Umanismul si renasterea
Umanismul a fost curentul de gândire ce a dominat epoca Renaşterii (secolele XIV-XVI), având expresii strălucite în plan cultural larg, în câmpul creaţiei artistice şi al concepţiilor filosofice şi ştiinţifice. Într-un sens istoric şi filosofic, prin umanism se înţelege o mişcare spirituală amplă, care s-a extins în toată Europa Occidentală, o mişcare ce pune în centrul preocupărilor sale omul şi condiţia umană. Este o orientare ce glorifică puterea de cunoaştere şi de creaţie a omului, capacitatea sa de autoperfecţionare culturală şi morală.
Sensul iniţial al mişcării rezidă în redescoperirea antichităţii greco-romane şi în refuzul scolasticii medievale occidentale. Este o epocă de mare efervescenţă spirituală, în care descoperirile ştiinţifice şi tehnice din spaţiul societăţilor occidentale sunt acompaniate de descoperirile geografice, de inovaţiile stilistice şi de viziune în plan artistic, de schimbări de mentalitate şi de atitudine în plan social şi economic. Toate acestea lărgesc cadrele mentale ale epocii, pun bazele unei noi imagini asupra universului şi a omului. În centrul acestei revoluţii culturale stă o nouă concepţie asupra omului, diferită de cea dominată în perioada medievală.
Este viziunea antropocentrică, prin care omul este consacrat în condiţia de valoare supremă pentru om, iar scopul său este desăvârşirea spirituală şi realizarea fericirii în viaţa practică. Interesul pentru om ca individ se leagă de apariţia noilor forţe economice şi sociale, burghezia, care impune treptat o viziune laică şi pragmatică despre om. Ea are interes pentru cunoaşterea naturii, pentru cun0oştinţe verificate şi aplicabile practic, care să schimbe realităţile şi modul de viaţă al oamenilor. Are loc o schimbare a mentalităţilor şi concepţiei asupra lumii, cu accent pe viaţa practică, pe munca productivă, pe competenţă şi acţiune. În ţările germanice, această nouă concepţie va intra în conflict cu rigorile şi dogmele catolice, fapt care va declanşa Reforma lui Luther şi afirmarea unui nou ethos religios şi a unor conduite economice, pe care Max Weber le va interpreta ca suporturi ale spiritului capitalist.
Această nouă viziune asupra omului este exprimată şi în filozofie şi în ştiinţele naturii de Fr. Bacon, Copernic, Giordanoi Bruno, Galileo Galilei, Kepler. Ei pregătesc o nouă viziune ştiinţifică asupra lumii, impun treptat o altă paradigmă globală, cea a raţionalismului clasic. În sfera gândiri umaniste se afirmă Pico Dela Mirandola, Tomaso Campanela , Thomas Morus, Montaoigne, Erasmus, iar în arta plastică are loc efectiv o revoluţie estetică prin inovaţiile introduse de Durer, Michelangelo, Rafael, Leonardo Da Vinci, etc. Trecerea spre epoca modernă este făcută de Dante, Petrarca, Rabelais, Boccacio, Calderon Dela Barca, Shakespeare, Cervantes.
Spiritul Renaşterii apusene se extinde treptat în toată Europa, inclusiv în spaţiul românesc. Umanismul redescoperă cultura antică, natura şi bucuriile vieţii, omul şi viaţa practică, raţiunea şi libertatea de cugetare.
PARTICULARITĂŢI ALE UMANISMULUI ROMÂNESC
Mişcarea umanistă are la noi anumite particularităţi, întrucât contextul cultural şi condiţiile sociale erau diferite faţă de cele din ţările apusene. În primul rând e de remarcat faptul că umanismul se afirmă în spaţiul românesc cu o relativă întârziere (punctul de apogeu îl reprezintă secolul al XVII-lea), deşi fluxul unor influenţe occidentale poate fi detectat încă din vremea lui Ştefan cel Mare (preluarea unor elemente arhitecturale, în simbioză cu cele bizantine şi autohtone, modificări în iconografie, vestimentaţie, decoraţii, etc.). În al doilea rând, ideile umaniste au pătruns în mediul românesc odată cu intensificarea contactelor comerciale, politice şi culturale cu ţările occidentale, contacte ce au fost mijlocite fie individual (este cazul lui Petru Cercel sau Milescu-Spătarul), fie de un interes politic major al domnitorilor români (interesaţi în formarea unei coaliţii antiotomane, cu participarea puterilor occidentale). Pe lângă contactele strânse cu mediul cultural polonez, dominat de spiritul catolic (Grigore Ureche şi Miron Costin), mişcarea umanistă este favorizată de expansiunea estică a curentelor protestante. Totodată, reprezentanţii umanismului românesc fac parte din pătura nobilimii, a boierilor şi a clerului, la care se adaugă cărturari de larg orizont (Udrişte Năsturel), dar baza orăşenească a mişcării era limitată. Trăsătura fundamentală a umanismului românesc constă în redescoperirea rădăcinilor noastre istorice şi în afirmarea originii latine a limbii şi a poporului român.
Umaniştii au procedat la laicizarea gândirii şi au dezvoltat o distincţie între cunoaşterea dobândită prin cercetarea faptelor cu ajutorul raţiunii şi convingerile izvorâte din credinţă. Umaniştii au deschis noi orizonturi culturale, s-au opus autorităţii absolute a bisericii şi au fisurat astfel blocul dogmelor religioase, au promovat imagini diferite faţă de cele ale bisericii asupra omului şi a istoriei, sau au propus imagini raţionale despre lume alături de cele religioase.
Reprezentanţii umanismului românesc trebuie apreciaţi pentru preţuirea pe care-au acordat-o omului şi a creaţiilor sale, elogiul adus cunoaşterii, culturii, educaţiei, învăţăturii, interesul pentru viaţa morală şi practică, pentru cunoaşterea şi interpretarea raţională a naturii şi a istoriei, pentru problemele sociale, istorice, politice, pentru faptul că sunt primii care afirmă răspicat originea latină a poporului român şi a limbii sale.
Umanismul se manifestă în Ţările Române prin activitatea cronicarilor şi a cărturarilor care introduc tiparul, fac traduceri din textele religioase şi înlocuiesc limba slavonă cu cea românească în biserică şi în instituţiile politice. Ei întemeiază istoriografia naţională şi racordează spaţiul românesc la mişcările spirituale din lumea occidentală. O importanţă deosebită în această direcţie a avut-o contactul mediilor româneşti, în decursul secolului al XVI-lea, cu agenţii Reformei (lutherani şi calvini) agenţi care au stimulat traducerile şi tipăriturile în limba naţională, precum şi organizarea învăţământului în limba română.
Renasterea
Renasterea Apare in Italia, in jurul Florentei si se extinde in restul Europei. La sfarsitul Evului Mediu, Florenta este un mare centru urban dezvoltat in jurul catedralei sale. Arta nu mai este acum rezultatul muncii unor artizani, ci a unor artisti. Pentru a-i da un chip omului, artistii Renasterii iau ca model figurile care apar pe monumentele si sculpturile din timpul Imperiului roman descoperite in acea perioada in urma sapaturilor arheologice din Italia. Statuile antice sunt considerate modele…
Din anul 395 e.n. Imperiul roman se imparte in Imperiul Roman de Apus si Imperiul Roman de Rasarit. Capitala Imperiului Roman de Rasarit este reconstruita de imparatul crestin Constantin, pe ruinele vechiului Bizant, rebotezat Constantinopol si devenit apoi Instanbul, capitala Imperiului otoman. Cultura in cadrul stilului bizantin poate fi urmarita pe o durata de mai bine de un mileniu. Se disting urmatoarele etape: -inceputurile artei bizantine (secolele IV si V) -epoca lui Justinian ...