Istorie

1.1. MIRACOLUL GRECESC

Hegel începe secţiunea consacrată filosofiei antice greceşti din Prelegerile de istoria filosofiei cu observaţia că toţi oamenii cultivaţi din Europa „se simt în largul lor“ când este vorba despre Grecia. Ar exista deci o consonanţă spirituală ancestrală care-i face pe occidentali „să se simtă la ei acasă“ ori de câte ori aud vorbindu-se despre Grecia.

       Gândul filosofului german sugerează că matca spiritului occidental este vechea Eladă. În favoarea acestei teze pledează convingător faptul că ştiinţa, arta şi filosofia occidentală îşi au, toate, nu numai izvoarele, ci şi matricea configuratoare fundamentală în Grecia antică. Datorăm grecilor atât spiritul teoretic, cât şi pe cel practic. Căci nu numai rigoarea gândului, ci şi conştiinţa faptei tot la ei a prins, pentru prima oară, consistenţă.

       Tot grecii au descoperit demnitatea individului şi valoarea libertăţii, au gândit primii în termeni teoretici raporturile dintre individ şi colectivitate, au „cântărit“ binefacerile şi exigenţele traiului oamenilor în comun, punând bazele ştiinţei politice şi pe ale moralei şi „inventând“ cea mai rezonabilă formă de organizare politică a societăţii din câte a cunoscut istoria – democraţia.  Au creat alfabetul, pe care-l va prelua aproape întregul Occident, au făurit tiparele logice definitive în care va gândi umanitatea, au întemeiat un număr impresionant de ştiinţe, au fixat pentru milenii canoanele artei occidentale, au preţuit frumuseţea corpului şi virtuţile spiritului uman, au stimulat competiţia liberă a valorilor şi au cinstit spiritul sportiv...

       Cine sunt, de fapt, grecii, acest admirabil popor, care a marcat atât de profund nu doar destinul Occidentului, ci şi pe al întregii umanităţi?

       Să precizăm, mai întâi, că grecii nu s-au numit niciodată pe ei înşişi greci (vor fi „botezaţi“ graeci mult mai târziu de către romani); în epoca miceniană ei erau cunoscuţi, mai ales sub numele de aheeni, fapt atestat şi de poemele homerice, cele mai timpurii creaţii literare greceşti care ne-au parvenit. La sfârşitul epocii obscure (secolul VIII î.Hr.) toţi termenii anteriori care-i denumeau fuseseră deja înlocuiţi de hellen, iar Hellas devenise denominativul care desemna arealul pe care-l ocupau. În întreaga antichitate Hellas n-a denumit însă o ţară, căci grecii nu vor fi niciodată uniţi din punct de vedere teritorial sau politic, ci, mai degrabă, o abstracţie, cum va fi, de exemplu, creştinătatea pentru Evul Mediu ori lumea arabă pentru epoca noastră. Datorită răspândirii grecilor în întregul bazin mediteranean şi al Mării Negre, ca urmare, mai ales, a colonizărilor timpurii masive, Hellas nu s-a limitat în antichitate la Grecia continentală şi la insulele din Marea Egee, ci a cuprins o arie teritorială imensă, de forma unei elipse aplatizate (căci în afara Greciei propriu-zise civilizaţia greacă n-a depăşit decât în puţine cazuri  zonele litorale), incluzând şi litoralul Mării Negre, coastele vestice ale Asiei Mici, sudul Italiei şi cea mai mare parte a Siciliei,  continuând spre vest pe ambele maluri ale Mediteranei, până la Cirene şi Libia, pe malul african şi până la Marsilia şi sudul Spaniei, pe cel european. În pofida acestei ample  dispersii, a fărâmiţării politice şi a numeroaselor războaie pe care le-au purtat între ei, grecii s-au caracterizat în întreaga antichitate printr-o remarcabilă unitate lingvistică şi culturală şi au avut conştiinţa unităţii lor etnice fundamentale, a cărei expresie şi simbol au devenit, începând din anul 776 î.Hr., Jocurile olimpice. Herodot scria, în acest sens, că toţi grecii, indiferent unde locuiau, se considerau „de-un neam şi de-o limbă, cu sanctuare ale zeilor şi ritualuri comune, cu obiceiuri asemănătoare”. Ei îi numeau pe toţi cei care nu aveau ca limbă maternă greaca barbari (deoarece considerau că vorbirea lor era aspră şi de neînţeles, părând a repeta la nesfârşit o singură silabă „bar-bar-bar...) şi îi socoteau a fi nu numai diferiţi de ei, ci şi, cel mai adesea, inferiori de la natură, fie că era vorba de indivizi aparţinând unor civilizaţii evoluate, ca egiptenii ori perşii, fie mai puţin evoluate, ca sciţii sau tracii.

Grecia a fost dintotdeauna un ţinut muntos, sterp, sărac, neprielnic atât pentru agricultură, cât şi pentru păstorit. Această ariditate a mediului natural a făcut ca populaţiile migratoare, care s-au revărsat în întreaga antichitate dinspre Asia, să ocolească Grecia continentală, preferându-i câmpiile mănoase din centrul Europei. Grecii au avut astfel răgazul să-şi împlinească destinul, spre deosebire de alte popoare ale antichităţii, al căror debut istoric promiţător a fost curmat de invazii străine devastatoare. Zgârcenia naturii i-a făcut pe greci inventivi şi cumpătaţi, i-a determinat să facă comerţ şi să întemeieze colonii. Căci nu spiritul de aventură i-a împins să-şi părăsească meleagurile natale şi să cutreiere lumea, ci sărăcia. Prosperitatea grecilor, atâta câtă a existat în antichitate, nu a fost un dar al naturii, ca pentru alte popoare (Herodot spunea inspirat că Egiptul este un dar al Nilului), ci a fost cucerită pas cu pas, printr-o permanentă încleştare cu natura şi cu propriile lor limite. Paradoxal, sărăcia (cele mai importante „bogăţii“ naturale ale Greciei antice erau: măslinul, viţa de vie şi... caprele, la care se poate adăuga... lutul, cu calităţi într-adevăr excepţionale, din care au dezvoltat o veritabilă industrie ceramică, care furniza o mare parte a articolelor lor de export), a reprezentat pentru greci o binefacere! Relieful accidentat al Greciei explică, cel puţin în parte, şi faptul că, în pofida conştiinţei timpurii a unităţii etnice, locuitorii ei n-au reuşit în întreaga antichitate să formeze un stat unitar, după model oriental, rămânând divizaţi într-o puzderie de oraşe-stat. Acest relief este alcătuit, în cea mai mare parte, din munţi înalţi, puţin accesibili, separaţi de văi înguste, în care s-au concentrat aşezările umane. Posibilităţile de comunicaţie terestră limitate au izolat comunităţile umane şi le-au obligat să dezvolte navigaţia. Acest izolaţionism a determinat, pe fondul unităţii etnice fundamentale,  o mare diversitate de tradiţii, credinţe, obiceiuri etc. locale, iar diversitatea culturală constituie, se ştie, cel mai puternic ferment al creativităţii.

 

1.2. PREISTORIA GRECIEI

 Actualul teritoriu al Greciei a fost locuit neîntrerupt de la sfârşitul paleoliticului. În urmă cu aproximativ 80.000 ani s-au stabilit aici primele grupuri de neanderthalieni veniţi din Asia Mică, legată în acele vremuri străvechi de Europa printr-o punte terestră, ulterior scufundată, din care a rămas la suprafaţă puzderia de insule din Marea Egee. Primele  populaţii umane primitive au creat pe teritoriul Greciei continentale civilizaţia paleolitică şi pe cea a bronzului. Vechii locuitori ai acestei zone aride vor fi numiţi de grecii de mai târziu pelasgi.

În jurul anului 2000 î.Hr. au început să pătrundă în peninsula grecească, venind dinspre nord, peste munţii Balcani, triburile elenice. Acestea aparţineau grupului de populaţii indo-europene şi se pare că erau originare din stepele actualei Rusii meridionale. Ele s-au succedat în trei mari valuri:

1. Primul val a fost cel al ionienilor – care au introdus în peninsulă calul şi roata olarului şi au construit primele sanctuare şi aşezări fortificate începând din jurul anului 2000 î.Hr.. În 1600 î.Hr. civilizaţia ioniană va fi subjugată şi silită să se refugieze în insulele din Marea Egee şi pe coastele occidentale ale Asiei Mici de către al doilea val elenic venit tot din nord. 2. Acest al doilea val migrator era alcătuit din ahei si eoli. Cele două grupuri de populaţii elenice, care s-au contopit, devenind, sub numele de ahei sau aheeni, indistincte, au ocupat întreaga peninsulă şi au creat o civilizaţie înfloritoare denumită civilizaţia miceniană, după numele celui mai important centru politic şi administrativ pe care l-au întemeiat, oraşul Micene. Ei vor fonda şi oraşele Atena, Argos, Pylos, Tirint, Teba etc. În jurul anului 1400 î.Hr. aheii au cucerit şi jefuit insula Creta, dar vor suferi în secolele următoare influenţa culturală şi civilizatorie a acesteia, care se va manifesta în special în artă şi religie. De la cretani aheii au deprins şi arta navigaţiei, devenind cea mai importantă forţă maritimă a spaţiului mediteranean. Ei vor crea primul sistem de scriere european, cunoscut sub denumirea de „liniarul B”. Acesta era o scriere silabică, derivată din alfabetul cretan (numit de filologi „liniarul A”), dar care transcria texte din limba protogreacă. „Liniarul B” avea un uz exclusiv administrativ şi a fost descifrat abia în anul 1953. În întreaga peninsulă grecească au fost descoperite mii de tăbliţe ceramice gravate cu acest alfabet, ceea ce a permis reconstituirea multor detalii ale civilizaţiei miceniene.

Cea mai importantă şi ultima campanie militară desfăşurată de ahei a fost războiul troian, ale cărui mobiluri, proporţii şi semnificaţii au fost mult exagerate şi transfigurate mitico-poetic de poemele homerice. Troia era în a doua jumătate a mileniului al II-lea î.Hr. o cetate înfloritoare care controla strâmtoarea Helespontului (actuala strâmtoare Dardanele), ce lega Marea Egee de Marea Neagră. Ruinele Troiei, considerată milenii de-a rândul un tărâm legendar, au fost descoperite în 1871 de arheologul german Heinich Schlieman pe malul asiatic al strâmtorii Dardanele. Troia îşi datora prosperitatea atât poziţiei geografice (aflându-se  intersecţia drumurilor comerciale terestre şi maritime care legau Europa de Asia şi bazinul Mării Negre de cel al Mării Mediterane percepea taxele vamale aferente), cât şi bogatei zone agricole limitrofe. Opulenţa Troiei a stârnit invidia aheilor, războiul troian fiind, în pofida idealizării sale de către poemele homerice, un război tipic de jaf. Aheii au organizat sub comanda regelui Micenei, Agamemnon, o coaliţie militară formată din 28 de cetăţi greceşti, numărând, după aprecieri ulterioare, cu certitudine exagerate, 100.000 de oameni îmbarcaţi pe 1.200 corăbii, care au asediat Troia vreme de 10 ani, au cucerit-o (recurgând pentru a sfărâma dârza rezistenţă troiană la ingenioasa stratagemă imaginată de Ulise a calului troian), au jefuit-o, au distrus-o şi s-au retras. Războiul troian a avut loc după datarea lui Eratostene în anul 1183 î.Hr., dar unii istorici împing data sa cu până la două secole înapoi.

Aheii erau firi deschise, comunicative, curioase. Aveau plăcerea dialogului, erau receptivi la nou şi dotaţi cu un remarcabil simţ artistic.

3. La scurt timp după victoria împotriva Troiei civilizaţia miceniană se va prăbuşi sub loviturile ultimului val elenic – dorienii. Ei începuseră să pătrundă în peninsulă tot prin nord, începând din jurul anului 1200 î.Hr. Dorienii se aflau pe o treaptă de civilizaţie inferioară celei atinse de ahei şi se deosebeau radical de aceştia ca factură psihică. Erau viteji, orgolioşi, taciturni şi manifestau dispreţ pentru cultură. În circa un secol ei au cucerit şi distrus toate cetăţile aheene, cu excepţia Atenei, care va rezista, va conserva şi transmite spre epoca istorică spiritul civilizaţiei miceniene. Ei se vor stabili în cele din urmă în peninsula Peloponez, unde vor fonda oraşul Sparta, care a exprimat în întreaga antichitate grecească spiritul dorian.

Efectele invaziei doriene asupra civilizaţiei miceniene au fost dezastruoase, iar aportul lor cultural şi civilizator aproape nul. Nu este însă exclus ca dorienii să fi curmat la venirea lor în peninsulă doar agonia unei lumi intrată de mai multă vreme în declin. Prosperitatea aheilor se datorase, în mare parte, comerţului maritim pe care îl practicau pe scară largă în întregul bazin mediteranean, nu numai cu produse proprii, ci şi în serviciul altor state din zonă. Supremaţia lor maritimă a fost pare-se întreruptă de ascensiunea misterioaselor „popoare ale mării” (populaţii eterogene de piraţi şi mercenari din zona euro-asiatică mediteraneană, printre care nu este exclus să se fi aflat şi mulţi ahei, care nu se abţinea de la astfel de îndeletniciri), care, prin acţiuni piratereşti şi de jaf al regiunilor de coastă, au perturbat grav echilibrul politic din Orientul apropiat şi au pus capăt comerţului maritim intens din Marea Mediterană. Fiind obişnuite cu bunăstarea, iar resursele interne ale Greciei nefiind în măsură, în întreaga lor istorie, să le-o asigure, cetăţile aheene se vor fi întors, probabil, unele împotriva altora (cum se va întâmpla, în atâtea rânduri, şi în viitor), purtând războaie fratricide interminabile, care au ruinat, treptat, civilizaţia miceniană. Palatele au fost distruse, formaţiunile politice s-au destrămat, meşteşugurile s-au restrâns ca urmare a diminuării drastice a comerţului, sărăcia s-a generalizat şi a determinat reducerea populaţiei prin migraţia masivă spre insulele egeene sau coastele Asiei Mici. Astfel încât, conform unor estimări din ultimele decenii, s-ar putea ca dorienii să fi găsit la venirea lor în Grecia nu o lume înfloritoare, cum fusese cea a apogeului civilizaţiei miceniene, ci una muribundă, al cărei sfârşit doar l-au grăbit.

Indiferent de cauzele prăbuşirii civilizaţiei miceniene, în istoria Greciei urmează o perioadă de decădere (cca 1100-800 î.Hr.), cunoscută sub denumirea de epoca obscură. Este numită aşa, în primul rând, deoarece lipsesc informaţiile scrise despre ea, întrucât grecii uită să scrie. „Liniarul B” avusese un uz exclusiv administrativ şi întrucât în urma invaziei doriene activităţile economico-sociale s-au restrâns drastic, el a fost tot mai puţin folosit, dispărând treptat. În al doilea rând, „obscuritatea” acestei epoci constă  în faptul că ea a reprezentat un regres considerabil sub raportul culturii şi civilizaţiei, în raport cu epocile anterioară şi ulterioară. Ea a fost comparată adesea în posteritate cu Evul Mediu european, delimitat şi el de două epoci înfloritoare: antichitatea greco-romană şi Renaşterea.

De şi a fost analfabetă, epoca obscură n-a fost lipsită de progrese lente, atât în planul culturii, cât şi al civilizaţiei. Astfel, în această epocă a apărut metalurgiei fierului (aheii n-au cunoscut prelucrarea fierului, armele şi uneltele lor fiind făurite din bronz), au fost compuse poemele homerice, a fost creată o ceramică stilizată foarte fină etc.

    Tot acum grecii reinventează scrierea inspirându-se, de această dată, din alfabetul fenician, dar introducând semne şi pentru vocale, pe care modelul semit inspirator nu le conţinea. Alfabetul grecesc este un sistem de scriere fonetică (nu silabică, cum fusese cea miceniană), alcătuit din 27 de semne cu mare capacitate de redare a limbii vorbite. Alfabetul grecesc va fi preluat de limba latină şi apoi, prin intermediul acesteia, de majoritatea alfabetelor occidentale. Şi, ca o încununare a întregii preistorii greceşti, spre finalul „epocii obscure“ se conturează în întregul spaţiu elenic acea admirabilă formă de organizare social-politică, creaţie originală a grecilor, care este cetatea-stat – polisul (cuvânt ce însemna iniţial „fortăreaţă“, care, dacă se afla pe o înălţime, se numea akropolis – „fortăreaţa de sus“). Anticipând evoluţii care se vor derula, în cea mai mare parte, în perioada istorică, dar care îşi au originile la sfârşitul „epocii obscure“, vom constata că regii locali ai comunităţilor tradiţionale vor dispărea discret, fără a lăsa în memoria colectivă amintiri durabile despre împrejurările înlăturării lor, iar atunci când vor supravieţui, cum este cazul dublei monarhii a Spartei, prerogativele li se vor restrânge drastic, devenind generali sau/şi preoţi ereditari. Cea mai mare parte a pământului arabil va fi acaparată de mici grupuri de familii aristocratice, care exercitau puterea prin intermediul unor instituţii cum ar fi sfaturile sau magistraturile. Autoritatea lor, de puţine ori contestată, se legitima nu atât prin avere, cât prin ascendenţa nobilă, care urca până la un erou legendar, dacă nu chiar până la un zeu. Ca urmare a posibilităţilor limitate ale unei economii preponderent agrare şi cu productivitate scăzută de a satisface necesităţile unei populaţii în continuă creştere, conflictele dintre această aristocraţie dominantă şi masa oamenilor liberi, dar lipsiţi de mijloace de subzistenţă, vor deveni din ce în ce mai frecvente şi mai acute. Ele vor conduce, nu fără momente de acalmie şi în forme ce diferă de la caz la caz, la adoptarea unor sisteme de legi, care vor limita puterea aristocraţiei şi vor preciza drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. Treptat, din aceste încleştări, în cea mai mare parte a lumii greceşti va căpăta o largă adeziune dictonul „legea e rege“, care diminua abuzurile aristocraţiei şi consfinţea egalitatea de drept a tuturor cetăţenilor în faţa legii. Drumul spre regimul democratic era astfel deschis, dar el va fi urmat sau nu, în funcţie de o multitudine de împrejurări, tradiţii şi condiţii locale. Impus de particularităţile geografice ale Greciei, dar, mai ales, de mentalitatea pe care locuitorii ei şi-o formaseră în îndelungata lor experienţă de viaţă comunitară despre relaţiile dintre individ şi colectivitatea căreia-i aparţinea, polisul va fi patria căreia grecii îi vor închina întreaga lor energie şi inteligenţă. Restrâns la oraşul fortificat propriu-zis, care îndeplinea rolul de centru politic, administrativ, comercial, religios şi cultural, şi la satele şi zona agricolă limitrofă, oraşul-stat constituia cadrul ideal de afirmare şi de manifestare a individului, sursa libertăţii şi a demnităţii sale. Pentru a le putea garanta, el trebuia să dispună de autonomie, care, la rândul ei, era condiţionată de autarhie. Alături de condiţiile geografice şi de patriotismul local, această convingere cvasiunanimă a grecilor asupra caracteristicilor organizării politice ideale, explică de ce, atâta vreme cât şi-au decis singuri destinul, ei n-au reuşit şi nici măcar n-au aspirat să-şi creeze un stat unitar ori un imperiu după model asiatic ori egiptean, chiar când le-a fost ameninţată independenţa. Polisul reprezenta, după aprecierea lui Pericle din faimosul discurs în care a făcut elogiul Atenei, în primul rând, „un mod de viaţă“. El era deci, nu atât o realitate geografică, cât una umană. Se spunea de aceea „mă duc la Atena“, dar comerţ se făcea „cu atenienii“. În întreaga lume grecească vor fiinţa peste 1.500 de astfel de state liliputane, care, cu rare excepţii, nu vor depăşi câteva zeci de mii de locuitori. Platon fixa numărul optim al cetăţenilor (nu al locuitorilor!) statului ideal pe care-l va imagina în dialogul Republica la numai 5.040! Fiecare polis avea propria sa formă de guvernământ cu organismele aferente ale puterii, proprii săi zei minori (zeii olimpieni erau veneraţi în întreaga lume grecească, dar fiecare cetate le consacra un cult diferit, le atribuia importanţă şi chiar prerogative diferite, le adăuga divinităţi locale etc.), propria monedă, armată şi, de multe ori, chiar propriul calendar şi sistem de măsuri şi greutăţi! Spre deosebire de locuitorii cetăţilor miceniene, care, asemenea membrilor tuturor statelor şi imperiilor întregii antichităţi asiatice, erau supuşii unui monarh absolutist, cei ai polisului devin cetăţeni, cu drept de decizie şi de control asupra tuturor problemelor şi instituţiilor puterii care priveau traiul lor în comun. Grecul a fost, după celebra formulă a lui Aristotel, cel dintâi zoon politicon („fiinţă politică“) din istorie. Chiar şi în timpul regimurilor tiranice, care au inspirat mai totdeauna oroare grecilor, exercitarea puterii n-a fost decât în cazuri rarisime şi pentru perioade scurte arbitrară, urmărindu-se realizarea unui consens social minimal, în absenţa căruia exercitarea puterii n-ar fi fost posibilă. Polisul îşi va da măsura sa deplină când va adopta forme politice democratice, care vor stimula la cote fără precedent inteligenţa şi creativitatea cetăţenilor şi care explică, cel puţin în parte, de ce Grecia reprezintă apogeul culturii şi civilizaţiei antice. Trebuie să adăugăm însă că drepturile politice se limitau, chiar şi în cele mai avansate democraţii antice greceşti, numai la cetăţenii polisului respectiv, femeile, rezidenţii străini (regimul de acordare a cetăţeniei celor care nu aveau unul sau chiar ambii părinţi originari din cetatea în cauză fiind excesiv de restrictiv) şi, cu atât mai puţin, sclavii (cărora cele mai strălucite spirite ale antichităţii – Platon şi Aristotel – nu le recunoşteau nici măcar condiţia umană, numindu-i „unelte vorbitoare“!) neavând nici un drept politic. De aceea supralicitarea virtuţilor democraţiei antice greceşti este tot atât de păguboasă ca şi minimalizarea lor. Este însă indubitabil că civilizaţia antică grecească a marcat un progres remarcabil în teoria şi practica politică. Dacă prin scriere grecii au depăşit „epoca obscură“, prin polis ei vor intra în istorie. Spiritul grec era, în datele sale fundamentale, deplin format şi-şi începea marea aventură.

          

      1.3 EPOCA ISTORICĂ A        CIVILIZATIEI GRECESTI.          

 

Istoria antică grecească este în mod convenţional împărţită în următoarele mari etape:

1. Etapa arhaică sau veche este cuprinsă aproximativ între anii 800 î.Hr. sau, după alţi istorici, 750 î.Hr. şi 500 î.Hr., adică din perioada în care configuraţia politică a Greciei peninsulare şi a coastei greceşti a Asiei Mici a devenit suficient de stabilă, până în momentul în care au început războaiele cu perşii. Cele mai importante procese social-istorice care s-au desfăşurat în această etapă au fost consolidarea structurilor politice, administrative şi social-economice ale polisurilor şi „colonizarea“ masivă a întregului bazin mediteranean. Aceasta din urmă a fost determinată, în primul rând, de incapacitatea resurselor economice ale Greciei continentale şi microasiatice de a întreţine o populaţie în continuă creştere. Termenul „colonizare“, utilizat pentru denumirea acestui proces, este relativ impropriu, întrucât sugerează similitudini cu cel iniţiat în Europa epocii moderne. „Coloniile“ întemeiate de polisurile greceşti, după o politică articulată în cele mai mici detalii, erau oraşe-state deplin independente, iar cetăţenii lor oameni tot atât de liberi ca şi cei ai „metropolelor“, cu care întreţineau, în mod firesc, relaţii economice, politice şi interumane preferenţiale, fără a avea însă nici un fel de obligaţii, limitări sau interdicţii în raporturile cu acestea sau cu vreun alt polis. La rândul lor, noile polisuri puteau fonda propriile lor „colonii“ etc. Grecii s-au impus în zonele pe care le-au colonizat prin forţă sau pe cale paşnică, în funcţie de atitudinea faţă de ei a băştinaşilor, pe care i-au influenţat în plan cultural şi civilizatoriu datorită nivelului lor superior de dezvoltare, au întreţinut relaţii comerciale cu ei şi i-au antrenat în activităţile economice pe care le-au iniţiat. „Colonizarea“ a lărgit imens orizontul de cultură al grecilor şi a fost un important factor de difuzare timpurie a valorilor culturii şi civilizaţiei lor în întreaga antichitate. Marea Mediterană a devenit în această perioadă, după o apreciere sugestivă, „un lac grecesc“!
2. Etapa clasică, întinsă pe durata secolelor V şi IV î.Hr., a dat măsura deplină a spiritului grec. Războaiele cu perşii i-au coalizat pe greci împotriva duşmanului comun, iar victoriile repurtate le-au amplificat sentimentul forţei şi valorii civilizaţiei lor. Timp de aproape două secole ei vor fi stăpânii necontestaţi şi incontestabili ai spaţiului mediteranean. Este epoca apogeului polisurilor greceşti, a triumfului regimului politic democratic în multe dintre ele, a înfloririi artei, ştiinţei şi filosofiei greceşti.
3. Etapa elenistică, cuprinsă între 331 î.Hr., anul cuceririi cetăţilor greceşti de Alexandru Macedon (sau, după alţi istorici, 323, anul în care Marele Rege murea) şi anul 31 î.Hr. când, ultimul stat al imensului imperiu macedonean, Egiptul, cădea sub stăpânire romană. Este perioada de declin al cetăţilor greceşti clasice, care, pierzându-şi independenţa, şi-au pierdut cel mai adânc resort al forţei şi creativităţii. Este, prin urmare, perioada de criză profundă şi ireversibilă a lumii greceşti tradiţionale, care se manifestă, deopotrivă, în plan economic, social, politic şi spiritual. Ea este, totodată, şi epoca de elenizare, adică de difuzare largă a valorilor culturii şi civilizaţiei greceşti în întreaga lume antică.