trimis-o lui Nicolae Mavrocordat la Constantinopol după ce a primit tronul Moldovei. „Era acest boier în mare cinste la Nicolai Vodă, că numai cu dânsul grăia Nicolai Vodă din toţi boierii pământeni ce erau. Pre alţii nici în casă nu-i primea”[10]
În acuzaţiile aduse noului domn, Nicolae Muste dă dovadă de subiectivism, dat fiind faptul că era mare boier şi făcea parte tocmai din categoria celor afectaţi de modul de guvernare al lui Nicolae Mavrocordat. De altfel, afirmaţia lui referitoare la mulţimea de greci care ar fi venit odată cu domnul nu este susţinută de niciun document. şi apoi, Muste e cel care recunoaşte că Spandoni, sfetnicul lui Vodă, era în Moldova la urcarea domnului pe tron: „Avea şi sfetnicu pe lângă sine o arătare de grec, anume Spandoni, carele şi de mai înainte de zilele altor domni, au şezut tot aici în ţară”[11].
Un alt neadevăr este că dările se culegeau prin zapcii greci şi că aceşti bani ajungeau la grecii respectivi şi nu la vistierie, cum ar fi trebuit, fiind cunoscut cu câtă socoteală chivernisea noul domn veniturile Moldovei, introducând şi inovaţii fiscale.
Aceleaşi acuze îi aduce Muste şi în cea de-a doua domnie: „ Nicolae Vodă tot ca şi în domnia d’intâiu îşi ţinea lucrul; pe nime din boieri nu credea; uşa lui închiasă”, „la judeţ aşăşi numănui nu alegea, nici limba ţării ştiind”. Ca o pedeapsă pentru acest comportament, cronicarul rosteşte şi o judecată: „unde Domnii închid uşile supuşilor săi, acolo şi supuşii închid inimile Domnilor săi”[12].
În această a doua domnie în Moldova, dregătoriile au fost ocupate după cum urmează: Nicolae Costin – vel logofăt, Gavriil Miclescu – vel vornic de Ţara de Jos, Ilie Catargiu – vel vornic de Ţara de Sus, Ioan Buhuş, care în prima domnie fusese logofăt, era hatman, Ramadan – vel postelnic, Ioan Paladi – vel spătar, Gheorghiţă Mitre – vel ban, Constantin Ruset – vel paharnic, Grigoraş Jora – vel vistiernic, Constantin Costache – vel stonic şi Manolache Hurmuzache – mare comis. Ca şi mai înaine, marele postelnic Ramadan era cel mai însemnat dintre aceşti boieri.
Deşi opinia lui Muste despre Domn nu se schimbă, Neculce afirmă că, spre deosebire de prima domnie, îşi lăsase firea mândră şi trăia în înţelegere cu boierii[13].
Deşi cererile în bani ale turcilor scăzuseră, Nicolae Vodă era expus la cheltuieli destul de însemnate, mai ales cu aprivizionarea cetăţilor Hotin, Soroca şi Tighina în vederea unui nou război. De aceea reducerea dărilor adusese l sfârşitul primului an de domnie un neajuns în acoperirea cheltuielilor prin venituri. În loc să scoată o nouă dare, Mavrocordat a împlinit lipsa din veniturile personale şi chemând Divanul, i–a prezentat seama vistierie, punându–i pe boieri să–i dea zapis cu suma datorată.
A.D. Xenopol considera că, dincolo de dorinţa sa de a se face iubit de popor, Nicolae Mavrocordat simţea că pentru a–şi întări domnia, trebuia să dea puteri cât mai mari elementului grecesc, deoarece clasa reprezenta incă un potenţial pericol. De aceea, Domnul îi favorizează ori de câte ori este posibil, dar mai ales din punct de vedere religios. Astfel, el ajută prin toate mijloacele mănăstirile greceşti din Răsărit, primeşte vizite din parte mai multor patriarhi, care veneau să inspecteze mănăstirile închinate lor din Moldova, între altele pe cele ale patriarhului Alexandriei, Samuil. Cu prilejul vizitei acestui patriarh are loc un incident care pune în lumină sistemul de guvernare a lui Nicolae Mavrocordat. Cât timp interesele românilor nu veneau în conflict cu cele greceşti, ele erau respectate şi ocrotite. De îndată ce intrau în contadicţie cu interesele greceşti, erau jertfite fără cruţare. Nicolae Vodă se foloseşte de puterea pe care o are în calitate de Domn pentru a sili Divanul să dea o hotărâre în favoarea patriarhului Alexandriei în procesul pe care acesta îl avea cu văduva fostului vistiernic Ilie Cantacuzino, Maria.. Domnul o deposedează pe aceasta din urmă de drepturile pe care le avea asupra moşiei Hangu, moşie care intră în stăpânirea patriarhului[14].
Aceeaşi pornire împotriva grecilor se întâlneşte în această perioadă şi împotriva clericilor. De această dată, aici exista o îndreptăţire. Dosoftei, patriarhul Ierusalimului, fusese un fel de ipermitropolit în cele două Ţări Româneşti pe care le–a exploatat pentru nevoile unui Scaun sărăcit de stăpânirea turcească. A vizitat de cel puţin nouă ori Principatele, aşa că se poate spune că reşedinţele lui erau la Bucureşti şi Iaşi mai mult decât la Ierusalim. Mai copleşitoare a fost influenţa, însoţită de unele concesii, a lui Hrisant Notara, urmaşul aceluia. Prin el chestia mănăstirilor închinate capătă un nou înţeles. Nu mai este vorba numai de o înstrăinare a unei părţi din venituri pentru a susţine Locurile Sfinte, ci de o desfacere totală a bisericilor de sub olbăduirea ierarhului local, de o adevărată anexare, întinsă asupra a zece mănăstiri şi mergând pînă la rugăciunile preoţilor de sat în legătură cu ele. Desprinderea totală a mănăstirilor închinate de sub oblăduirea mitropolitului Ţării Româneşti este ilustrată şi prin interdicţia pusă de el în privinţa pomenirii la slujbe a ierarhului locului, atât în mănăstirile închinate patriarhiei sale, cât şi în bisericile de pe moşiile aparţinând acestora[15]. Contra acesteia s–a ridicat Mitropolitul Antim.
În 1716, Nicolae Mavrocordat este mutat de pe tronul Moldovei pe cel al Ţării Româneşti. Având în vedere viziunea sa despre guvernare, se înţelege ce greu îi va fi să se împace cu o boierime numeroasă, bogată şi mândră, deprinsă a guverna alături de domnii ieşiţi, de la Şerban Cantacuzino încoace, dintre ei şi cu voia lor. Înainte de a ajunge pe tronul nou primit, Vodă trimite ca oameni de încredere pe Constantin Ciuchi şi pe Constantin Ramadan, dintre cei mai de aproape intimi ai săi, şi pe Spandoni şi Spileoti cu cărţi la boieri şi la ţară, rânduind şi caimacamani pe spătarul Mihai Cantacuzino, logofătul Radu Golescu, spătarul Radu Dudescu şi vistierul Şerban Bujoreanu[16].
Când i s–a cerut lui Nicolae Vodă să contribuie cu ostaşi la războiul contra imperialilor, el trimise cei 3000 de oameni luaţi de la breslele de scutiţi în fruntea cărora i–a aşezat pe Ianache Roset vel agă, cumnatul domnului, şi pe Petre Obedeanu vel serdar.
Războiul austro–turc izbucnit în iunie a dat nemulţumiţilor speranţă de întoarcere la un trecut pe care Nicolae Vodă caută să–l desfiinţeze. Izbânzile austriecilor îi atrag tot mai mult pe boierii munteni de partea lor. Între alţii, Obedeanu, însărcinat de Mavrocordat cu paza graniţei, se înţelege cu imperialii şi îi lasă să intre în judeţul Mehedinţi[17]. Îndată şi alţi boieri se declară pentru creştini: Barbu, fiul lui Cornea Brăiloiu şi Radu Bengescu trădau Târgu–Jiu în mâinile austriecilor. Ioan Roset nu are ai mult noroc, şi învinuirea de trădare o aruncă şi capuchehaia Iulianó.
Văzând aceste trădări, Mavrocordat începe să–i prigonească pe cei bănuiţi. Mitropolitul Antim împreună cu boierii trădători îl înşeală pe Vodă spunându–i că austriecii se apropie de capitală şi îl fac să se retragă la Giurgiu. De aici el se întoarce sprijinit de un corp de armată turc şi reia persecuţiile celor bănuiţi de colaborare cu imperialii. Domnul cere îndată la Patriarhia de la Constantinopol caterisirea mitropolitului trădător. Capuchehaia Iulianó scrie: „A cunoscut Vodă pe fericitul Vlădica cum că este uneltitor şi a găsit scrisori şi învoieli către Germani, şi îndată l–a scos şi l–a pus sub pază, şi a poruncit de a trimis de aici caterisirea lui, ca să facă acolo alt mitropolit”. Şi Spandoni, care e mare retor al Bisericii de la Constantinopol: „Al Ungrovlahiei a fost scos din Mitropolie şi după poruncă împărătească, vădit ca fiind apostat şi uneltitor, a cărui caterisire s–a trimis de aici acum câteva zile, după raportul şi cererea prea–înălţatului Domn”.Caterisirea a fost acordată grabnic cu siguranţa că astfel se dovedeşte credinţa faţă de Poartă[18]. Îndată se făcu alegerea lui Mitrofan tipograful, protejatul lui Hrisant Notara.
Boierii ce mai păreau că au rămas credincioşi lui Mavrocordat, se unesc şi ei cu austriecii, şi înşelându–l pe Domn, aduc „cătanele” fără de veste, care pun mâna pe Bucureşti şi–l iau captiv pe Vodă.
A urmat o perioadă de anarhie, tip în care au avut loc scene sângeroase, ca uciderea verilor Domnului prins, fraţii Hrisoscoleu, Dimitrie, care era mare postelnic recent numit, şi Ioan. Poarta rânduieşte în lodul prizonierului pe fratele lui, marele dragoman Ioan Mavrocordat. El avea cu sine ca ban pe un Şerban Năsturel, pe un Pană Negoescu, pe Iordache Creţulescu, pe Şerban Greceanu, pe Constantin Băleanu, pe un Brabu Merişanu, pe intimul său Done slugerul, pe Nicolae Roset, prieten lui Nicolae Vodă şi care în timpul aceluia nu avea nici o funcţie, pe când acum era mare paharnic, şi pe un singur grec nou, postelnicul Dumitrachi. Prin acest Dumitrachi vel postelnic, trimis în Ardeal, Ioan Mavrocordat a obţinut de la Stainville evacuarea ţării.
Regimul lui era atât de deosebit de cel al fratelui său, încât situaţia noului mitropolit, ocupat mai mult cu tipăriturile sale greceşti, cu şcoala sa grecească de la Sfântul Gheorghe, ajunsese aşa de grea, încât la un moment dat şi–a oferit retragerea.
Radu Popescu însemnează că „boierii şi toată ţara, dacă au văzut cărţile lui Ioan Vodă şi firmanul împărătesc, au început a se strânge şi a veni, carele de pre unde au fost, şi au dat Ioan Vodă toate boieriile, şi cele mari şi cele mici, şi s–au făcut podoaba Curţii şi cinstea Domniei, şi se căuta trebile ţării şi poruncile Împărăţiei toate după obiceiu”[19].
În ianuarie 1719, după moartea fratelui său Ioan, Nicolae Mavrocordat se pe tronul Ţării Româneşti. Revenirea lui a stârnit bucuria elementului străin care, şi în Moldova, poruncise sub Racoviţă prin grecii cei mărunţi, „cei de frunte”, cu Ipsilanţii, Constantin şi Ianache, cu un Tudorachi şi Iosufachi. Dar bucuria cea mai mare este a mitropolitului Mitrofan, care vorbeşte de „Domnul şi binefăcătorul său”, de neasemănata veste şi arată că Nicolae Vodă aduce „iertarea totală a celor petrecute”. Şi, într–adevăr, iată care sunt la 1721 boierii Domnului revenit în scaun: pe lângă Radu Popescu, intrat în graţiile stăpânului, Iordache Cretulescu, ginere brâncovenesc, Nicolae Roset, cumnatul Domnului, ruda lor, Matei Creţulescu, Ioan Dedulescu, Barbu Merişanu, Constantin Văcărescu. Clucerul Manolachi pare a fi Lambrinó, ginere al doamnei Marica. Dintre vechii greci apare Ramadan. Pe lângă Panaiotachi mare clucer mai sunt greci: postelnicul, ca de obicei şi la alţi domni, un Ioan Stamu[20], de curând venit, dar şi pentru buna pază a veniturilor, vistierul, Grigorie Halepliu[21], ridicat în acest rang de către răposatul Ioan Vodă şi pe care Nicolae Vodă a fost nevoit să–l mazilească din cauza nelegiurilor sale[22]. Mai târziu numai Draco Suţu ajunge să fie mare logofăt al ţării (1728).
De data aceasta, grija cea mai mare a Domnului este să introducă într–o ţară atât de prădată cel mai strict control al banului public. El a numit o comisie formată din vechi boieri ai ţării – Manolache Roset, Ioan Sturza şi paharnicul Gheorghiţă. După un an de domnie, el adună boierimea şi le prezentă catastifele de încasări şi cheltuieli, adăugând şi pe cele ale primei domnii. Se înseamnă deficitul pe care Domnul l–ar fi acoperit din averea sa.
O a doua adunare asemenea se ţine după al doilea an al acestei domnii supravegheate, cu socoteli publice, după exemple europene. De această dată, seama Vistieriei se înfăţişează şi înaintea patriarhului Hrisant şi a tuturor arhiereilor şi boierilor ţării.
În 1730, Nicolae Mavrocordat moare la Bucureşti în urma unei răni la cap. Înainte de acest moment, el încredinţase fiului său Constantin, ca unui moştenitor de tron, pe doamna Smaranda, pe fiii ei Alexandru şi Sultana, pe fratele şi după mamă, beizadea Iancu[23].
Se procedă deci, în faţa doamnei văduve Smaranda, care nu arată să aibă vreo influenţă, şi a celor câţiva greci din intimitatea răposatului domn la convocarea unei adevărate Adunări Naţionale ca aceea care dăduse scaunul lui Constantin Brâncoveanu. Se pare că unii dintre boieri ar fi vrut alt domn decât pe „fiul tiranului”. Dar grecii au avut câştig de cauză, şi tot aşa doamna, care dorea fireşte pe fiul ei, şi sub influenţa hotărâtoare a lui Iordache Creţulescu, care îşi sprijinea ruda, crescută româneşte, s–a ales Constantin Mavrocordat. Se ceru la Poartă întărirea lui şi paşa din Vidin, o veche cunoştinţă, interveni pentru această confirmare. Acesta din urmă, „devenit atunci vizir în capitală şi încredinţându–i–se sigiliul de omnipotenţă, iarăşi după a douăzecea zi Constantin s–a proclamat guvernator şi domn în Principatul Valahiei. Aici, îndată şi apucă cârmele navei, şi ca un înţeleptdistribui toate dregătoriile ţării, şi începând cu veniturile le distribuie cât se poate mai bine”[24].
Divanul domnului era alcătuit din tânărul Brâncovean Constantin, care e făcut mare stolnic, dintr–un Grigorie Filipescu, serdar ca în Moldova, dintr–un Barbu Văcărescu, pe lângă câţiva greci obscuri, între care Constantin Ramadan şi, fireşte, vistierul Antonachi.
Dar Constantin, care era domn numai pentru cei care îl aleseseră, şi nu pentru turci, deşi se pretinde că i se trimisese micul imbrohor cu confirmarea, va fi chemat la Constantinopol[25]. Atunci, Iordache Creţulescu, un adevărat regent, pe care protejatul săl îl lasă unul dintre caimacani, trimisese la Poartă pentru a stărui în folosul tânărului Mavrocordat pe Constantin Văcărescu şi pe fiul său Răducanu.
Pentru Ţara Românească Domnia lui Constantin Mavrocordat nu se putea păstra. Sprijinitorul lui la Poartă, Manolachi Ipsilanti, fusese închis la Forno după stăruinţele lui Mihai Racoviţă, care, în strădaniile sale, îl câştigase de partea sa şi pe dragomanul flotei, Ventura. Mihai obţine tronul mult dorit, călcând în picioare dreptul de alegere reclamat de ţară. Timp de mai multe luni s–a dus o luptă înverşunată pentru izgonirea intrusului. Îndată ce paşa de Vidin devine vizir, boierii de ţară, cu Creţulescu şi Brâncoveanu în frunte, biruie, arătând că Mihai Vodă îi parădase, la fel ca pe moldoveni mai înainte. Racoviţă fiind mazilit, Constantin Vodă putea să înceapă, având un asemenea ocrotitor, o domnie pe deplin asigurată (octombrie 1731). Când se încearcă o lovitură în contra lui, unsprezece boieri merseră la Poartă[26].
Stăpânirea vechilor familii era desăvârşită, triumfătoare peste tot ce dăduse Fanarul şi Moldova fanariotizată a Racoviţeştilor. Într–un privilegiu redactat româneşte pentru mănăstirea grecească a Sfântului Visarion din Tesalia iscălesc: întâi ca boier, marele patron Iordache Creţulescu, Constantin Văcărescu, Constantin Brâncoveanu ca mare logofăt, Grigore Filipescu ca vornic, Roseteştii, înrudiţi cu Casa Brâncoveanu şi credincioşi lui Nicolae Vodă, iar dintre greci – Ianache şi Mihalache, Ramadan şi vistierul Antonachi, la care se adaugă ulterior, în alte domnii, din Moldova, un Constantin Caragea şi un Iordachi Faca.
În aprilie 1733, Grigorie Ghica, ajutat de fratele său, marele dragoman Alexandru, avu prilejul mult aşteptat de a schimba tronul cu Constantin, vărul său, trecând la Bucureşti.
În ţara cea nouă, Mavrocordat nu mai avea privilegiul unei întregi boierimi solidare. Trebuind să se conducă singur, el se îndreaptă spre boierii de ţară, încerzându–se mai mult în Roseteşti, a cărora şi fu această domnie. Astfel dregătoriile însemnate erau ocupate după cum urmează: Constantin Costache–vel logofăt, Sandu Sturza–vornic mare de Ţara de Jos, Iordache Cantacuzino Deleanu vornic mare de Ţara de Sus, Constantin Roset, socrul Domnului, hatman, Mihalache Roset, văr primar al Domnului, mare postelnic, Andrieş Roset–mare spătar, Iordache Cantacuzino–mare ban, Iordache Roset Cilibiul–mare paharnic şi Toader Paladi–mare vistiernic[27]. Potrivit lui Neculce, acest ultim boier era cel mai însemnat: „ Vodă nu mai întreba pre alţi boieri de ţară. Numai cu un moldovean şi cu grecii se sfătuia, anume Toader Păladi vel vistiernic, de făcea cum îi era voia”[28].
Se pare că această mutare din Ţara Românească în mai săraca Moldovă a avut ca rezultat o luptă înverşunată între cei doi veri. Căutând să recapete tronul Munteniei, Constantin Vodă a sporit dările pentru a obţine sumele necesare cumpărării acestuia de la turci. Sprijinit în Ţara Românească pe partidul brâncovenesc şi în Moldova pe dinastia rosetească, Mavrocordat se va dovedi, în prima parte a acestui război dinastic, mai puternic decât vărul lui. La un moment dat, el sperase chiar să–l facă domn în Moldova pe vărul său, Mihalache Roset[29]. „Că umbla Constantin Vodă să scoată pe Grigorie Vodă din domnie din Ţara Românească, să meargă iar Constantin Vodă în locul lui Grigorie Vodă în Ţara Românească, şi aice în Moldova să puie pe văru său, Mihalachi postelnicul, domn în locul lui”[30].
Întâia lui guvernare în această ţară este cu atât mai diferită de cea a tatălui său cu cât el sporise numărul grecilor peste cei care se adunaseră de pe vremea lui Grigorie Ghica. „Venit–au şi cu acest domnu şi mai mulţi greci decât la Grigorie Vodă”. Pe lângă cheltuielile cu turcii, şi cele ale curţii domneşti erau apăsătoare. „Grecii precum s–au scris că erau mulţi, ei toate boieriile şi pârcălăbiile şi vămăşiile cele de pe margini, cu agonisit, tot ei le cuprinseră de le–au luat, iar boierii de ţară nu puteau încăpea la nimica. Şi toţi aveau lefi mari de la vistierie şi vreo 10 ţiitori măritate a tătâne–său, bărbaţii lor tot cu lefe şi cu boierii. Era aşijderea un frate a lui, anume Iancu beizadea, cu mare cheltuială, că avea 10–15 lei leafă pe zi fără altele”[31].
În noiembrie 1735, Constantin Mavrocordat se întoarce pe tronul muntean. Deşi nu există nici o mărturie care să arate cum a fost primit, Divanul din 1735 nu putea decât să repete alcătuirea lui din domniile precedente. Doi meşteşugari germani îi menţionează, în descrierea scurtei vizite făcute în 1740 în Ţara Românească, pe marele vornic Iordache Creţulescu şi pe marele postelnic Dumitraşco Adamache, cumnatul Domnului[32]. Dintre ce care serviseră domnii de până atunci la Constantinopol, el a adus căderea lui Manolachi Ipsilanti. Acestă a treia domnie în Ţara Românească durează până la 1741, timp în care Vodă Mavrocordat a pus bazele binecunoscutelor sale reforme.
În septembrie 1741, începe cea de–a doua domnie pe tronul Moldovei. Atât Ion Neculce, cât şi Ioniţă Canta afirmă că Vodă a fost primit cu bucurie de toată boierimea ţării. De această dată, Constantin Mavrocordat se sprijină pe „Sandu Sturza vel logofăt, Costachi Razu vel vornic de Ţara de Jos, Ioniţă Canta vel vornic de Ţara de Sus, Ianachi Grecu hatman, pre feciorul lui Adămiţă vel postelnicul, Andrieş Roset vel spătar, Manolache Costachi vel ban, Ştefăniţă Roset vel paharnic, Toader Paladi vel vistiernic, Ioan Bogdan vel stolnic, Chiriţă Dracul vel comis, Iordache Roset vel medelnicer şi Dumitraşcu Paladi vel clucer”[33]. Se observă din nou importanţa pe care Domnul o acorda familiei Roset în guvernare.
O importantă mărturie referitoare la persoanele care ocupau dregătoriile de seamă sub Constantin Mavrocordat avem de la Markos Antonios Katsaitis, care descrie Moldova din timpul şederii sale în această ţară în anul 1742. Ajuns la Iaşi, Katsaitis este condus la marele postelnic Constantin Caragea. Vorbind despre însemnătatea acestuia el spune:„această dregătorie este în mare consideraţie în aceste ţări el având obligaţi să rămână întotdeauna în preajma persoanei domnului, care nu iese niciodată din apartamentele sale fără a fi precedat de marele postelnic însuşi, care poartă în mână un toiag de argint”[34]. De asemenea, el îl menţionează pe Iacovache Rizo cămăraşul, adică vistierul domnului, cunoscut şi ca Iacovache Manu[35], dar şi pe vistiernicul Teodor Paladi[36].
În vremea lui Constantin Mavrocordat, toată corespondenţa se purta în româneşte. Când, din obişnuinţă sau din linguşire, un dregător încerca să folosească limba de naştere a Domnului, acesta se supăra şi îl mustra aspru: „Pentru o pricină ca aceasta (a ciumei de la Galaţi), de ce să ne scrii greceşte?” Sau vel căpitanului de Soroca, dregătorie nouă: „Cartea ce ne–ai trimis am luat şi cele scrise am văzut; dar pentru ce să ne scrii greceşte? Au aştepţi să–ţi dăm noi logofăt, să scrie româneşte? Să–ţi cauţi logofeţel, să ne scrii româneşte. Să nu ne mai scrii greceşte”. Şi aceluiaşi îndărătnic pârcălab al Galaţilor: „Şi de acmu când ni–i mai scrie, să nu mai scrii greceşte, ci româneşte să scrii”[37].
Făcând socoteala tuturor înnoirilor aduse de ConstantinVodă în această domnie, Ion Neculce, uitând de tânguirile mai vechi contra grecilor, însemnează: „şi alte multe bunătăţi ale lui Constantin Vodă, cu carele au înfrumuseţat patria, pământul Moldovei, cu jiudecăţi drepte şi cu obiceiuri bune creştineşti, şi fiecăruia îi era cu bună dreptate, după cinstea şi vrednicia sa”[38].
În acest timp, Mihai Racoviţă guverna la munteni. În jurul lui erau tot boierii formaţi dintre localnici, dintre neamurile nobile, de dinastia Mavrocordaţilor. Găsim astfel, la 1742, pe Iordache şi Radu Creţulescu, pe Barbu Văcărescu, pe Constantin Dudescu pe lângă grecii Antonachi, Manolachi, Iordachi, Vasilachi şi Dumitraşco Racoviţă – deci mai mulţi greci decât la Mavrocordaţi.
Când Constantin Mavrocordat părăseşte tronul Moldovei în iulie 1743, locul îi este luat de fratele său, Ioan. Lipsa lui Constantin Vodă de pe scena politică este scurtă, căci el devine în iulie 1744 domn în Ţara Românească.
Domnia paralelă a lui Ioan Mavrocordat nu a fost decât provizoratul unei simple socoteli de familie, dar ea a însemnat totodată şi înlăturarea reformelor lui Constantin Vodă. Precum vecinul său muntean depindea de Stavrache şi Manole gelepul, el era reprezentat la Constantinopol de Ramadan şi Gulianó[39]. Rangurile şi dregătoriile se împărţeau între ceilalţi greci veniţi cu el. Dar ceva din tradiţia familiei se prinsese şi de acest domn trecător, care nu va mai căpăta scaun niciodată. Astfel el trimise boieri care să dea socoteală capuchehaielor şi la sfârşitul întâiului an ceru printr–o deputăţie a ţării să se declare acolo la Constantinopol că este bun şi plăcut. Această deputăţie era formată din: Razu, Toader Paladi, Radu Racoviţă şi Manolachi Costachi. Acest gest nu l–a ajutat, însă, la păstrarea tronului, fiind înlocuit cu Grigorie Ghica în mai 1747.
Revenit pe tronul Moldovei pentru a treia oară în 1748, Constantin Mavrocordat nu aduce nicio clientelă şi, cu atât mai puţin una de greci, ci se serveşte de boierii înaintaşului, cu care era în război făţiş: Andrieş Roset vel logofăt, Costachi Razu vel vornic de Ţara de Jos[40], Radu Racoviţă vel vornic de Ţara de Sus, Ioan Bogdan hatman, Toader Paladi mare postelnic, Ştefănuţă Roset vistiernic şi Alistarh vel spătar[41].
În 1761 Constantin Mavrocordat începea cea de–a şasea domnie în Ţara Românească. El păstrează lângă sine pe fraţii Cantacuzino, dar are împotriva sa puternicul partid al Dudeştilor. Bătrânul Constantin Dudescu se înţelesese, prin fiul său de la Constantinopol, Nicolae, cu partidul Ghiculeştilor, reprezentat prin Dumitrachi Ghica, şi o jalbă pentru malverasaţii a fost prezentată la Poartă de o deputăţie de boiernaşi. Ei fură trimişi în ţară de sultanul Mustafa care a dorit să afle adevărul de la tânărul Dudescu. Cum acesta apăsă pe Domn, dând vina relei administraţii pe Mihai Cantacuzino, sultanul însuşi iscăli hatişeriful prin care, în loc să întărească pe Mavrocordat, se poruncea să–l aducă în fiare, pe Domn şi pe toţi grecii lui: fraţii Mişoglu, fiii logofătului Mihalache Manu, fiii postelnicului Constantin Iorgulescu şi doctorul Fotachi[42] .
În condiţiile în care Poarta se afla antrenată într–un nou război cu Imperiul Ţarist, Constantin Mavrocordat este numit de către sultan domn al Moldovei. Fără a se mai trece întâi prin ceremonialul obişnuit, imediat după numire Vodă pleacă la armată. Începea încă o domnie onestă, cu chibzuirea tuturor socotelilor pentru un serviciu efectiv al stăpânului său. Se sprijinea nu pe marii boieri, ci pe boierimea măruntă pe care o ajută să se ridice. În cele zece săptămâni ale sale, el a lucrat nu cu veniturile unei ţări prădate şi risipite, ci cu banii pe care îi împrumutase el, zălogindu–şi faimoasa bibliotecă. El primi vizita noului mare vizir Moldovangi–Ali şi întări asigurările acestui şef al unei armate complet învinse. Aducând boieri înaintea acestuia, el arătă ţara ca fiind credincioasă şi împiedică urmările unei declarări de trădare generală: „Iată şi boierii ţării au venitla tălpile înălţimii tale, ce va fi porunca împărătească să meargă să o săvârşească”[43]. Peste puţin timp, Domnul trebui să plece la Galaţi, lăsând Iaşul în seama armatei ruseşti care luase Hotinul. Aici a fost rănit într–o luptă sau într–o discuţie cu ruşii, şi ieşenii îl revăzură pe catafalc. În haosul războilui din acel moment nici o piatră nu a fost pusă pe mormântul lui neştiut.
[1] I. C Filitti, Rolul diplomatic al fanarioţilor (1711-1821), Editura Do-minoR, Iaşi, 2002, pg. 23.
[2] Ibidem, pg. 37.
[3] Nicolae Iorga, Istoria românilor, Reformatorii, vol. VII, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002, pg. 4.
[4] Constantin Erbiceanu, op. cit., pg. 3.
[5] D. Russo, op. cit., pg. 525.
[6] Nicolae Iorga, Istoria românilor..., pg. 13.
[7] Ion Neculce, op. cit., pg. 252.
[8] Ibidem, pg. 253.
[9] Mihail Kogălniceanu, op. cit., pg. 41.
[10] Ibidem, pg. 40.
[11] Ibidem, pg. 42.
[13] Ion Neculce, op. cit., pg. 308.
[14] A.D.Xenopol, op. cit., pg. 14.
[15] Gheorghe M. Ionescu, Influenţa culturei grecesci în Muntenia şi Moldova cu privire la biserică, şcoală şi societate (1359–1873), Tipografia şi Fonderia de Litere Thoma Basilescu, Bucureşti, 1900, pg. 58.
[16] Radu Popescu, Cronica lui Nicolae Mavrocordat în Cronicari munteni, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2004, pg. 783.
[17] A.D.Xenopol, op. cit., pg. 25.
[18] Nicolae Iorga, Istoria românilor...., pg., 30.
[19] Radu Popescu, op. cit., pg. 801.
[20] S.A.N.I.C., Documente Istorice, MDCXIII ⁄18.
[21] Idem.
[22] Mihail Schendos Van Der Beck, Apologie, în ***, Călători străini despre Ţările Române, vol. IX, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1997, pg. 84.
[23] Nicolae Iorga, Istoria românilor...., pg. 77.
[24] Constantin Erbiceanu, Cronicari greci care au scris despre români în epoca fanariotă, Editura Cronicar, Bucureşti, pg. 306.
[25] A.D.Xenopol, op. cit., pg 51.
[26] Nicolae Iorga, Istoria românilor...., pg. 81.
[27] S.A.N.I.C., Documente Istorice, MDXVIII ⁄154.
[28] Ion Neculce, op. cit., pg. 352.
[29] Nicolae Iorga, Istoria românilor...., pg. 83.
[30] Ion Neculce, op. cit., pg. 353.
[31] Ibidem.
[32] Andreas Jaschke, Zacharias Hirschel, în ***, Călători străini despre Ţările Române, vol. IX, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1997, pg. 251.
[33] Mihail Kogălniceanu, op. cit., pg. 183.
[34] Markos Antonios Katsaitis, în ***, Călători străini despre Ţările Române, vol. IX, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1997, pg. 284.
[35] Ibidem.
[36] Ibidem, pg. 288.
[37] Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, vol. III, Editura All, Bucureşti, 2007, pg. 188.
[38] Ion Neculce, op. cit., pg. 402.
[39] Paul Jamouglou, în ***, Călători străini despre Ţările Române, vol. IX, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1997, pg. 331.
[40] S.A.N.I.C., Documente Istorice, MDLXXX ⁄ 7.
[41] Mihail Kogălniceanu, op. cit., pg. 213.
[42] Nicolae Iorga, Istoria românilor...., pg. 149.
[43] Mihail Kogălniceanu, op. cit., pg. 193.