In preajma razboiului de la 1877-1878, Romania era un stat mic, cu o suprafata de 121 000 km.p. si o populatie de circa 5 milioane, alte 5 milioane de romani aflandu-se in provinciile romanesti aflate sub stapaniri straine. Lipsa independentei reale a statului roman reprezenta o piedica serioasa in dezvoltarea lui. Cucerirea independentei de stat se impunea ca o necesitate vitala a mersului inainte a societatii romanesti si a realizarii intregirii depline a statului roman.
Intrat in faza decisiva a realizarii sale, dupa Unirea din 1859, dezideratul independentei de stat depline a Romaniei s-a constituit intr-o adevarata doctrina atotcuprinzatoare, care a angajat gandirea, preocuparile si actiunile intregului popor roman. Infaptuirile transformatoare din timpul domniei lui A. I. Cuza urmareau, pe plan intern, asezarea statului national roman pe baze moderne, progresul accelerat al vietii economice si social-politice. Aceste transformari contribuiau nemijlocit si la consolidarea luptei pentru independenta, pentru lichidarea ingradirilor externe impuse de puterea suverana si de tranzactiile dintre marile puteri europene, conjugandu-se intim cu actiunile politico-diplomatice intreprinse pentru consolidarea statutului international al Romaniei si recunoasterea legitimitatii suveranitatii sale. Lupta pentru independenta a continuat si s-a amplificat si dupa abdicarea lui Cuza, prin variate forme politice si diplomatice: concomitent, s-a desfasurat o ampla activitate propagandistica de catre romanii aflati in diferite tari europene pentru a crea in opinia publica internationala un curent favorabil sustinerii dezideratelor romanesti, s-au intensificat legaturile poporului nostru cu miscarile de eliberare nationala ale popoarelor:sarb,bulgar,muntenegrean,grec.
Politica de neutralitate a Romaniei fata de conflictul din zona a fost urmata de demersuri diplomatice pentru obtinerea recunoasterii independentei pe cale pasnica. O nota circulara a premierului roman, Lascar Catargiu catre puterile garante, definea Romania ca fiind „separata de Turcia si nefacand in nici un fel parte integranta din Imperiul otoman", apoi sublinia ca Romania se va opune cu armele incercarilor de violare a teritoriului sau, iar intr-un conflict general Romania va coopera cu puterile care-i vor garanta „integritatea si toate drepturile sale seculare".
Agravarea brusca a relatiilor internationale si, indeosebi, iminenta declansarii unui nou razboi intre imperiile rus si otoman au determinat guvernul roman sa intre in negocieri cu Rusia, la Livadia (in Crimeea), in septembrie 1876, in vederea semnarii unei conventii prin care sa se stabileasca conditiile de trecere a armatelor imperiale pe teritoriul roman spre Dunare. Conventia semnata la Bucuresti, la 4 aprilie 1877, acorda „libera trecere" trupelor tariste spre Dunare, iar Rusia garanta apararea si mentinerea integritatii teritoriale a Romaniei.
Armata romana, a fost organizata in doua corpuri, care au intrat imediat in dispozitiv de acoperire strategica pe malul nordic al Dunarii, pentru a preveni o eventuala invazie otomana. Operatia s-a desfasurat concomitent cu mobilizarea si concentrarea armatei, iar faptul ca aceasta operatie a constituit o parte organica a razboiului a avut o mare importanta politica; menita sa apere actul proclamarii independentei, operatia de acoperire a Dunarii a sporit increderea armatei si poporului in fortele lor.
Deoarece punctele cele mai amenintate erau Calafatul si Bucurestiul, comandamentul roman a hotarat ca diviziile 1 si 2 infanterie (concentrate in Oltenia), formand Corpul 1 armata sa se opuna unei eventuale agresiuni otomane dinspre Vidin, iar diviziile 3 si 4 infanterie, constituind Corpul 2 armata, sa apere Capitala impotriva unei invazii dinspre Rusciuk si Turtucaia. Armata romana isi constituise o rezerva generala, compusa din doua regimente de dorobanti, un regiment de rosiori si alte formatiuni, dispusa la Bucuresti. In acest dispozitiv, trupele romane au executat, in exclusivitate, pana cand armata rusa a intrat pe teritoriul tarii noastre si apoi pana a ajuns la fluviu, operatia strategica de aparare a Dunarii pe o distanta de 650 km. Odata cu asigurarea securitatii teritoriului national contra unei eventuale invazii otomane, armata romana a constituit principalul factor favorizant al marsului si concentrarii trupelor ruse in zonele stabilite, fara sa fie stingherite de vreo rezistenta otomana. Sub protectia operatiei de acoperire executata de trupele romane, fortele militare ruse destinate sa actioneze in Balcani, comandate de marele duce Nicolae, au inceput sa treaca Prutul.
Trecerea Dunarii si participarea armatei romane la batalia a treia de la Plevna
In urma apelurilor tarului si ale marelui duce Nicolae, Marele cartier general roman a hotarat sa trimita la Nicopol o brigada infanterie si una de cavalerie pentru a-l ocupa si a face in acest fel disponibile fortele ruse care se pregateau pentru o noua ofensiva asupra Plevnei. La 16 iulie, primele unitati romane au inceput sa treaca Dunarea. „Acest prim transport – dupa cum consemneaza un document al vremii – fu intampinat pe malul drept de doua companii ruse, cu muzica si drapel, din Regimentul Kostroma. Ele primira cu ceremonial cuvenit primul detasament roman, care se cobori pe malul bulgar cu urale entuziaste. Atunci ambele trupe se salutara, drapelele inclinara de amandoua partile... Dupa aceea pavilionul rus fu coborat de pe cetatea Nicopoli si inlocuit cu cel roman". Avand acum disponibile toate fortele, trupele ruse au inceput un nou atac asupra Plevnei, dar si acesta a fost respins cu mari pierderi pentru atacator. A doua zi, comandantul armatei ruse a adresat domnitorului Romaniei o telegrama in care solicita interventia imediata a armatei romane: „Turcii, adunand cele mai mari mase de trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog sa faci fusiune, demonstratiune si, daca se poate, sa treci Dunarea cu armata dupa cum doresti. Intre Jiu si Corabia demonstratiunea aceasta este neaparat necesara pentru inlesnirea miscarilor mele".
Analizand situatia creata, guvernul roman si Marele cartier general au acceptat ca armata noastra sa participe la marea batalie de la Plevna, urmand ca detaliile de cooperare sa fie discutate ulterior. Ca urmare, in seara zilei de 19 iulie Marele cartier general roman a trecut noi forte peste Dunare, concomitent cu intensificarea bombardamentelor de artilerie asupra trupelor otomane. Totodata, la 23 iulie 1877 intreaga armata activa a fost reorganizata in conformitate cu noile misiuni pe care urma sa le indeplineasca. Astfel, a fost creata Armata de operatii, compusa din trei divizii, pusa sub comanda generalului Alexandru Cernat, destinata ducerii actiunilor de lupta in jurul Plevnei. Pana la 24 iulie au trecut fluviul fortele principale ale Diviziei 4 infanterie care, pe langa apararea Nicopolului, aveau misiunea de a sprijini trecerea celorlalte trupe romane peste Dunare. In urma discutiilor purtate cu partea rusa s-a hotarat ca la baza acestei cooperari sa stea, pe langa altele, respectarea individualitatii si unitatii de comanda a armatei romane, iar la Plevna sa se constituie din trupele ruse si romane o singura grupare, sub denumirea de Armata de vest; comanda acestei armate a fost incredintata. domnitorului Carol, care a avut ca sef de stat major, la inceput, pe generalul rus P. D. Zotov.
Memorialistii, corespondentii de presa, diferiti cronicari ai zilei ne-au lasat numeroase aprecieri elogioase la adresa acestei prime confruntari a ostasilor romani cu. dusmanul. Cu deosebita mandrie insera un corespondent al ziarului „Rezboiul" ca „Sperantele Romaniei n-au fost inselate. Juna noastra armata in fata Plevnei, in fata celor mai bune si brave trupe ale Turciei, in fata armatei lui Osman pasa compusa mai toata din arnauti, luptatorii cei mai darji a stiut si a putut sa se arate demna de numele vitejesc al strabunilor ei".
Incercuirea si asediul Plevnei
Asaltul din 30 august, ca si celelalte doua anterioare au demonstrat ca Plevna nu putea fi cucerita decat printr-un asediu indelungat. Pentru gasirea solutiei celei mai judicioase a fost convocat, in ziua, de 1 septembrie, un consiliu de razboi aliat la care au luat parte tarul Alexandru, domnitorul Carol, marele duce Nicolae, generalul Miliutin – ministrul de razboi rus -, comandanti de corpuri de armata etc. Dupa dezbateri indelungi, consiliul de razboi s-a pronuntat pentru o solutie care prevedea, in principal, urmatoarele: sa nu se mai dea nici un atac in forta contra Plevnei; sa se intareasca pozitiile aliate din fata Plevnei pana la sosirea unor noi trupe din Rusia; sa se adopte masuri pentru a impiedica aprovizionarea si sporirea efectivelor otomane din Plevna.
In urma acestei hotarari, comandamentul roman si-a indreptat atentia spre organizarea in cat mai bune conditii a apararii redutei cucerite, precum si a lucrarilor care sa asigure stabilitatea pozitiilor trupelor noastre.
Batalia de la Rahova
Concomitent cu actiunile asupra Plevnei, trupele romane cuceresc Rahova in prima decada a lunii noiembrie. Asezata pe malul drept al Dunarii, in dreptul localitatii romanesti Bechet, cetatea Rahova constituia un real si permanent pericol pentru trupele romane si ruse participante la incercuirea Plevnei, deoarece fortele otomane concentrate aici – circa 3 000 de militari – puteau actiona oricand asupra spatelui si flancurilor trupelor de asediu. De aceea, cucerirea acestui centru fortificat devenise stringenta necesitate.
S-a prevazut ca trupele destinate acestui scop sa actioneze pe doua directii convergente.
Ofensiva a inceput in dimineata de 7 noiembrie 1877. Dupa doua zile de lupte indarjite, cetatea Rahova a fost cucerita. In atacul executat la 7 noiembrie, dorobantii musceleni, in frunte cu maiorul Dimitrie Giurescu, care a cerut onoarea ca batalionul sau sa atace in linia intai, au asaltat de dimineata si pana seara fara odihna, reusind sa cucereasca o reduta si sa se apropie alta.
Capitularea Plevnei
Odata cu consolidarea in jurul Plevnei a „arcului de fier si foc"- cum il numeste un memorialist turc -, pentru a evita noi varsari de sange, lui Osman pasa i s-a propus sa capituleze, insa generalul otoman a refuzat propunerea. Ca atare, actiunile pentru cucerirea cetatii au continuat. Pentru a zadarnici orice incercare a inamicului de iesire din incercuire, comandamentul aliat a recurs la unele regrupari de trupe, precum si la o reorganizare a fortelor. Intregul perimetru de aproximativ 50 km a fost impartit in sase sectoare. Sectorul l, cel mai mare – aproximativ 13 km -, revenea fortelor romane, , si se intindea de la raul Vid pana la localitatea Grivita.
Batalia de la Vidin. Incheierea victorioasa a razboiului de independenta
Victoria de la Plevna trebuia exploatata imediat, pentru a nu-i da inamicului nici o clipa de ragaz in vederea refacerii fortelor sale. In cadrul planului general de desfasurare a operatiilor militare ulterioare, trupele romane urmau sa execute ,actiuni independent, sub comandament propriu. In principal, acestea constau in deplasarea fortelor principale in zona Vidin, pentru a zdrobi gruparea de, trupe inamice din nord-vestul Bulgariei, care ameninta flancul drept al trupelor ruse si de unde se puteau intreprinde incursiuni in teritoriul roman. Totodata, trupele ruse din Nicopol si Rahova urmau sa fie inlocuite de cele romane devenind astfel disponibile pentru operatiile desfasurate la sud de Balcani. De asemenea, Divizia 3 romana, impreuna cu Divizia 9 rusa, trebuia sa escorteze prizonierii turci peste Dunare. Dupa predarea prizonierilor catre autoritatile respective, aceasta mare unitate romana urma sa ocupe pozitii de aparare pe malul stang al Dunarii, pentru a face disponibile trupele ruse aflate intre Giurgiu si Calarasi. In vederea indeplinirii noilor misiuni, s-a procedat la reorganizarea armatei romane. Astfel, printr-un ordin de zi din 5 decembrie 1877, in fruntea Marelui cartier general roman a fost numit Alexandru Cernat.
Pentru nimicirea gruparii turcesti de la Vidin si cucerirea acestei cetati, ,a fost destinat Corpul de vest. Trupele romane de pe malul stang al Dunarii au primit ordin sa se concentreze in Oltenia, cu fortele principale in zona Calafat, si sa intervina cu artileria in sprijinul marilor unitati care urmau sa atace Vidinul; ele aveau, totodata, misiunea de a participa la lichidarea unor eventuale incercari otomane de fortare a fluviului in aceasta zona.
Marsul de apropiere a trupelor romane spre Vidin s-a executat in conditii foarte grele, in cursul caruia ostasii romani au savarsit adevarate fapte ,de eroism, pe de o parte, datorita viscolului care a bantuit in prima decada a lunii decembrie, a cantitatilor mari de zapada ce au acoperit toate drumurile, si asa greu practicabile, a gerului de pana la minus 25 grade, iar pe de alta parte, datorita faptului ca drumul parcurs pana la Vidin a fost o permanenta lupta cu trupele otomane. Un alt moment il constituie actiunea de la Nazir Mahala din 29 decembrie. Atacul de front combinat cu intoarcerea ambelor flancuri, impetuozitatea cu care au actionat trupele noastre au surprins inamicul, incat a inceput retragerea spre Vidin nu numai de la Nazir Mahala, ci si din pozitiile de la Vitbol si imprejurimi. Odata cu acest nou succes trupele romane au ajuns la portile Vidinului, obiectivul final de atac. Vidinul acoperea cateva linii de comunicatie importante care conduceau spre interiorul Peninsulei Balcanice. Spre a-si asigura legatura cu exteriorul, garnizoana otomana din cetate organizase o buna aparare a acestor comunicatii prin pozitii inaintate la Tatargik, Novoselce, Rupcea, Rainovcea, Smirdan, Inova si Kapitanovcea, aliniament care constituia centura principala exterioara de aparare a Vidinului. Astfel organizata pentru aparare, cetatea Vidin dispunea de 12 000 de militari bine inarmati, aflati sub comanda lui Izzet pasa, cunoscut ca un general energic si inteligent. Garnizoana otomana era pregatita pentru o rezistenta de lunga durata, dispunand de suficiente cantitati de alimente si munitii; pozitiile inaintate, mai ales cele de la Smardan si Inova, scoteau practic Vidinul de sub bataia artileriei adverse amplasata dincolo de centura fortificatiilor exterioare.
Analizand in detaliu valoarea si dispunerea inamicului in zona, comandantul Corpului de vest a hotarat sa incercuiasca mai intai cetatea spre a o izola de exterior, dupa care sa execute un atac general pentru a cuceri, intr-o prima etapa, puternicul sistem defensiv exterior al Vidinului. In acest sens, s-a decis ca toate satele dimprejurul Vidinului: Tatargik, Novoselce, Rupcea, Rainovcea, Smardan, Inova si Kapitanovcea sa fie atacate si cucerite concomitent. La aceasta data efectivele Corpului de vest urmau sa participe la atac, prin bombardament, si bateriile de artilerie amplasate pe malul stang al Dunarii, la Calafat si Ciuperceni.
Incheierea victorioasa a razboiului pentru independenta a avut o insemnatate deosebita in istoria poporului roman. Dupa aproape 5 secole de lupta impotriva dominatiei otomane, dupa rezistenta opusa celorlalte imperii expansioniste care au devastat, au jefuit periodic si au mutilat teritoriul Tarilor Romane, dupa memorabilul act al Unirii Principatelor din 1859, proclamarea independentei si consacrarea ei pe campul de lupta, urmat de recunoasterea internationala, a inlaturat orice legaturi de subordonare fata de Imperiul Otoman, a pus capat oricarei asupriri straine. Statul roman a inlocuit statutul de autonomie cu acela al deplinei suveranitati, avand posibilitatea sa decida de sine statator asupra politicii sale generale interne si internationale. A fost stabilita autoritatea statului roman asupra Dobrogei, stravechi teritoriu romanesc. In acelasi timp cele trei judete din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad si Ismail), restituite Moldovei in 1856, erau din nou incorporate Rusiei.
Efortul economic al tarii in timpul razboiului pentru independenta s-a ridicat la aproximativ 100.000.000 lei aur. La aceasta trebuie adaugat efortul militar.
Razboiul din 1877-1878, actiunile militare desfasurate in cadrul acestei campanii prezinta o importanta deosebita in dezvoltarea artei militare romanesti.
Pe plan strategic, retine atentia felul in care inaltul comandament roman a organizat si desfasurat pregatirea militara a razboiului in concordanta cu scopul politic urmarit. Concomitent cu pregatirea politica a acestuia, s-au luat masuri pentru cresterea considerabila a contingentelor sub arme si pentru pregatirea lor.
Tinand seama de faptul ca armata otomana avea posibilitatea sa treaca Dunarea, comandamentul roman a realizat acoperirea granitei de sud pe un front de aproximativ 650 km, efortul facandu-se in sectoarele principale de trecere. Acoperirea a avut un caracter temporar si, din acest motiv adancimea dispozitivelor de lupta a fost mica. Ea a asigurat marsul strategic si concentrarea armatei ruse. De asemenea, pe timpul acoperirii marile unitati au procurat informatii asupra valorii si dispunerii fortelor otomane.
Razboiul a scos in evidenta faptul ca in comparatie cu perioada anterioara, apararea devenise foarte puternica, mai ales ca urmare a folosirii pe scara tot mai larga a armamentului infanteriei mult mai perfectionat si pieselor de artilerie cu incarcare pe la culata, adapostite in lucrari genistice puternice. In aceste conditii, apararea putea fi rupta numai prin realizarea unui raport de forte net superior, atat in personal, cat si in tehnica de lupta, cel putin in anumite sectoare. Apare ca o necesitate ca lovitura principala sa fie data asupra sectorului de aparare cel mai slab.
BIBLIOGRAFIE
- Adaniloae – Independenta nationala a Romaniei, Bucuresti, 1986;
Nicolae Ceachir – Razboiul pentru independenta Romaniei in contextul european (1875-1878), Bucuresti, 1977;
* * * – Independenta Romaniei, Bucuresti, 1977;
Liviu Maior – Transilvania si razboiul pentru independenta (1877-1878), Cluj-Napoca;
* * * – Romania in razboiul de independenta 1877-1878, Bucuresti, 1977;
* * * – Istoria militara a poporului roman, Editura Militara, vol. IV, 1987.