În noile condiţii create de făurirea statului naţional unitar, toate forţele politice s-au pronunţat pentru adoptarea unei noi Constituţii, pentru ca Parlamentul – reprezentant al întregului popor din România Mare – să dezbată complexul legii fundamentale.
Noua Constituțiе a Româniеi a fost adoptată la 26 martiе 1923 în Camеră, la 27 martiе în Sеnat, fiind promulgată dе Rеgеlе Fеrdinand la 28 martiе, cu dеcrеtul rеgal[1] nr. 1360 și publicată în „Monitorul Oficial” nr. 282 din 28 martiе acеlași an. Cеrcеtărilе asupra „problеmеi constituționalе” din România au еvidеnțiat еlеmеntеlе dе continuitatе și noutatе în raport cu Constituția dе la 1866. Din cele 128 articole cuprinse în cele 7 titluri ale Constituţiei din 1866 – exceptând titlul VIII, care trata dispoziţii tranzitorii şi suplimentare – în vigoare în 1923, au suferit modificări radicale sau au fost înlocuite 20 de articole, s-au adăugat 7 articole noi, alte 25 au suferit modificări de redactare sau au primit adaosuri, iar 76 au fost menţinute. În esență, principiile fundamentale au rămas cele stabilite în 1866.
Drepturile şi libertăţile democratice erau precizate pe parcursul mai multor articole[2]. Art. 5 prevedea: „Românii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie, se bucură de libertatea presei, de libertatea întrunirilor, de libertatea de asociaţie şi de toate libertăţile şi drepturile stabilite prin legi”. Totodată, „deosebirile de credinţe religioase şi confesiuni, de origine etnică şi de limbă, nu constituie în România o piedică spre a dobândi drepturi civile şi politice şi a le exercita” (art. 7); „Nu se admite în stat nicio deosebire de naştere sau de clase sociale. Toţi românii, fără deosebire etnică, de limbă sau religie, sunt egali înaintea legii şi datori a contribui fără deosebire la dările şi sarcinile publice. Numai ei sunt admisibili în funcţiunile şi demnităţile publice, civile şi militare” (art. 8) „Libertatea individuală este garantată. Nimeni nu poate fi urmărit sau percheziţionat, decât în cazurile şi după formele prevăzute în legi. Nimeni nu poate fi deţinut sau arestat, decât în puterea unui mandat judecătoresc motivat, care trebuie să-i fie comunicat în momentul arestării sau cel mai târziu în 24 ore după deţinere sau arestare. În caz de vină vădită, deţinerea sau arestarea se poate face imediat, iar mandatul se va emite în 24 de ore şi i se va comunica conform alineatului precedent” (art. 11); „Domiciliul este inviolabil. Nicio vizitare a domiciliului nu se poate face decât de autorităţile competinte, în cazurile anume prevăzute de lege şi potrivit formelor de ea prescrise” (art. 13); „Proprietatea de orice natură, precum şi creanțele asupra statului sunt garantate” (art. 17); „Libertatea conştiinţei este absolută. Statul garantează tuturor cultelor o deopotrivă libertate şi protecţiune, întrucât exerciţiul lor nu aduce atingerea ordinii publice, bunelor moravuri şi legilor de organizare a statului” (art. 22); „învățământul este liber în condiţiunile stabilite prin legile speciale şi întrucât nu este contrar bunelor moravuri şi ordinei publice” (art. 24); „Constituţiunea garantează tuturor libertatea de a comunica şi publica ideile şi opiniile lor prin grai, prin scris. prin presă, fiecare fiind răspunzător de abuzul acestor libertăţi în cazurile determinate de Codicele Penal, care nici într-un caz nu va putea restrânge dreptul în sine” (art. 25); „Secretul scrisorilor, telegramelor şi convorbirilor telefonice este neviolabil” (art. 27); „Românii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie, au dreptul de a se aduna paşnici şi fără arme, conformându-se legilor care regulează exercitarea acestui drept” (art. 28); „Românii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie, au dreptul de a se asocia, conformându-se legilor care regulează exerciţiul acestui drept” (art. 29). Însă totodată, „Niciun român, fără autorizarea guvernului nu poate intra în serviciul unui stat străin fără ca prin însuşi acest fapt să-şi piardă cetăţenia” (art. 32).
Spre deosebire de Constituţia din 1866, care avea la bază principiul individualismului, cea din 1923 a introdus ideea că proprietatea devine o funcţie socială şi interesele colectivităţii trebuie să primeze asupra celor individuale. Art. 17 preciza: „Autoritatea publică, pe baza unei legi, este în drept de a se folosi, în scop de lucrări de interes obştesc, de subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţiune de a desdăuna pagubele aduse suprafeţei, clădirilor şi lucrărilor existente”. Potrivit aceluiași articol, statul primea dreptul de a opera noi exproprieri pentru cauze de utilitate publică, şi anume pentru „interesul cultural şi interesul general direct al statului şi al administraţiilor publice”. Un articol de maximă importanță a fost art. 19: „Zăcămintele miniere, precum şi bogăţiile de orice natură ale subsolului sunt proprietatea statului”, pe baza lui fiind adoptate legea minelor din 1924, şi alte legi care permiteau intervenţia statului în orientarea politicii economice a ţării.
Constituţia din 1923 a păstrat principiile esenţiale stabilite în 1866 asupra puterilor statului. Potrivit art. 33, „Toate puterile statului emană de la naţiune, care nu le poate exercita decât numai prin delegaţiune şi după principiile şi regulile aşezate în Constituţiunea de faţă”. Se reafirma principiul democratic al separării puterilor în stat, în putere legislativă, executivă şi judecătorească. În sistemul politic, Parlamentul avea rolul primordial. Constituţia stipula că „Membrii Adunărilor reprezintă naţiunea” (art. 42). Adunarea Deputaţilor şi Senatul exercitau puterea legislativă, esenţială pentru funcţionarea statului. în acelaşi timp, parlamentul avea dreptul de control asupra puterii executive. Deputaţii şi senatorii aveau drept de anchetă, de a adresa miniştrilor interpelări, la care aceştia erau obligaţi să răspundă, de a trimite miniştrilor petiţiile primite, la care aceştia trebuiau să dea explicaţii, de a cere urmărirea miniştrilor şi a-i trimite înaintea înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Elementul nou îl constituia integrarea în textul Constituţiei a modificărilor din 1917 privind corpul electoral şi Adunările legislative. Dreptul de vot pentru Adunarea Deputaţilor aparţinea tuturor cetăţenilor români majori (bărbați peste 21 de ani); votul era universal, direct, secret şi obligatoriu. La Senat, se menţinea limita vârstei de 40 de ani. Pentru senatorii aleşi erau patru categorii de corpuri electorale alese, alături de care existau şi senatori de drept.
Puterea executivă era încredinţată regelui, care o exercita prin intermediul guvernului, alcătuit din miniştri, care formează Consiliul de Miniştri. Pentru toate actele îndeplinite în exercitarea puterii, miniştrii aveau o triplă răspundere, potrivit art. 99: politică (faţă de Corpurile legiuitoare) penală (în faţa înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) și civilă (faţă de orice parte vătămată)[3]. Prerogativele regelui rămâneau cele stabilite in 1866, dar ele erau, practic„ diminuate ca urmare a creşterii rolului parlamentului ales prin vot universal. Art. 87 prevedea limpede: „Persoana regelui este inviolabilă. Miniştrii lui sunt răspunzători. Nici un act al regelui nu poate avea tărie dacă nu va fi contrasemnat de un ministru, care prin aceasta chiar devine răspunzător de acel act”. La rândul lor miniştrii se aflau, conform normelor constituţionale, sub controlul parlamentului.
Puterea judecătorească se exercita prin organele ei, care pronunţau hotărârile în virtutea legilor existente. Pentru întregul stat exista o singură Curte de Casaţie şi Justiţie, care dobândea atribuţii mai largi faţă de cele stabilite prin Constituţia din 1866. Această Curte putea judeca constituţionalitatea legilor şi declara inaplicabile pe acelea care erau contrare Constituţiei. Prin art. 107 se dădea particularului, vătămat într-unul din drepturile sale printr-un act administrativ de autoritate, posibilitatea de a se adresa justiţiei pentru a cere restabilirea stării de legalitate, fie prin anularea actului, prin obligarea de a reface actul sau prin acordarea de daune.
Parlamentul a dezbătut şi adoptat proiectul de Constituţie elaborat de Partidul Naţional Liberal, fapt ce a determinat principalele partide din opoziţie să desfăşoare o vehementă campanie împotriva acestuia, deputaţii şi senatorii apartinind Partidului Naţional şi Partidului Ţărănesc au prezentat, la 29 martie 1923, o declaraţie comună prin care precizau că ele „consideră această Constituţie fără putere de a lega voinţa cetăţenilor, fără putere de lege şi de drept nulă”[4].
Constituţia din martie 1923 a fost cea mai înaintată lege fundamentală din istoria de până atunci a României şi una dintre cele mai avansate din Europa acelor ani. Ea răspundea unei reale necesităţi istorice şi asigura cadrul necesar dezvoltării statului naţional unitar. Este semnificativ faptul că şi partidele care s-au declarat împotriva acesteia au acceptat-o, au guvernat pe baza ei, iar în anii când era atacată de forţele de dreapta, au militat pentru apărarea Constituţiei din martie 1923.
[1] Constituţia din 1923 în dezbaterea contemporanilor, Bucureşti, 1990, p. 611-612.
[2] Textul Constituției a fost publicat în „Monitorul Oficial” nr. 282 din 29 martie 1923.
[3] Banciu, Angela, Rolul Constituției din 1923 în consolidarea unității naționale, București, 1988, p. 85.
[4] Dezbaterile Adunării Deputaților, nr. 61, ședința din 29 martie 1923, p. 1772.