Nicicând lumea nu a fost mai omogenă ca astăzi, nicicând fire economice, politice, cultural n-au legat mai strâns regiuni îndepărtate ale lumii şi, totuşi nicicând cuvintele “identitate”, “diferenţă”, “independenţă”, “autonomie” nu s-au pronunţat mai puternic şi cu mai mult dramatism. Este un paradox al globarizării, acela de a suprapune două tendinţe opuse: una a uniformizării economice şi sociale cu o alta a diferenţierii politice şi culturale.
Există numeroase definiţii şi clasificări ale naţionalismului, însă este esenţială distingerea clară între un fenomen al construirii naţiunii, o doctină naţionalistă şi un sentiment naţional.
Naţionalismul este mai întâi un principiu politic, care statuează că unitatea politică şi cea naţională ar trebui să fie congruente. Naţionalismul, ca sentiment, sau ca mişcare, poate fi cel mai bine definit în termenii acestui principiu. Respingând definiţia naţionalismului ca simplu “principiu politic”, ce spune că “unitatea politică şi cea naţională trebuie să coincidă”, şi definindu-l ca asumare a unei identităţi specific, a unei memorii collective, a unei experienţe a solidarităţii e mai uşor imaginarea unei guvernări supranaţionale, fie ea şi mondială, decât o cultură cosmopolită, omogenă[1].
Sentimentul naţionalist este mânirea stârnită de violarea principiului, sau satisfacţia datorată aplicării sale. Mişcarea naţionalistă este aceea însufleţită de un sentiment de acest tip[2].
Naţionalismul este o teorie a legitimităţii politice, care cere ca graniţele entice să nu le taie de-a curmezişul pe cele politice şi, mai ales, ca graniţele etnice din interiorul unui stat dat să nu-i separe pe deţinătorii puterii, de rest.
Principiul naţionalist poate fi susţinut într-un spirit etic, “universalist”. Au fost naţionalişti nepărtinitori în favoarea propriei naţiuni şi predictând cu generozitate o doctrină identică pentru toate naţiunile: fiecare naţiune să-şi aibă propriul acoperiş politic şi să se abţină să aducă sub el non-naţionali.
Adesea naţionalismul nu a fost atât de blând şi rezonabil, nici atât de raţional simetric. Poate că, după cum credea Immanuel Kant, părtinirea, tendinţa de a face excepţii în propriul interes sau în propriul caz, este principal slăbiciune umană, din care decurg celelalte; şi poate că ea infectează sentimental naţional precum le infectează pe toate celelalte[3]. De aceea, eficacitatea sentimentului naţional ar fi poate mult redusă dacă naţionaliştii ar fi la fel de sensibili la relele săvârşite de propriul popor ca la acelea comise împotriva acestuia.
Principiul naţionalist, nu este violat de prezenţa unui mic număr de rezidenţi străini, şi nici de prezenţa ocazională a unui străin în familia domnitoare naţionlală. Dar nu se poate spune cu precizie câţi rezidenţi străini sau membri străini ai clasei conducătoare trebuie să existe pentru ca principiul să fie efectiv violat.
Naţionalismul devine o ilustrare a principiului individualist modern, el transferă caracterul monadic pe care iluminiştii î-l acordau persoanei către comunitatea naţională. Se afirmă că naţionalismul este o formă de contestare a modernităţii, o reîntoarcere la patriarhalism şi la tribalism, “o revoltă împotriva raţiunii şi a societăţii deschise”[4].
Definiţia naţionalismului conţine doi termeni de bază pe care îi voi prezenta în paginile care urmează, şi anume: stat şi naţiune.
Discutarea statului poate începe de la faimoasa definiţie a lui Max Weber, potrivit căreia el este acea agenţie din cadrul societăţii care posedă monopolul violenţei legitime. Recursul la violenţă este permis numai autorităţii politice central şi celor cărora ea le deleagă acest drept.
Statul constituie o elaborare foarte distinctă şi importantă a diviziunii sociale a muncii. Acolo unde nu există diviziune a muncii, nici măcar nu se poate vorbi despre un stat. dar nu orice specializare face un stat. Statul este specializarea şi concentrarea menţinerii ordinii. Statul este acea instituţie sau acel complex de instituţii însărcinate în mod specific cu întărirea ordinii[5].
Însă nu toate societăţile sunt înzestrate cu un stat. Rezultă deci că problema naţionalismului nu se pune pentru societăţile fără stat. Când nu există stat, evident că nimeni nu se poate întreba dacă graniţele sale sunt sau nu congruente cu limitele naţiunii. Dacă nu există conducători, nefiind stat, nimeni nu se poate întreba dacă ei sunt ori ba de aceeaşi naţionalitate cu supuşii lor. Unde nu există nici stat, nici conducători, nimeni nu poate resimţi încălcarea cerinţelor principiului naţionalismului.
Circumstanţele în care s-a ivit în general naţionalismul nu au fost acelea în care lipsa înuşi statul ca atare, sau când realitatea sa putea fi cumva pusă serios la îndoială. Statul era chiar prea vizibil. Erau resimţite frontierele sale şi/sau modul său de împărţire a puterii şi, posibil a altor avantaje. Existenţa unităţilor politice centralizate şi a climatului moral-politic în care asemenea unităţi centralizate sunt considerate de la sine înţelese şi tratate drept obligatorii, este o condiţie necesară a naţionalismului.
Printre elementele care reuşesc să ţină oamenii laolaltă şi contribuie la formarea unei naţiuni, se evocă amintirile commune, trecutul comun al membrilor formaţiunii în discuţie. Contribuţia sa originală constă însă în idea că amnezia comună – starea de uitare colectivă –este elementul esenţial care duce la naşterea a ceea ce numim astăzi o naţiune[6]. Antichitatea nu a cunoscut această formă de organizare. Existau oraşe-state a căror locuitori erau caracterizaţi de patriotism şi existau, desigur, entităţi mari, de genul imperiilor, dar nu şi de naţiuni distincte.
Naţiunile, ca şi statele, sunt o limitare, şi nu o necesitate universală. Nici naţiunile, nici statele nu există întotdeauna şi în orice împrejurări. Naţionalismul susţine că ele au fost sortite unele pentru celelalte, că unele fără celelalte sunt incomplete şi că o asemenea situaţie constituie o tragedie.
Doi oameni sunt de aceeaşi naţionalitate dacă şi numai dacă împărtăşesc aceeaşi cultură, unde cultura semnifică pe rând un sistem de semen, idei şi asociaţii, tipuri de comportament şi căi de comunicare.
Doi oameni sunt de aceeaşi naţionalitate dacă şi numai dacă se recunosc reciproc ca aparţinând aceleiaşi naţiuni[7]. Cu alte cuvinte, naţiunile fac omul; naţiunile sunt artefactele convingerilor, devotamentelor şi solidarităţilor oamenilor. Faptul că se recunosc drept tovarăşi de acest fel este ceea ce îi transform într-o naţiune, şi nu celelalte atribute comune, oricare ar fie le, care doar separă acea categorie de non-membri.
Naţionalismul a fost definit drept încercarea de a face cultura şi organizarea statală congruente, de a înzestra o cultură cu propriu-i acoperiş politic, şi cu nu mai mult de un acoperiş. Pentru orice naţionalism efectiv există n potenţiale, grupuri definite fie prin cultură comună moştenită de la lumea agricolă, fie prin vreo altă legătură care ar putea da speranţa stabilirii unei comunităţi industrial omogene, dar are totuşi nu se deranjează să lupte pentru acest ţel, nu-şi activează potenţialul naţionalism şi nici măcar nu încearcă acest lucru.
Naţionalismul nu este trezirea unei forţe vechi, latente, adormite, ci consecinţa unei noi forme de organizare social, bazată pe înalte culturi profund internaţionalizate şi dependente, de educaţie; fiecare dintre acestea protejată de propriul stat. Reprezintă cristalizarea unor unităţi noi, adecvate condiţiilor predominante, deşi folosesc în mod declarat ca materie primă moştenirea cultural, istorică şi de altă natură a lumii prenaţionaliste[8].
Naţionalismul nu mai este singura provocare la adresa ordinii moderne universaliste, dar pare să fie una dintre cele mai dure şi cutremurătoare. Cu atât mai mult cu cât a existat presupunerea că acest fenomen este o anomalie a trecerii la modernitate, un spasm al trecutului “barbar” şi că acesta va dispărea.
Dacă privim puţin mai atent ceea ce se întîmplă în jurul nostru, ne putem da uşor seama că în culisele prezentului are loc ciocnirea a două sisteme. Iar, această ciocnire devine evidentă dacă cunoaştem aspectele ale acestor două mari sisteme de valori: tradiţionalismul şi modernismul (care se manifestă în prezent ca postmodernism).
Ştim că istoria poate fi împărţită în trei mari perioade: tradiţionalismul (epocile antice şi medievale), modernismul (epoca modernă şi contemporană) şi postmodernismul (ultimele decenii).
Prima perioadă este caracterizată de formarea şi afirmarea popoarelor după principii tradiţionale. Anume atunci are loc formarea popoarelor în forma lor “incipientă”. Tradiţie, limbă, cultură, legende, basme, voievozi eroici, bravi oşteni, lege a pămîntului, familie, valori spirituale eterne – acestea sunt roadele tradiţionalismului[9]. Trebuie să specificăm, dacă mai este nevoie, că tradiţionalismul este perioada în care ne-am format şi noi ca neam, şi că în general, în tradiţionalism s-a tins spre idealul de creare, de înălţare a unor valori, de aspirare spre un adevăr absolut.
Tradiţionalismul este un curent cultural care, aşa cum sugerează şi numele, preţuieşte, apară şi promovează tradiţia, percepută ca o însumare a valorilor arhaice, tradiţionale ale spiritualităţii şi expuse pericolului degradării şi eroziunii.
În Tradiţionalism, există un Adevăr Absolut. Fiecare om şi fiecare neam ştie de unde vine, şi încotro se îndreaptă. Există o axă de valori care asigură existenţa poporului în orice condiţii. Există o familie, ca celulă a poporului. Există părinţi care îşi cresc copii cu dragoste. Există copii care işi respectă părinţii. Avem un şir frumos de tradiţii şi obiceiuri, care sunt respectate cu stricteţe. Avem un set de “legi ale pămîntului” care sunt numai bune pentru ocîrmuirea unui sat, oraş, stat. Avem voievozi, sau domnitori care îşi iubesc neamul pe care îl conduc. Avem ostaşi viteji care îşi iubesc neamul pe care îl apără[10].
Avem o ordine socială, dictată de Tradiţie. Avem bărbaţi puternici şi harnici şi femei frumoase şi iubitoare. Avem o doină, un cîntec de jale sau de bucurie. Avem un port exact ca şi al bătrînilor noştri. Avem un pămînt care ne aparţine, şi fîntîni din care putem bea fără a plăti impozite.
Printre trăsăturile tradiţionalismului putem enumera: întoarcerea la originile literaturii; ideea că mediul citadin este periculos pentru puritatea sufletelor; promovează problematica ţăranului; pune accent pe etic, etnic, social; cultivă universul patriarhal al satului; proza realistă de reconstituire socială; istoria şi folclorul sunt principalele izvoare de inspiraţie, dar într-un mod exaltat; ilustrarea specificului naţional, în spirit exagerat.
Primele conceptii teoretice si practice in legatura cu democratia dateaza inca din antichitatea ateniana, de unde deriva si sensul etimologic al termenului demos-popor si kratos-putere, autoritate, adica detinerea si exercitarea puterii de catre popor. Sensul etimologic al democratiei, de guvernare a poporului de catre acesta, continutul sau social-politic, nu a fost acelasi in toate perioadele si societatile, el a cunoscut o evolutie continua in functie de formele si principiile in care acesta si-a gasit intruchiparea, de natura sistemului social, de valorile pe care acesta s-a intemeiat, de acceptiunea data notiunii de popor si insasi democratiei.
O prima analiza teoretica despre democratie o realizeaza Aristotel in lucrarile sale Politica, Etica si Constitutiile. Dominat de ideea realizarii Binelui general, el asociaza guvernamantul cu Constitutia, considerandu-le lucruri identice, de aceea, spune el, este suficient sa cercetam cine si in folosul cui guverneaza, pentru a sti ce fel de guvernamant are statul respectiv si ce constitutie ii corespunde.
In Politica, vorbind despre formele de guvernamant, Aristotel considera democratia o forma impura, fiind identica sau aceeasi cu demagogia. O asemenea apreciere a lui Aristotel asupra democratiei isi are explicatia in conceptia pe care o da notiunii de popor si cetatean. Pentru el notiunea de cetatean nu era echivalenta cu totalitatea locuitorilor adulti dintr-o comunitate sociala, ci ea se rezuma la proprietari, numai acestia puteau intruni calitatile de cetatean, iar poporul era format din cetatenii proprietari. Cetatenii proprietari bogati dau oligarhia, iar cei saraci demosul-democratia. De aici, si confuzia pe care o face Aristotel intre democratie-sinonima cu saracia sau demagogia si oligarhia cu bogatia.
În concluzie, schimbările politice generate de “jocul relaţiilor externe” : guvernările primitive şi statele tradiţionale dispar sub presiunea noilor state modern şi a administraţiilor lor birocratice.
În ceea ce priveşte naţionalismul statul naţional este o noţiune în declin ca protagonist, ca promoter al mutaţiilor ce caracterizaează istoria contemporană. Dar continua să fie un element esenţial. Ideea slăbirii tipului naţional de stat poate fi şi este vehiculată de toţi cei care susţin drepturi mai mari pentru minorităţi. Dar creşterea acestor drepturi duce inevitabil la fragmentarea statelor existente, la secţionarea lor etnică.
Confruntarea dintre modernizare şi tradiţionalism rămâne una dintre problemele şi preocupările de bază ale antropologiei politice.
BIBLIOGRAFIE:
Ernest Gellner, Naţiuni şi naţionalism. Noi perspective asupra trecutului, tr. de Robert Adam, Ed. Antet, 1994
Ernest Gellner, Cultură, identitate şi politică, tr. de Cristiana Arghire şi Valentin Cozmescu, Institutul European Iaşi, 2001
Manuela Paraipan, Cercetări, studii şi abordări în ştiinţele umaniste. Politologie, Ed. Lumen, Iaşi, 2006
Ornea, Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al III lea, Ed. Eminescu, 1980
[1] Manuela Paraipan, Cercetări, studii şi abordări în ştiinţele umaniste. Politologie, Ed. Lumen, Iaşi, 2006, p. 95
[2] Ernest Gellner, Naţiuni şi naţionalism. Noi perspective asupra trecutului, tr. de Robert Adam, Ed. Antet, 1994, p. 9
[3] Idem, p.11
[4] Manuela Paraipan, Cercetări, studii şi abordări în ştiinţele umaniste. Politologie, Ed. Lumen, Iaşi, 2006, p. 93
[5] Ernest Gellner, op. cit, p. 13
[6] Ernest Gellner, Cultură, identitate şi politică, tr. de Cristiana Arghire şi Valentin Cozmescu, Institutul European Iaşi, 2001, p. 25
[7]Ernest Gellner, Naţiuni şi naţionalism. Noi perspective asupra trecutului, tr. de Robert Adam, Ed. Antet, 1994, p. 18
[8] Ernest Gellner, Naţiuni şi naţionalism. Noi perspective asupra trecutului, tr. de Robert Adam, Ed. Antet, 1994, p. 79
[9] Z. Ornea, Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al III lea, Ed. Eminescu, 1980, p. 43
[10] Idem, p. 63