Limba greacă a pătruns în Ţările Române nu odată cu venirea domnilor fanarioţi, cum afirmă unii istorici, ci cu mult înainte de începerea regimului fanariot, din îndemnul şi sub patronajul domnilor români. Limba oficială a cancelariei administrative era, după cum se ştie, în epoca mai veche limba slavă, iar apoi cea română, în care sunt scrise actele şi cărţile domneşti chiar sub fanarioţi. Rare sunt cazurile când întâlnim în această epocă şi câte un document oficial scris în limba greacă[1].
Prin imigrarea mereu crescândă a grecilor în Principate, în biserică şi şcoală, prin aşezarea călugărilor în mănăstiri, în care, înainte de înfiinţarea şcolilor, copiii boierilor şi clerul învăţau carte, nivelul de cunoaştere a limbii greceşti a crescut simţitor. Se înfiinţează tot mai multe şcoli greceşti, iar Domnii şi unii boieri au acasă profesori greci pentru educaţia copiilor lor[2].
Dacă luăm în considerare faptul că mai toată clasa boierească din Principate se educa în limba greacă; că fiii boierilor şi mai ales ai Domnilor din vechime învăţau şi se cultivau la Constantinopol; apoi după căderea Constantinopolului se trimiteau fiii Domnilor ca ostateci sau garanţi, ba şi ai unora dintre boieri, unde creşteau şi se educau (de pildă, Dimitrie Cantemir); că boierii rivalizau între ei care mai de care în a-şi educa copiii în limba greacă la Academia de la Constantinopol sau acasă cu profesori greci şi, ulterior la Academiile Domneşti, atunci nu este deloc surprinzător modul în care s-a răspândit limba greacă în Principate[3].
Astfel, influenţa grecească asupra celor două Ţări Româneşti în secolul al XVIII – lea nu e decât urmarea şi continuarea celei care n-a încetat să existe după momentul 1453 şi care a fost menţinută de familiile greceşti din Constantinopol.
Deveniţi Domni ai Principatelor şi instalându-şi curtea în mijlocul populaţiei româneşti, fanarioţii nu s-au găsit aici la fel de izolaţi cum fuseseră la Constantinopol după venirea turcilor. Principatele ajunseseră patria unui număr mare dintre coreligionarii lor, mulţi înrudiţi cu cele mai de seamă familii pământene, şi care datorită educaţiei lor, jucau un rol important în ţară.
Pe lângă cei care au ocupat dregătorii importante şi s-au ocupat de politica ţării, au mai existat şi alţi greci care şi-au găsit găzduire pe teritoriul românesc şi care au avut însemnătate în viaţa socială, culturală şi religioasă a românilor. Această listă, de alminteri lungă, poate începe cu:
Dimitrie Procopiu ( Δημήτριος Προκοπίου) a servit ca secretar al Domnului Nicolae Mavrocordat, apoi a fost trimis de către acesta la Patavia pentru a studia medicina. La reîntoarcere îl întâlnim şi ca profesor al lui Constantin Mavrocordat şi ca medic al curţii sale[4].
Alexandru Turnavitu (Αλέξανδρος Τυρναβίτης) a fost profesor la Academia din Bucureşti unde a predat ştiinţe filosofice până în 1761[5].
Neofit Cafsocalivitis (Νεόφυτος Καυσοκαλιβίτης) era născut în Pelopones la Patra. Ca şi călugăr, era profesot la Sfântul Munte. Pe la 1749 a venit în Valahia ca profesor la Academie şi între studenţii săi s-a numărat şi Grigorie Alexandru Ghica. Neofit este considerat a fi inventatorul metodei didactice, adică traducerea textului elen în limba vorbită printr-un singur cuvânt, până la acea dată folosindu-se metoda interpretării textelor vechi printr-o sumă de sinonime. Această metodă a sa a fot utilizată mai târziu şi de Lambru Fotiade în Academia de la Bucureşti. Neofit recurgea adesea, în cadrul cursurilor de gramatică predate, la optică, astronomie, logică etc. pentru a le face mai interesante şi mai uşor de înţeles. A fost directorul Academiei bucureştene[6].
Nicolae Vilara (Νικόλαος Βιλαράς) de loc din Iannina, a fost secretarul Domnilor Nicolae şi Constantin Mavrocordat[7].
Dimitrie Procopie Pamper (Δημήτριος Προκοπίου ο Παμπέρης), originar din Macedonia şi educat la Constantinopol, a fost secretarul lui Nicoale Mavrocordat, profesor la Academia din Bucureşti şi doctor al Casei Domnului. A redactat un Catalog al savanţilor greci şi a tradus din greaca clasică în neogreacă Istoria războilui ruso-turc scrisă de Chesarie de Râmnnic[8].
Gheorghe Hrysogon din Trapezunt a fost profesor de gramatică, literatură şi filosofie la Academia din Bucureşti între 1715-1739. în 1724 ajunge directorul Academiei, iar la 1730 traduce în neogreacă Nomocanonul la rugămintea Domnului Nicolae Mavrocordat[9].
Mitrofan de Nyssa devine Mitropolit al Ungrovlahiei în 1716. Când Nicolae Mavrocordat este numit pentru a doua oară Domn în Muntenia, el scrie patriarhului Hrisant al Ierusalimului să-l sfătuiască pe Domn să nu vină cu prea mulţi greci în ţară, să nu-i supere pe pământeni şi să fie îngăduitor cu cei care au gresit în timpul primei domnii[10].
Lazăr Scriba (Λάζαρος Σκρίβας) s-a născut în Trapezunt, a fost întâiul secretar al lui Constantin Mavrocordat în Ţara Românească şi apoi profesor la Academia Domnească. De la el s-au păstrat poeme, epigrame şi o traducere din româneşte: „Istoria pe scurt, sau paralelă între Domnitorii Valahiei şi Moldovei”[11].
Gheorghe Trapezundiul Ipomenos a fost educat pe socoteala lui Constantin Mavrocordat şi trimis la Patavia, unde a studiat medicina şi filosofia. A fost profesor şi director al Academiei din Bucureşti.
Andronache Vlastó a fost mare comis în Moldova (1726), apoi mare vistier (1732) şi mare clucer (1737) în Ţara Românească. La 1740 era primul secretar al lui Constantin Mavrocordat, vorbea perfect italiana şi germana şi înţelegea limba franceză. El l-a însoţit, din partea Domnului, pe Jean Claude Flachat în vizita acestuia prin capitala Munteniei[12].
Medicul Fotaki, la 1756, va fi agentul lui Constantin Mavrocordat în Polonia. A fost şi medicul lui Grigorie III Ghica[13].
Petru Depasta Peloponesiacul a fost medicul lui Constantin Mavrocordat, pe care îl însoţeşte în exilul de pe insula Lemnos, şi a scris o cronică despre viaţa acestuia – Cronicul lui Petru Depasta Peloponesiacul asupra vieţei Domnitorului Constantin Necolai Mavrocordat[14].
Anastasie Contoidis venise în Modova în prima domnie a lui Nicolae Mavrocordat, pe care îl lăuda ca fiind „prea glorios, prea bogat, vrednic de o puternică împărăţie”. Nu se ştie în ce calitate fusese angajat de Nicolae Vodă, probabil ca profesor, iar pentru serviciile sale primea un zlot pe zi şi toate cele necesare pentru întreţinere. După mazilirea lui Mavrocordat, Contoidis rămâne în Moldova şi este angajat de Dimitrie Cantemir ca profesor pentru copiii săi. A ocupat acest post până în 1720, când a fost aproape forţat de Petru cel Mare să facă parte din Sfântul Sinod din Moscova[15].
Constantin/Chesarie Dapontes , originar din insula Skopelos, şi-a început studiile la şcoala şi mănăstirea din Skopelos, dar în 1731 a fost trimis la Constantinopol şi luat sub protecţia lui Constantin Ventura, dragomanul flotei otomane. Acesta îl recomandă Domnului Mihail Racoviţă şi la sfârşitul anului 1731 pleacă la Bucureşti. A studiat cu bani daţi de protectorul său în şcoala de la mănăstirea Sfântul Gheorghe Nou. Curând datorită talentelor sale şi învăţăturii acumulate, a fost ales de Constantin Mavrocordat ca secretar al său, luându-l cu dânsul la schimbarea domniei, în Moldova[16]. La 1735, în preajma războiului ruso-austro-turc, Dapontes se afla din nou în Ţara Românească. El a descris amănunţit peripeţiile din acest război, pe care le-a cunoscut în calitatea sa de secretar domnesc, în remarcabila sa lucrare Δακικαί Εφημερίδες. În 1741 Dapontes a plecat din nou în Moldova cu Mavrocordat. Pizmuit însă pentru rolul însemnat pe care îl juca în preajma Domnului, el a fos calomniat de rivali la marele vizir care a poruncit Domnului să-l trimită la Constantinopol. Este închis 2 ani şi câţiva ani mai târziu, în 1751, se călugăreşte sub numele de Chesarie[17].
Mitropolitul Neofit. Originar din Creta, mitropolitul Neofit al Mirelor a venit în Ţara Românească unde a ajuns duhovnicul lui Constantin Mavrocordat şi profesorul de elină al fratelui acestuia, beizadeaua Alexandru, şi a surorii lor, domniţa Sultana. În ianuarie 1737 Neofit a fost hirotonit ca mitropolit al Mirelor, iar după moartea vlădicăi Ştefan al Ungrovlahiei, beneficiind de sprijinul domnului, a fost ales mitropolit al ţării. Noul prelat a avut o colaborare fructuoasă cu Constantin Mavrocordat atât pe tărâm cultural, dar mai ales pentru promovarea reformelor din „Constituţie” şi desfiinţarea rumâniei[18].
În 1739, Nikiforos Peloponesiacul devine mitropolit la Iaşi; este singurul mitropolit grec al Moldovei în tot veacul fanariot. Fusese profesorul lui Grigorie II Ghica. S-a călugărit la Neamţ, devenind apoi mitropolit de Sidis. Grigorie II Ghica obţine numirea lui cu condiţia pusă de Divan ca „după dânsul alt străin să nu mai fie”. A sprijinit activitatea tipografică şi l-a susţinut pe Constantin Mavrocordat în activitatea reformatoare[19].
Între 1753-1760 scaunul mitropolitan al Munteniei este ocupat de Filaret Mihailitzis, originar din insula Zakynthos, care fusese egumen la mănăstirea Sfânta Ecaterina din Bucureşti şi apoi episcop de Buzău.
Deşi figuri trecătoare în viaţa românilor, toate aceste personalităţi şi-au lăsat amprenta în istoria celor două Principate.
[1] Ariadna Camariano-Cioran, op. cit., pg. 9.
[2] D. Russo, op. cit., pg. 525.
[3] Constantin Erbiceanu, Priviri istorice şi literare..., pg. 27.
[4] Idem, Bărbaţi culţi greci şi români şi profesorii din Academiile de Iaşi şi Bucureşti din epoca zisă fanariotă (1650-1821), Institutul de arte grafice „Carol Gobl”, Bucureşti, 1905, pg. 10.
[5] Ibidem, pg. 18.
[6] Ariadna Camariano-Cioran, op. cit., pg. 98.
[7] Constantin Erbiceanu, Bărbaţi culţi greci..., pg. 26.
[8] Paula Scalcău, Elenismul în România. O istorie cronologică, Editura Omonia, Bucureşti, 2006, pg. 81.
[9] Ibidem, pg. 79.
[10] Ibidem, pg. 80.
[11] Gheorghe M. Ionescu, Influenţa culturei grecesci…., pg. 171.
[12] Jean Claude Flachat, în ***, Călători străini despre Ţările Române, vol. IX, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1997, pg. 254-257.
[13] Nicolae Iorga, Istoria românilor..., pg. 162.
[14] Constantin Erbiceanu, Cronicari greci..., pg. 306.
[15] Ariadna Camariano-Cioran, op. cit., pg. 11.
[16] Gheorghe M. Ionescu, Influenţa culturei grecesci…., pg. 67.
[17] ***, Călători străini despre Ţările Române, vol. IX, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1997, pg. 381.
[18] Ibidem, pg. 335.
[19] Paula Scalcău, op.cit., pg. 86.