Istorie

 

Cuprins

 

Capitolul 1: Dimitrie Cantemir – coordonate ale vieţii sale

1.1 Despre ascendenţii săi

1.2 Biografia sa

1.3 Despre urmaşii săi

 

Capitolul 2: Dimitrie Cantemir – personalitate multilaterală, promotor al culturii româneşti

2.1  Politician de valoare

2.2  Istoric desăvârşit

2. 3 Filizof de seamă
3. 4 Autor enciclopedic
4. 5 Filolog
5. 6 Muzician orientalist
6. 7 Geograf şi cartografician
7. 8 Etnograf

 

Capitolul 3: Opera creată

3.1 “Istoria Ieroglifică”– "cel dintâi roman românesc de realitate istorică"

3.2 Abordări critice

 

 

Capitolul 1: Dimitrie Cantemir – coordonate ale vieţii sale

 

1.1 Despre descendenţii săi

 

            Când Dimitrie Cantemir nutrea gândul să elibereze Moldova de sub stăpânirea turcească şi să-şi instaleze familia sa cu drept de ereditate, şi-a construit o genealogie care ajungea pînă la Timur Lenk, cuceritorul Asiei[1].

            În realitate, el făcea parte dintr-o familie modestă. Numele de Cantemir nu era nume de familie. Tatăl lui Constantin Cantemir i-a dat fiului său numele de Cantemir în amintirea unei vestite şi temute căpetenii, Cantemir, celebru oştean tă­tar, de la începutul veacului al XVII-lea, împotriva căruia luptaseră codrenii din Fălciu. Cînd a ajuns domnitor şi-a luat nume nou, Constantin, socoţându-1 mai potrivit pentru un domn moldovean, decît Cantemir[2]. După acte, familia sa este din satul Silişteni, de pe malul Elanului, în ţinutul Fălciu, sat astăzi dispărut. Nu erau oa­meni prea înstăriţi, fapt oare explică neştiinţa de carte a lui Constantin Cantemir. Şi tot această stare pauperă explică fap­tul că a plecat de tânăr din ţară şi s-a tocmit mercenar în armata polonă. Nu aveau pămînt personal, căci oamenii din Silişteni stăpâneau pămîntul în devălmăşie[3].

            După ce se distinge în lupte în armata poloneză, pe timpul craiului Jan Cazimir, vine pentru puţin timp în Moldova şi apoi trece în Ţara Românească în timpul domniei lui Grigore Ghica. Aici, se căsătoreşte cu Anastasia, nepoata domnitorului. Acesta îl numeşte ceauş spătăresc,  slujbă militară.  A trecut apoi în Moldova pe timpul lui Istrate Dabija. Este în relaţii bune cu Duca-Vodă cîtva timp. Cu acesta se şi înrudeşte prin a treia soţie a sa : Ana Bantăş, fiica unor boerinaşi. Era ne­poata dinspre mamă a doamnei Nastasia, soţia lui Duca-Vodă. Ana Bantăş a murit în anul 1678. Cu ea a avut pe cei doi fii : Antioh şi Dimitrie. în Moldova, este bine văzut, o bucată de vreme dându-i-se şi ranguri boiereşti. în 1672, el este călăuza sultanului Mahomed al IV-lea, spre Cameniţa poloneză.

În acest timp începe să cumpere pământ în ţinutul Făl-ciului, ajungând stapân parţial în 9 sate. Ca domnitor, con­tinuă cumpărăturile de pămînt de la răzeşii care se ruinau treptat, încât la moarte, în 1693, era stăpân în 11 sate fălci-nene[4]. Averea nu era din cale afară de mare, dacă ţinem seama de aceea a marilor latifundiari ai vremii[5].

            În timpul celei de a treia domnii a lui Duca-Vodă a fost capuchihaia acestuia la Poartă.

            La 15 iunie 1685, ajunge domnitor în Moldova, cu sprijinul lui Şerban Cantacuzino. Boierii moldoveni au acceptat sugestia să-l aleagă domn cu scopul să facă din el un instrument în mîinile lor. I. Neculce se exprimă clar în acest sens : „Au so­cotit cu toţii pre Constantin Cantemir cliuoeriul, fiind om bătrîn, ca de şaptedzăci de ani şi om prost, mai de gios, că nice carte nu ştia, socotind boierii că-l vor purta pre cum le va fi voia lor".

            Situaţia de dependenţă a lui faţă de marea boierime re­iese din faptul că el a jurat boierului Gavriliţa Costache, con­ducătorul fracţiunii boiereşti care-1 susţinea la domnie, că nu se va atinge sabia lui de el sau de vreun fecior al sau[6]. Şi, în adevăr, cit a trăit -bătrânul Gavriliţa Costache „chivernisia precum îi era vota... şi nu putea să dzică nime nimica de frica lui"[7]. După moaţteavlui Gavriliţa Cestache, cârmuirea trece în mina lui lordache Ruset, vistiernicul „care. are cheia ţării în mină”[8]. Ca să se-'Seape de tutela boierilor- mari, Constantin Cantemir a adus în dregătorii şi la curte, oameni din rîndul micii boierimi, cu care avea legături. Nu a putut însă, să se dezbare de Ruseteşti. Aceştia au uneltit mereu pe lângă Can­temir împotriva boierilor mari cu care erau ei în rivalitate, distrugându-i pe unii, cum au fost fraţii Velicico şi Miron Costin. Costineştii încercaseră să-i înlocuiască pe Ruseteşti de la putere, chiar cu mazilirea domnitorului, protectorul lor.

            Constantin Cantemir şi-a încheiat domnia la 13 martie 1693. La moartea lui, cei doi fii: Antioh şi Dimitrie nu rămân cu o moştenire din cale afară de mare, Neculce spune că le-au ră­mas doar vreo 10 -15 pungi de bani. De aici, se vede că domnitorul moldovean a trăit modest.

 

 

 

 

1.2 Biografia lui Dimitrie Cantemir

 

Dimitrie Cantemir s-a născut pe 26 octombrie 1673 la Iaşi în familia lui Constantin Cantemir. Mama sa – Ana Bantaş, era descendenta unei familii de boiernaşi, la origine negustori din Lăpuşna. Deşi analfabet, ştiind numai să se iscălească, Constantin Cantemir  a dat o educaţie aleasă copiilor săi Antioh şi Dimitrie. El a invitat în familie dascăli dintre cei mai instruiţi din ţară şi din străinătate, între care şi pe călugărul grec Ieremia Cacavelas, teolog poliglot, filozof şi predicator, care studiase la universităţile din Leipzig şi Viena. Încă în patrie, până la plecarea sa în calitate de ostatic la Poarta Otomană, Dimitrie căpătase cunoştinţe temeinice. În afară de instrucţia obişnuită, care era dată pe atunci copiilor de boieri (citire, scriere şi socotit, unele cunoştinţe elementare de religie creştin-ortodoxă), el mai studiase limbile slavă, greacă şi latină, teologia ş.a.

În 1688 Dimitrie Cantemir este trimis la Istanbul pe lângă curtea sultanului în calitate de ostatic. La alt nivel, superior, Dimitrie îşi continuă studiile la Constantinopol, atât la Înalta şcoală a Patriarhiei din acest oraş, cât şi la diverşi profesori particulari de formaţie culturală europeană şi orientală. În timpul şederii sale îndelungate (circa 22 de ani cu mici intermitenţe) în capitala Imperiului Otoman, Dimitrie a manifestat un mare interes faţă de istoria, cultura şi civilizaţia orientală, mai cu seamă faţă de cea turco-otomană. În acest mediu tânărul Dimitrie a studiat filosofia, logica, teologia, geografia, istoria, muzica, medicina, folclorul, limbile occidentale şi orientale (turca, persana, araba), desenul şi arhitectura. Aceste cunoştinţe temeinice i-au permis să elaboreze mai multe lucrări dedicate istoriei, civilizaţiei şi culturii. Mai mult ca atât, unele din concluziile sale pe care le-a tras de pe urma studierii religiei musulmane, istoriei Imperiului Otoman, a încercat să le pună la temelia activităţii sale practice ca domn al Ţării Moldovei în anii 1710-1711. Cu timpul, tânărul Cantemir deveni cunoscut în cercurile cele mai înalte ale curţii şi aristocraţiei otomane, stabilind totodată legături cu reprezentanţi diplomatici ai diferitor ţări europene – Franţei, Rusiei, Olandei ş.a. Este apreciat în cercurile înaltului cler ortodox, precum şi în cele ale oamenilor de ştiinţă de cea mai aleasă cultură din capitala imperiului. Datorită cunoştinţelor căpătate în patrie, cât şi celor dobândite la Istanbul, în mediul unor mari personalităţi ale culturii europene şi orientale, Dimitrie devine un om de cea mai aleasă pregătire intelectuală.

Între anii 1691-1693 a trăit la curtea domnească a tatălui său. După toate probabilităţile, Dimitrie Cantemir a manifestat interes faţă de viaţa politică încă din copilărie, de pe când tatăl său a urcat în scaunul Ţării Moldovei (1685). Ca fiu de domn, se văzu în drept să-l urmeze pe tatăl său în tronul Ţării Moldovei, după ce acesta se stinse din viaţă în 1693. Cronicile autohtone, alte documente ale vremii îl atestă pe Dimitrie Cantemir în scaunul domnesc doar pe parcursul lunilor martie-aprilie 1693. Deşi susţinut de unii mari boieri din ţară (Iordache Ruset, Lupu Bogdan), care ar fi dorit să profite de tinereţea voievodului pentru a-l subordona intereselor sale, sultanul nu l-a îmbrăcat cu caftan domnesc şi, prin urmare, el fu nevoit să renunţe la tron. Evenimentul s-a consumat fără oarecare urmări pentru Dimitrie Cantemir şi el a revenit la Istanbul, continuându-şi cu şi mai multă râvnă activităţile cărturăreşti.

În anii primei domnii a fratelui său, Antioh Cantemir (1695-1700), Dimitrie îndeplineşte misiunea de capuchehaie, adică de reprezentant al domnului la Constantinopol, fapt care l-a plasat în cercurile politice şi diplomatice ale curţii otomane, iar această împrejurare i-a permis să fie informat din prima sursă despre tot ce se petrecea mai important în materie de relaţii internaţionale şi politică în imperiu, în ţările europene şi în ţările române. În 1699 Dimitrie Cantemir se căsătoreşte cu Casandra, fiica domnului muntean Şerban Cantacuzino. Evenimentul – ordinar la prima vedere – s-a răsfrânt în modul cel mai direct asupra relaţiilor politice dintre Ţara Românească şi Moldova. Căci văzându-se ginere al fostului domn muntean Dimitrie Cantemir şi-a declarat pretenţiile de a ocupa scaunul domnesc al ţării vecine. Faptul viza direct  interesele lui Constantin Brâncoveanu, pe atunci domn al Ţării Româneşti (1688-1714), care, bineînţeles, se apăra cu hotărâre de toţi rivalii săi. Rivalitatea şi suspiciunea reciprocă dintre Dimitrie Cantemir şi Constantin Brâncoveanu s-a menţinut multă vreme, făcând să izbucnească, cu anumite ocazii, cu o vigoare deosebită. Aceste evenimente s-au reflectat şi în unele opere cantemiriene. De asemenea, aflarea lui Dimitrie Cantemir  în mediul elitei otomane de la Constantinopol, l-a făcut să participe în diferite campanii militare ale oştilor turceşti, acumulând o experienţă politică, dar şi militară. Astfel, în 1697 viitorul domn participă în tabăra otomană la luptele de la Petrovaradin şi Zenta. Înfrângerea catastrofală suferită de oştile sultanului Mustafa al II-lea (1695-1703) în faţa austriecilor, l-au condus încă de pe atunci pe tânărul Cantemir la o importantă concluzie în plan politic: puternicul Imperiu Otoman începe să decadă. Ulterior, teza a fost tratată şi argumentată pe larg de el  în celebra-i operă “Istoria creşterii şi descreşterii Imperiului Otoman”.

Pe de altă parte, în aceşti ani viaţa îi oferă şi o altă experienţă, care îi tensionează relaţiile cu fratele său Antioh. Este vorba despre unele proprietăţi, de altfel destul de modeste, lăsate de Constantin Cantemir fiilor săi. Dimitrie s-a văzut nedreptăţit de partajul acestor averi, pe care îl făcuse fratele său. Încordarea, apărută între cei doi fraţi, trece însă pe planul al doilea, când în 1699, în anumite împrejurări, nu fără concursul Porţii Otomane şi probabil al voievodului muntean, Antioh Cantemir pierde tronul Ţării Moldovei în folosul lui Mihai Racoviţă. Pe de altă parte, domnul Ţării Româneşti Constantin Brâncoveanu văzând în Dimitrie un rival puternic ca ginere de voievod muntean, îşi intensifică intrigile sale contra lui, reuşind pentru un timp scurt, prin intermediul oamenilor săi de la Constantinopol, să obţină surghiunirea lui Dimitrie Cantemir. Deoarece Antioh Cantemir refuză să-şi răscumpere fratele, Dimitrie reuşeşte să-şi recapete libertatea cu ajutorul ambasadorului Franţei la Istanbul.

Următorii ani s-au dovedit a fi mai liniştiţi pentru  Cantemireşti. Pe de o parte, Dimitrie reuşeşte să-şi îmbunătăţească întrucâtva relaţiile cu Constantin Brâncoveanu, obţinând chiar în schimbul averilor confiscate ale  soţiei sale, o pensie anuală din partea voievodului muntean. În acelaşi timp, în condiţiile favorabile survenite prin faptul că mare vizir al Porţii Otomane deveni Tebendar Mehmed-paşa, prietenul lui Dimitrie Cantemir, în 1705-1707 domn al Moldovei devine din nou Antioh Cantemir. Frământările şi rivalităţile politice din centrul şi estul Europei conduc la conflicte armate de proporţii, în primul rând dintre Suedia şi Rusia, evenimente faţă de care nu rămâne indiferentă nici Poarta Otomană. După ce Carol al XII-lea suferă o înfrângere zdrobitoare din partea armatei ruse, care îl avea în frunte pe ţarul Petru cel Mare, situaţia se complică brusc şi pentru Imperiul Otoman, deoarece evenimentele s-au deplasat din zona Mării Baltice în cea situată în apropiere de stăpânirile otomane din nordul Mării Negre. În condiţiile când Carol al XII-lea s-a refugiat după înfrângerea de la Poltava în hotarele Imperiului Otoman, lângă cetatea Bender pe Nistru (la Varniţa), iar sultanul acordă tot sprijinul regelui suedez, pericolul unei confruntări directe dintre Rusia şi Imperiul Otoman devine iminent. În asemenea condiţii, Poarta caută să instaleze în tronul Ţării Moldovei un domn în care să aibă toată încrederea. După mai multe căutări şi  ezitări turcii îl aduc în scaunul domnesc de la Iaşi pe Dimitrie Cantemir, care, aflându-se de mai mulţi ani la Constantinopol şi fiind bine cunoscut în sferele politice cele mai înalte de la curtea  sultanului, se considera că merită toată încrederea. Astfel, în împrejurări extrem de complicate, Dimitrie Cantemir deveni, la 14 noiembrie 1710, domn al Ţării Moldovei.

Trecându-şi pe un plan secundar preocupările cărturăreşti, noul domn moldovean a început să se ocupe cât se poate de temeinic de treburile ţării. În scurtă vreme caută să-şi apropie boierimea căreia încearcă să-i împărtăşească planurile sale de izbăvire a Ţării Moldovei de stăpânirea otomană cu sprijinul lui Petru cel Mare, ţarul rus ce se impusese strălucit în faţa Europei de atunci. Fie sub influenţa concluziilor proprii de mare declin al Imperiului Otoman, fie sub influenţa unor personalităţi politice, cum ar fi, de exemplu ambasadorul Rusiei la Constantinopol P. A. Tolstoi ş.a., Dimitrie Cantemir ajunge la convingerea că s-au creat cele mai favorabile împrejurări de a scoate ţara de sub stăpânirea turcilor, în alianţă cu cea mai mare putere creştină ortodoxă de atunci – Rusia. În scurtă vreme, Dimitrie Cantemir stabileşte legături cu ţarul Petru în vederea încheierii unei alianţe antiotomane. Ca urmare a tratativelor secrete dintre cele două părţi la Luţk, la 13 aprilie 1711, este  întocmit  un tratat de alianţă. Se admite (şi pe deplin întemeiat), că textul tratatului a fost elaborat de Dimitrie Cantemir şi remis lui Petru I de către trimisul Moldovei Ştefan Luca. Aprobat de ţar, documentul a fost promulgat sub forma unei diplome date de Petru I domnului Ţării Moldovei. Tratatul de la Luţk cuprinde 17 articole. În primul articol se stipula că ţarul ia “sub oblăduire” pe domn şi întreg poporul ţării. După scuturarea stăpânirii otomane, Moldova va înceta să plătească tribut şi alte dări Porţii, se restabileau hotarele vechi ale Ţării Moldovei de până la instaurarea dominaţiei otomane. În continuare se arăta că Moldova urma să treacă sub protectoratul Rusiei, care garanta integritatea teritorială a principatului şi se obliga să nu se amestece în treburile lui interne. Scaunul domnesc era rezervat dinastiei Cantemireştilor, acţiune prin care Moldova trebuia să devină o monarhie absolută şi ereditară. După unele aprecieri, Tratatul de la Luţk este un model de prudenţă şi abilitate diplomatică, prin care Dimitrie Cantemir urmărea obţinerea independenţei şi integrităţii teritoriale a Moldovei. Tratatul n-a fost tradus în viaţă, deoarece campania de la Prut, care a urmat ân vara anului 1711, nu s-a încununat de succes.

În conformitate cu înţelegerile secrete dintre Petru I şi reprezentanţii lui Dimitrie Cantemir, în scurtă vreme, la 30 mai 1711, armata rusă, în frunte cu ţarul, trece Nistrul. Se spune că alături de “polcurile” ruseşti, au intrat în ţară şi patru regimente de voluntari moldoveni. Din partea sa, Dimitrie Cantemir a adunat în 15 zile o oaste moldovenească în frunte cu 17 “polcovnici” şi 170 de “rotmiştri”, cu steaguri a câte 100 de oameni fiecare. Însă din criză acută de timp el n-a reuşit să adune numărul scontat de oşteni. Nu s-a soldat cu rezultate concrete nici înţelegerile lui Petru cel Mare cu domnul Constantin Brâncoveanu, căci aproape concomitent cu intrarea armatei ruse în Moldova, Ţara Românească este invadată de o numeroasă oaste otomană. Şi-a spus cuvântul în sens negativ şi oboseala oştirilor ruse de pe urma marşurilor istovitoare, precum şi lipsa acută de provizii. Pe deasupra, Ţara Moldovei era bântuită în vara aceea şi de o secetă cumplită, care a redus cu mult posibilităţile completării rezervelor alimentare şi furajere ale armatei. Toate acestea au făcut ca raportul de forţe în ciocnirile directe dintre cele două părţi beligerante să fie defavorabil aliaţilor creştini. O uriaşă oaste otomană a trecut Dunărea. Bătălia decisivă a avut loc la 8-9 iulie 1711, lângă satul Stănileşti de pe Prut. Aici oastea turco-tătară cu un efectiv de 200 de mii de oameni încercui armata ruso-moldovenească, care număra ceva mai mult de 40 mii şi care se pomeni în scurtă vreme într-o situaţie critică. Fiind izolată de efectivele ei principale, de ţară în general, oastea moldo-rusă, din cauza lipsei de muniţii, de alimente, apă şi a imposibilităţii de a primi întăriri, a început să cedeze. În condiţiile create ale unei inevitabile înfrângeri militare, cei doi aliaţi creştini încearcă să obţină încheierea unei păci cât mai onorabile. La 12 iulie 1711 este încheiat un tratat (armistiţiu) de pace, conform căruia armata rusă trebuie să părăsească Moldova.

Această înfrângere a avut urmări dintre cele mai grele pentru Ţara Moldovei, pe care, în urma “hainirii” lui Dimitrie Cantemir, turcii erau gata s-o transforme în paşalâc. Împreună cu circa patru mii de consângeni (mulţi boieri cu familiile lor, precum şi reprezentanţi ai diferitor categorii de slujbaşi), Dimitrie Cantemir părăseşte Moldova luând drumul pribegiei spre Rusia. În urma lor, turcii şi tătarii au supus ţara unui jaf aproape fără precedent – cetatea Hotinului este transformată în raia (1714-1715), iar tronul ţării este dat pe mâna grecilor fanarioţi. Dimitrie Cantemir şi familia sa, mai mulţi boieri, slujitori, militari ş.a., în număr de circa o mie (dintre cei plecaţi iniţial), au rămas pentru  totdeauna în Rusia. Atât Dimitrie Cantemir, cât şi alţi refugiaţi au primit moşii şi unele drepturi nobiliare ruseşti. În iarna anului 1711-1712, în drum spre locul de destinaţie, Dimitrie Cantemir  suferă o pierdere grea. I se stinge din viaţă soţia Casandra – o femeie deosebit de cultă şi înţeleaptă, precum şi unul din fii. În cele din urmă, Dimitrie Cantemir primeşte moşii în apropiere de Moscova unde întemeiază un sat – Dimitrievka, precum şi unele averi imobile în Moscova şi Petersburg. Aici se ocupă mai multă vreme de treburile sale cărturăreşti, de educaţia şi instruirea copiilor, mai ales a lui Antioh (născut în 1709 la Istanbul), precum şi de treburi gospodăreşti, construind chiar şi o biserică după un proiect propriu.

În lunile de iarnă se afla mai mult în casele de la Moscova, unde lucra intens la mai multe din operele începute cu ani în urmă, fie  în Moldova, fie la Istanbul, coresponda cu ţarul, cu alţi demnitari ruşi, cu oameni de ştiinţă, mai cu seamă de origine germană, care se stabiliseră într-un număr destul de mare la Petersburg. Prin intermediul acestora, Dimitrie Cantemir începe să fie cunoscut în mediile ştiinţifice şi academice din Germania, în special la Academia de Ştiinţe din Berlin. Drept urmare, aici încep să fie cunoscute unele din operele sale, atât cele ce ţineau de istoria, cultura şi civilizaţia poporului român, cât şi cele consacrate valorificării civilizaţiei orientale turco-arabo-persane, Cantemir bucurându-se de faima de savant orientalist de vastă cultură intelectuală şi de autor al unor lucrări  ce prezentau un mare interes pentru oamenii de ştiinţă din Germania de atunci. Iată de ce, la propunerea unor oameni de ştiinţă germani aflaţi în serviciul ţarului, în 1714 Dimitrie Cantemir este ales membru titular al Academiei din Berlin pentru Secţiunea ştiinţelor orientale.

În corespondenţa sa purtată cu ţarul, cu alţi demnitari ruşi, Dimitrie Cantemir cerea să i se dea un serviciu pentru “a nu mânca pâinea degeaba”. Mai cerea permisiunea trimiterii fiilor săi la studii în străinătate, precum şi organizarea unei noi campanii împotriva Porţii Otomane, care să-i permită redobândirea scaunului domnesc. Însă aceste rugăminţi nu i-au fost îndeplinite niciodată. Cât priveşte rugămintea de a fi încadrat în aparatul de stat al lui Petru, ea i-a fost îndeplinită cu destulă întârziere – doar în 1719, dar nu înainte ca el să facă mai multe drumuri în noua capitală a Rusiei, unde să-l cunoască mai îndeaproape pe Petru şi pe demnitarii din anturajul său. Drept urmare, fostul domn moldovean este apreciat destul de înalt la curtea ţarului, cu atât mai mult că între timp se căsătorise cu una din cneaghinele ruse – Anastasia Trubeţkaia. În asemenea împrejurări, când ţarul pregătea o nouă campanie militară în sud, Dimitrie Cantemir se potrivea de minune ca sfetnic în probleme orientale şi de aceea a fost pus în slujba ţarului în cele mai înalte sfere ale puterii imperiale ruse. În 1719 Dimitrie Cantemir devine senator şi unul dintre cei mai apropiaţi consilieri ai lui Petru I în probleme de politică orientală a Imperiului Rus.

În timpul campaniei “persane” din 1722-1723, Dimitrie Cantemir a fost şeful cancelariei imperiale de campanie şi unul dintre sfetnicii intimi ai ţarului. Dintre acţiunile din această perioadă a vieţii  şi activităţii lui Dimitrie Cantemir sunt remarcate apariţia de sub tipar la Petersburg, în 1722, a cărţii sale despre sistemul religiei mahomedane, a unei lucrări cu caracter istorico-geografic Despre Zidul Caucazian, precum şi a altor lucrări. Anumiţi istorici admit că în Rusia a fost elaborată şi  varianta în limba latină a Hronicului a vechimei romano-moldo-vlahilor, lucrare pe care, după unii cercetători, Dimitrie Cantemir ar fi pierdut-o într-un naufragiu pe Marea Caspică, pe când făcea cale întoarsă din campania persană. Efortul şi activitatea destul de intensă pe multiple planuri din aceşti ani au agravat mult starea sănătăţii lui Dimitrie Cantemir, care suferea de diabet zaharat. La scurt timp după întoarcerea dintr-un drum greu şi plin de primejdii, Dimitrie Cantemir se stinge din viaţă la 21 august 1723 la moşia sa Dimitrievka şi este înmormântat în biserica construită de el  la Moscova. Astfel s-a încheiat viaţa uneia dintre cele mai mari personalităţi ale culturii şi spiritualităţii româneşti de la hotarul sec. XVII-XVIII.

În 1935, în condiţiile când între România şi fosta Uniune Sovietică s-au stabilit relaţii diplomatice, osemintele distinsului om politic şi cărturar Dimitrie Cantemir au fost aduse  în ţară şi înhumate la biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

 

1.3 Despre urmaşii săi

 

Cu prima soţie, Casandra Cantacuzino — moartă la 12 mai 1713 — a avut şase copii : 4 băieţi (Matei, Constantin, Şerban şi Antioh) şi 2 fete (Măria şi Smaragda). Din a doua căsătorie, cu Anastasia Trubeţkoi, a rămas o fată (Smaragda-Ecaterina, născută la 4 noiembrie 1720),

            După moartea lui Cantemir, au început neînţelegerile între urmaşii săi. Anastasia Trubeţkoi-Cantemir nu avea simpatii pentru copiii din prima căsătorie a lui D. Cantemir. Ei vor rămâne sub îngrijirea Măriei, care nici ea nu avea mai mult de 23 de ani la moartea tatălui. Prevăzând neînţelegerile dintre urmaşii săi, Dimitrie Cantemir lasă ca executor testamentar pe însuşi împăratul Petru cel Mare. Împăratul urma să hotărască drep­tul de moştenitor al fostului domnitor moldovean.

            Anastasia Trubeţkoi s-a recăsătorit în ianuarie 1738, cu prinţul Ludwig Johann Wilhelm Landgrafens zu Hessen, care ocupa postul de general în armata rusă.

            Fiica lui Cantemir, Smaragda-Ecaterina, născută din căsă­toria cu Anastasia Ttrubeţkoi (la 4 noiembrie 1720) s-a căsătorit cu ambasadorul Rusiei la Viena, principele D. M. Goliţin, si a murit la Paris în 1761. O bună bucată de vreme, Anasta­sia Trubeţkoi-Cantemir a purtat procese cu urmaşii soţului din prima căsătorie pentru drepturile ei de moştenire. Sub ţarina Eeaterina - urmaşa lui Petru cel Mare - ea a avut la un moment dat câştig de cauză. După moartea protectoarei sale i s-au limitat drepturile[9].

            Să vedem soarta copiilor lui Cantemir din prima căsătorie. Măria, născută la 29 aprilie 1700, era copilul cel mai mare si cel mai iubit de Cantemir. Tatăl s-a ocupat de aproape de educaţia copiilor săi. Cu eruditul grec Anastasie Condoidi au învăţat limba greacă, latină şi italiană, iar cu Ivan Iliinski a învăţat limba şi literatura rusă. (După cîtva timp de la in­trarea în Rusia, Cantemir angajează un secretar rus, pe tânărul Ivan Iliimski, diplomat al Academiei slavo-latine din Mos­cova, cunoscător al limbii latine şi al limbii eline, care a în­văţat şi româneşte. Cu acesta, el şi copiii săi au luat lecţii de limba rusă. Ivan Iliinski a fest un devotat al familiei Can­temir. De la el a rămas un jurnal din care biografii lui D. Can­temir au împrumutat multe date preţioase).

            Măria dobîndeşte primele cunoştinţe de limbă greacă de la mama ei, femeie bine educată şi cultă. La aceasta se adaugă cunoştinţele de latină, greacă şi italiană căpătate de la Con­doidi. Predilecţia pentru literatură o face să se apropie mai mult de fratele ei mai mic Antioh, care va avea un rol deo­sebit de însemnat în literatura rusă. Dintre toţi copiii lui Can­temir, Măria îi va semăna cel mai mult. Ea moşteneşte mintea practică şi cumpătată a tatălui, precum şi caracteirul lui mo­derat. După moartea lui, ea a purtat de grijă fraţilor ca o mamă. In timpul vieţii tatălui său, mai ales înainte de a doua căsătorie a acestuia, ea îl însoţea în vizitele pe care le făcea în societatea înaltă rusească[10].

            Petru cel Mare moare în 1725. Împărăteasa Ecaterina, care îl succede, încălcând dorinţa lui Cantemir, exprimată în tes­tament, atribuie lui Constantin - al doilea fiu - toate averile rămase de la tatăl lor, Măria şi cei doi fraţi rămânând un timp s-o ducă greoi. Următoarea împărăteasă, Ana Ioanovna, arată bunăvoinţă faţă de toţi copiii lui Cantemir asigurîndu-le existenţa în mod onorabil. în 1736, Maria se retrage din anturajul împărătesei de la Petrograd la Moscova, unde îşi pe­trece vremea în citirea cărţilor pe care i le trimitea fratele ei, Antioh, din străinătate, unde era ambasadorul Rusiei. Scriso­rile rămase - în număr de 73 - trimise fratelui său, sunt scrise în limba greacă şi italiană, iar cele primite de la Antioh, în italiană şi franceză. Scrisorile ei sînt pline de aluzii la literatură, semnul unei culturi alese. Dintr-un număr de cărţi trimise de Antioh, Măria remarcă operele lui Boccacio, care-i plac foarte mult în afară de romanul „Fiametta" care în final calomniază toate femeile în afară de cele sfinte. „După păre­rea mea", zise ea, „Boccacio cînd scria această operă, sau a uitat că mama lui a fost femeie, sau o socoate printre sfinte. Reproşul lui nu este tocmai îndreptăţit. Cu toate acestea, eu, în parte, îl aprob, întrucât el învaţă pe cititor să-şi dea seama de faptele sale”[11]. Între lecturile ei întîlnim scrisorile satirice ale lui Ariosto, operele lui Horaţiu, „Orlando furioso" de Ari-osto, „Călătoriile lui Telemac". Citeşte în original scrierile istoricilor greci şi romani: Cornelius Nepos, Appian de Ale­xandria, Arrian de Nicomidia cu „Istoria războaielor lui Ale­xandru cel Mare, „Ethiopica" lui Heliodor. Se interesează de astronomie, geometrie, de muzică, pictură. Citeşte cărţi cu pri­vire la viaţa celebrilor pictori şi muzicanţi. „Fără nici o exa­gerare se poate spune că Măria Cantemir a fost cea mai în­văţată femeie în Rusia veacului al XVlII-lea”[12]. La 8 august 1734, îi scria fratelui Antioh : „Eu nici pînă acum nu mi-am putut găsi o amică". Ducea o viaţă singuratică. „Citesc cărţi pe care mi le procuraţi dumneavoastră şi găsesc în ele distracţii alese. Se zice că e mai bine să rămîi fără companie, decît să te găseşti în companie rea. De la oameni nu vei auzi mult bine". Din scrisorile ei se desprinde figura morală. Idealul ei este viaţa liniştită, cumpătată, singuratică. în anul 1737, un incen­diu mistuie casele Cantemireştilor din Moscova. Măria îi serie lui Antioh : „Credeţi-mă, de loc n-am fost scîrbită, luînd în seamă în primul rînd, că eu pierd un lucru nedurabil sau mai bine zis, fiindcă mie-mi rămân două, după cuvintele d-voastre, din cele mai preţioase comori: viaţa şi cinstea. Restul se re­capătă din nou”[13]. O femeie cu o cultura aşa de bogata, este firesc să-şi fi dart seama de originea ei şi să se gîndească la ţara şi poporul din sinul căruia plecase. Intr-o scrisoare către acelaşi frate - Antioh - face planuri măreţe pentru viitor. „Dorinţa mea de căpetenie - scrie ea - este să am cu d-voastre o întâlnire. Noi am trăit numai o jumătate din viaţa noastră. Poate noi vom vedea cândva patria noastră de odi­nioară, şi în pace vom trăi veacul nostru. Dar mie mi se pare, că acela care va deveni stăpînitor al unei ţări întregi, va trebui să-şi ia asupra sa povara guvernării. Aşa că dacă d-voastră veţi fi sortii să deveniţi prinţul moştenitor al ţării noastre, veţi fi nevoit să vă luaţi rămas bun de la viaţa singuratică de filosof”[14].

            Scrisorile ei - pline de înţelepciune, de sfaturi sănătoase - către fraţi, îi fixează cel mai frumos portret moral din tre­cutul vieţilor de doamne şi domniţe românce. Ea moare la 9 septembrie 1757, înconjurată de cîteva slugi credincioase, ră­mase de la tatăl său. A fost înmormântată în biserica Sfinţii Constantin şi Elena din curtea mănăstirii greceşti Sfîntul Nicolae, alături de părinţi.

            Antioh Cantemir s-a născut la Constantinopol, la 10 sep­tembrie 1708. Instrucţia şi-a făcut-o şi el cu Anastasie Condoidi şi Ivan Iliinschi. De mic, a dat semne de inteligenţă re­marcabilă. Tatăl său a avut o înrâurire, de asemenea, deose­bită asupra cunoştinţelor de istorie, filosofie, drept, pictură şi ştiinţe. După înfiinţarea Academiei ruse în noiembrie 1725, la care predau profesori germani, Antioh Cantemir devine stu­dent al ei. Aici învaţă: matematicile, fizica, istoria şi filozofia. Între profesorii săi au fost: Beyer, viitorul biograf al familiei Cantemir, Gross, profesor de filozofie, şi Ivan Iliinschi de li­teratură rusă.

            Acumulând o cultură bogată, fiind dotat cu o inteligenţă vie, şi cu un simţ al realităţii deosebit de puternic, se aso­ciază unui complot organizat de nobilimea rusă în urma căruia ajunge pe tronul împărătesc ţarina Ana Ioanovna.

            Antioh Cantemir, care avusese un rol de seamă în acest complot este răsplătit împreună cu sora sa Măria şi cu ceilalţi fraţirămaşi fără avere, cu moşii pentru fiecare în parte, în plus el este numit ambasadorul Rusiei pe lîngă curtea regală engleză. La Londra, face o impresie excelentă. Regina An­gliei, Carolina, îl preţuieşte. La îndemnul ei, Antioh aranjează traducerea, Istoriei imperiului otoman în limba engleză (1734)- Transpunerea a fost făcută de către Nicolae Tindal. În calitatea pe care o avea, reuşeşte să încheie, la 2 decembrie 1734, un tratat de amiciţie între Anglia şi Rusia pe timp de 15 ani. Poliglot ca şi tatăl său, bun cunoscător al filozofiei, al isteriei, al literaturii a cucerit repede cercurile intelectuale lon­doneze. Aici a început traducerea şi în limba italiană a “Istoriei imperiului otoman”, dar n-a terminat-o.

            În 1738, Antioh Cantemir a trecut în aceeaşi calitate la Paris. Aici, avea de luptat cu intrigile de pe lângă curtea îm­părătească rusă. În cele din urmă le-a învins. A întreţinut şi aici raporturi de prietenie cu personalităţi din lumea ştiinţi­fică si literară. în timpul cit a stat la Paris a tradus şi tipă­rit aceeaşi operă a tatălui său în limba franceză (1743). În 1740, se îmbolnăveşte de stomac cu toată viaţa regulată pe care o ducea. Îngrijirile medicilor îl ajută puţin. Moare la 31 martie 1744 şi este înmormîntat la Moscova, unde erau în-mormîntaţi şi părinţii lui.

            Antioh Cantemir a fost una dintre cele mai importante figuri culturale, din veacul al XVIII-lea, ale Europei. Era apreciat de Voltaire şi Montesquieu. Cel din urmă scria Abatelui Guasco: „Alţi prieteni îl vor înlocui pe acela pe care l-am pierdut, dar Rusia nu-l va putea înlocui uşor cu un ambasador cu calităţile principelui Cantemir". Cunoştea la perfecţie limba rusă, română, latină, italiană, franceză şi neogreacă; de asemenea cunoştea engleza şi spaniola.

            Pe lîngă literatură, Antioh se ocupa de matematici în legătură cu filozofia sub influenţa astronomului Maupertius, membru al Academiei din Paris. A alcătuit chiar un manual de algebră, netipărit. Se interesează îndeaproape de filozofia morală. Sub influenţa ideologiei vremii, după Antioh, principiile politice nu trebuie să fie în dezacord cu cele evanghelice. Şi tot în concordanţă cu aceste idei, liniştea sufletească şi singurătatea, care-l fac pe om să cugete şi să cunoască izvorul fericirii. De aici, omul nu trebuie să se lase condus de patimi. De asemenea, el trebuie să se mulţumească cu puţin. Această atitudine filozofică este oglindită în scrisorile rorii sale Măria, care era sub influenţa gîndirii fratelui. Numele lui Antioh Cantemir este legat în Rusia de începu­turile literaturii noi. Pînă la Petru cel Mare literatura rusă a religioasă sub raportul conţinutului, fără un contact cu viaţa europeană. Antioh Cantemir este primul scriitor în Rusia, în sensul european al cuvîntului, care pune bazele literaturii moderne ruseşti, insuflindu-i un spirit laic, legînd-o de realităţile sociale.

            Traduce în limba rusă mai multe opere din scriitorii antici, din scriitorii francezi şi italieni. Scrie un tratat cu privire la versificaţia rusă, alcătuieşte fabule în care critică neajunsurile vieţii ruseşti de atunci. Cele mai însemnate sînt însă satirele. Unele au caracter autobibliografic (4 şi 8), altele sînt filoso­fice (6 şi 7). în acestea din urmă se reflectă idealul vieţii sale, părerile sale asupra fericirii omului. în ele, Antioh face apo­logia culturii, a vieţii intelectuale liniştite, fără pretenţii mari, idealuri pe care le împărtăşeşte şi surorii sale. In satira a 6-a se vede şi idealul său despre educaţie, care are drept scop să-1 facă pe om fericit şi bun în mijlocul unei societăţi fericite. Scrierile saie sint pentru literatura rusă, ceea ce au fost reformele lui Petru cel Maire pentru moravurile sociale.

            Antioh Cantemir, cu toate că moare la vîrsta de 36 de ani şi-a avut însemnătatea sa în istoria culturii ruseşti. El a pus bazele literaturii noi ruseşti. Peste numele lui nu trece nici un manual de literatură rusă. Nu există în Rusia intelectual, care a trecut prin şcoala secundară, şi să nu cunoască operele lui Antioh Cantemir, învăţînd pe de rost pasaje întregi din ele.     

            Antioh Cantemir încoronează numărul de oameni mari cu care naţia română a ilustrat cultura poporului vecin ; Petru Movilă, Nicolae Milescu, D. Cantemir, Bantîş-Camenschi etc.

Menţionăm şi pe ceilalţi fii ai lui D. Cantemir, urmărin-du-le în puţine cuvinte firul vieţii lor.

            Matei s-a născut la Constantinopol, la 18 octombrie 1703. După ce-şi face o parte din studii în casa părintească, după 1711, este trimis la Liov (Lemberg) să studieze limba latină şi ştiinţele. Pe urmă intră ofiţer în garda ţarului. Duce o viaţă dezordonată. Se retrage din armată pe motiv de boală, petrecându-şi zilele la moşiile cu care fusese înzestrat tatăl său.

            Avea conştiinţa originii române şi păstra legături cu moldo­venii. Benedict, egumenul Moldoviţei, îl vizitează în 1770. Este bine primit de Dimitrieviea lui Matei beizade a lui Dumitraşcu Cantemir-Vodă. A murit la 30 noiembrie 1771.

            Constantin, al doilea fiu, s-a născut tot la Constantinopol, la 29 iulie 1705. A ajuns şi el căpitan în regimentul de gardă al ţarului. Faptul că a pus mîna pe întreaga avere a tatălui său, privîndu-i de asigurarea existenţei pe ceilalţi fraţi, a produs o răceală în raporturile cu ei. Constantin era un om practic, destul de cult şi se bucura de o buna reputaţie în so­cietatea rusă. A murit la 19 ianuarie 1747.

            Şerban (Serghie), al treilea fiu, s-a născut la 11 august 1706, la Constantinopol. Îi supravieţuieşte pe toţi copiii lui Cantemir murind la 24 aprilie 1780 la Moscova. Cu toată zbur­dălnicia din tinereţe, Şerban era apropiat — ca   structură sufletească — de Antioh şi de Măria. În calitate de ofiţer de gardă  a  luat parte activă la războiul ruso-turc dintre anii 1735—1740 şi la asedierea Ostrovului. În 1762, demisionează din armată şi se stabileşte la Moscova. După moartea lui Matei, Şerban devine singurul moştenitor al averii Cantemireştilor. A avut două fiice naturale cu o turcoaică capturată în războiul ruso-turc. Una din ele, Elena (născută la 19 mai 1741), a căutat să păstreze tradiţia Cantemireştiilor în Rusia. Cu spri­jinul ei material apare cea mai completă lucrare asupra familiei lui  Cantemir : Istoria vieţii principelui  Constantin Cantemir scrisă de T. Bayer[15].

            După cum s-a putut vedea şi unii dintre urmaşii lui Dimi-trie Cantemir au înscris o pagină glorioasă în istoria prefa­cerilor culturale din Rusia veacului al XVIII-lea. Receptivă la introducerea culturii în Rusia, Măria Can­temir, una din cele mai culte femei ale Rusiei timpului, asimi­lează cultura apuseană venită aici, modelîndu-şi viaţa spiri­tuală într-un exemplar mai rar întâlnit în acea vreme - însuşindu-şi cultura umanităţii - pe laturi variate - An­tioh Cantemir este un înnoitor al culturii ruseşti. Cu el începe cultura modernă a Rusiei, răspunzînd la cel mai înalt nivel prefacerilor sociale iniţiate de Petru cel Mare. Mai rămîne să spunem câteva lucruri despre fratele lui Di­mitrie Cantemir — Antioh — fostul domnitor al Moldovei şi urmaşii săi.

            După o trecere de opt ani de când stătea în Rusia, în care timp Dimitrie Cantemir a încercat de mai multe ori să-l determine pe ţar să-şi ia revanşa asupra turcilor, a înţeles în 1719 că trebuie să-şi mute gândul de la întoarcerea sa în Moldova, întrucît problema turcească nu mai este în atenţia ţarului ruşilor. Acum se hotărăşte să se mute la Petersburg pentru a-şi face un loc în anturajul imediat al lui Petru. Tot acum se gîndeşte să aranjeze şi situaţia fratelui său, Antioh, rămas la Constantinopol. Cu el nu era în termeni buni. Totuşi, în momentul trecerii sale de partea ruşilor, viaţa lui Antioh fost în pericol. Se ştie că turcii au prins pe capuchihaia lui Cantemir la Constantinopol şi i-au tăiat capul, iar pe Antioh l-au închis. Norocul lui a fost că el spusese cu o lună înainte de bătălia de la Stănileşti caimacamului că fratele său este hain. Ţinînd seama de aceasta sultanul 1-a eliberat din „Edi-cula" lăsîndu-1 liber. Antioh a trăit în sărăcie, la Constan­tinopol, multă vreme. Acolo a murit în 1726. Dimitrie Can­temir a voit să-1 aducă în Rusia, lângă el, dar nu a putut găsi nici o modalitate. Fiii lui Antioh însă şi un nepot reuşeşte să scape de la turci[16]. Cei doi fii ai lui Antioh, Constantin şi Dimitrie, se strecoară în Rusia, la anul 1736 şi se înrolează în armata rusă. Constantin Cantemir a format un regiment de husari din moldovenii aflaţi în Rusia cu care a luptat pe dife­rite fronturi. în anul 1765, s-a retras din armată cu gradul de general-poruci. A murit în anul 1776. Fiul său, Dimitrie, după o carieră strălucită de ofiţer în armata rusă şi după campania în ţările româneşti la 1771, înnebuneşte, fiind ur­mărit de ideea ca el este domnitor al Moldovei. Dimitrie moare în anul 1820 şi cu el dispare familia Cantemireştilor în Rusia.

            Fratele lui Constantin Cantemir, Dimitrie, face o carieră militară în Rusia mai puţin strălucită. Se retrage din armată cu gradul de secund-maior şi a murit în 1758 la Moscova. A fost înmormântat în necropola familiei Cantemireştălor, în Moscova [17].

Capitolul 2: Dimitrie Cantemir – personalitate multilaterală,

promotor al culturii româneşti

 

Dimitrie Cantemir s-a remarcat în cultura română ca o personalitate multilaterală: autor, cărturar, enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog, compozitor, om politic şi scriitor român. În continuare, voi prezenta modul în care acesta a contribuit la dezvoltarea fiecărui domeniu în parte.

 

2.1  Politician de valoare

 

Dimitrie Cantemir a fost domnitor al Moldovei o scurtă perioadă, incluzând anul 1693 şi mai apoi, după o perioadă de aşteptare de circa 17 ani, intervalul de timp 1710-1711. Prima domnie poate fi calificată mai degrabă ca fiind una neformală, deoarece fiind ales în ţară, n-a primit confirmare din partea Porţii, act care a demonstrat statutul de suzeranitate a statului Moldova faţă de Imperiul Osman.

Domnia din anii 1710-1711, confirmată de autorităţile imperiale, Dimitrie Cantemir fiind considerat o persoană politică de încredere a sultanului, se distinge cu precădere în istoria statului Moldova prin tentativa susţinută de abandonare a statutului de suzeranitate şi dobândirea calităţii de actor suveran şi independent, în sensul că suveranitatea aparţine monarhului. Evident, Dimitrie Cantemir a fost conştient de consecinţele şi riscurile acestui demers, atât pentru ţară, cât şi pentru sine şi familia sa, dar a exprimat convingerea fermă că proiectul său politic de modernizare şi ambiţiile sale pot fi realizate numai în condiţiile funcţionării unui stat suveran şi independent. De fapt, miza a fost foarte mare: sau instaurarea monarhiei creditare şi instituirea unei dinastii noi, sau drumurile pribegiei, în cazul fericit, păstrând speranţa reîntoarcerii, iar în cazul cel mai rău, prizonieratul şi decapitarea publică. Dimitrie  Cantemir a riscat, încercând să profite de conjunctura internaţională, pe care a considerat-o a fi favorabilă şi mizând totodată pe numeroasele relaţii stabilite cu reprezentanţii diplomatici în timpul aflării la Istanbul, dar n-a reuşit decât să se înscrie în lista tentativelor, de altfel puţine la număr, de a elibera ţara de sub suzeranitate. În aspect strategic această tentativă a fost fondată pe înţelegerea corectă a structurii şi funcţionării sistemului european al relaţiilor internaţionale: alierea cu o putere mare, chiar şi prin încălcarea echilibrului în formare, dat fiind că acest principiu nu se aplica în Europa de Sud Est în relaţiile cu Imperiul Otoman, iar Rusia era antrenată în câteva războaie.

Însă în cazul obţinerii succesului scontat, Dimitrie Cantemir preconiza să implementeze prevederile proiectului său politic, al cărui obiectiv strategic a fost modernizarea. În primul rând ţara să fie guvernată în spiritul legilor raţiunii şi naturii lucrurilor de un domnitor luminat, care ar da dovadă de responsabilitate înaltă faţă de soarta ţării, ar ţine cont de aspiraţiile supuşilor, ar promova în funcţii înalte de conducere oameni oneşti şi devotaţi Patriei, ar cârmui cu dreptate, deoarece „când stăpânii miluiesc şi ceartă cu dreptate, supuşii ascultă şi slujesc din dragoste”. Prin urmare, Dimitrie Cantemir se pronunţă pentru schimbarea sistemului de guvernământ prin reinstaurarea monarhiei ereditare contra celei elective, considerând că stabilitatea şi dezvoltarea pot fi asigurate în condiţiile unei dinastii luminate. De fapt, el este un precursor al „absolutismului luminat”, destul de răspândit în secolul al XVIII-lea, subliniind că un monarh luminat trebuie să aibă grijă de binele societăţii şi de dezvoltarea economiei, ştiinţei şi culturii. Monarhia, în opinia lui Dimitrie Cantemir, este fondată pe dreptul ereditar, iar încetarea ei în Moldova a fost cauza principală a dezastrelor ce au cuprins ţara, ea devenind neomogenă, cuprinsă de conflicte de interese şi în rezultat s-a ruinat.

În al doilea rând, domnitorul trebuie să acorde întregul sprijin bisericii creştine, datoria şi totodată drepturile lui fiind de a controla şi supraveghea ca predica şi comportamentul feţelor bisericeşti să corespundă normelor şi canoanelor ortodoxiei, să numească mitropolitul, episcopii şi egumenii mănăstirilor, precum şi să judece slujitorii cultului în baza legii şi dreptăţii, în spiritul credinţei şi adevărului. La rândul său, domnitorul este judecat de Dumnezeu şi de conştiinţa sa. Prin urmare, această prevedere se înscrie în spiritul tradiţionalismului ortodox, care presupune aservirea, în cazul dat totală, a bisericii de către stat, obiectivul major urmărit fiind consolidarea puterii supreme prin asigurarea susţinerii din partea autorităţii ecleziastice şi implicit, a poporului.  Aşadar, Dimitrie Cantemir pledează pentru autoritatea absolută în stat a monarhului ereditar asupra tuturor supuşilor şi acordarea dreptului suveran de a judeca şi pedepsi. Domnia absolută este firească pentru Moldova, datorită autorităţii supreme a suveranului, înzestrat cu prerogativele de a declara război şi a încheia pace, datorită ei a fost posibilă asigurarea neatârnării ţării, iar slăbirea acestei calităţi a constituit cu precădere un rezultat al cauzelor externe.

În ordinea de idei relevată, Dimitrie Cantemir prezintă o interpretare semnificativă a teoriei ciclurilor, subliniind că societatea cunoaşte un proces intern de creştere şi descreştere, iar oamenii nu pot stopa decăderea, acest fenomen fiind o axiomă infailibilă, dar sunt în măsură să-l cunoască şi să-l înţeleagă.

 

 

 

2.2  Istoric desăvârşit

 

Geniul lui Dimitrie Cantemir (1673-1723) s-a manifestat cu cea mai mare putere în domeniul ştiinţei istorice, domeniu în care ne-a lăsat un şir de lucrări fundamentale nemuritoare.

O parte din ele ţin de istoria naţională, iar altele, de istoria universală. Din prima categorie de scrieri fac parte “Hronicul a vechimei romano-moldo-vlahilor”, “Istoria Moldo-Vlahică”, “Istoria ieroglifică”, “Descrierea Moldovei”, “Viaţa lui Constantin Cantemir”, “Întâmplările Cantacuzinilor”, ş.a. Din ce-a dea doua categorie de lucrări face parte în primul rând “Istoria Imperiului Otoman”, “Cartea sistemei religiei mahomedane”, “Despre natura monarhiilor”, ş.a.

Dimitrie Cantemir a scris majoritatea acestor opere în limba latină - una din limbile de largă circulaţie şi utilizare în ştiinţa europeană din acele timpuri. Deşi lucrul asupra acestor monumentale opere a fost început până la 1711, acumulările fiind făcute atât în Moldova cât şi în capitala Imperiului Otoman (Istambul), toate au  fost finisate în timpul activităţii sale în Rusia, între 1711-1723. Un stimulent puternic in elaborarea operei sale istorice a fost pentru Dimitrie Cantemir interesul mare pentru trecutul poporului său, a Imperiului turcesc şi a multor popoare învecinate din antichitate până în epoca contemporană a autorului.

Cunoaşterea profundă a izvoarelor istorice documentare, cronicăreşti, literare, arheologice, numismatice, epigrafice, folclorice, ş.a., precum şi cunoaşterea profundă a limbilor clasice (greacă, latină şi slavonă), orientale (turca, persană şi arabă) şi a celor moderne europene, i-au deschis calea spre largi orizonturi de cunoaştere în domeniul istoriei naţionale şi universale. La toate acestea s-a adăugat atât memoria, cât şi capacitatea excepţională de analiză şi sinteză a unui vast material istoric, cuprinzând imense arii istorico-geografice şi numeroase popoare. În elaborările sale istorice, Dimitrie Cantemir s-a sprijinit pe experienţa predecesorilor săi în materie de istorie naţională (Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino ş.a.) şi de istorie universală, între care marii istorici greci şi romani de la Herodot şi Plutarh până la numeroşi istorici ai Bizanţului şi ai Europei medievale şi moderne din Italia, Germania, Olanda, Polonia, Rusia ş.a.

În centru atenţiei hronicului se află istoria românilor de la cucerirea Daciei de către romani în frunte cu Traian, până la sfârşitul sec. al XIII-lea, când începe procesul intensiv de coagulare a ţărilor medievale româneşti între care şi Ţara Moldovei.

Cantemir consideră că în acest spaţiu cucerit de Traian au fost nimiciţi dacii, in locul lor au fost aduşi colonişti romani, astfel încât prin neîntrerupta lor trăire milenară populaţia din spaţiul carpato-danubiano-nord pontic („românii” din Moldova, Valahia şi Transilvania) din timpul său constituie urmaşul direct al coloniştilor romani aduşi de Traian de unde li se trage şi numele de români. Istoria milenară a „romano-moldo-vlahilor” este strâns legată la Dimitrie Cantemir, de istoria celor mai vestite neamuri antice a elinilor şi romanilor, iar pe parcursul evului mediu - de cea a Bizanţului. Evenimentele sunt descrise în strânsă legătură cu istoria popoarelor învecinate. Prin “Hronic”, Dimitrie Cantemir a căutat nu numai să cuprindă într-o lucrare de sinteză istoria poporului său în integritatea sa, dar şi să trezească simţul demnităţii de neam nobil la cei de aceeaşi obârşie cu el şi să-i cheme la lupta contra nesuferitului jug otoman.

Interesante pagini din “Hronic” şi “Descrierea Moldovei” dedică Dimitrie Cantemir proceselor de apariţie a Ţării Moldovei la est de Carpaţi, consolidării acesteia ca stat independent. În această din urmă lucrare sunt prezentate valoroase informaţii privind evoluţia istorica a Moldovei atât până, cât şi după instalarea stăpânirii otomane (după Dimitrie Cantemir la începutul sec. XVI).

Autorul aduce în studiul său: “Viaţa lui Constantin Cantemir”, bogate informaţii, mai ales privind domnia lui Constantin Cantemir (1685-1693).

Deşi este o operă literară, romanul “Istoria Ieroglifică” (finisat prin 1705) constituie în acelaşi timp un autentic tratat de istorie recentă în care sunt prezentate cu lux de amănunte rivalităţile dintre domnii Ţării Moldovei şi ai Valahiei, precum şi cele dintre grupările boiereşti care prin lipsa lor de cultură şi de simţul datoriei au făcut ca cele două ţări să cadă sub stăpânirea otomană, şi să crească din an în an dările grele către Înalta Poarta. Istoria universală Dimitrie Cantemir o vede ca o succesiune a patru monarhii – orientală, sudică, de vest şi cea de nord, prin care se subînţelege, în cele din urmă, Rusia şi căreia îi aparţine viitorul. Imperiul Otoman nu se înscrie în această concepţie, fiind considerat o abatere de la calea firească istorică, trasată de Dumnezeu. 

Printre operele care i-au adus faima cu adevărat europeană lui Dimitrie Cantemir s-a numărat şi “Istoria Imperiului Otoman”, care în varianta original, manuscrisă, numără 1086 de pagini. În baza unor numeroase cronici turceşti, persane, bizantine şi post bizantine, precum şi a mai multor autori vest europeni, Dimitrie Cantemir încearcă să reconstituie istoria uneia dintre cele mai mari puteri de atunci care s-a întins pe trei continente, stăpânind numeroase popoare,  şi exercita o mare presiune asupra ţărilor din centrul şi estul Europei.

În linii mari, “Istoria Imperiului Otoman” cuprinde evenimentele de la constituirea acestuia, în jurul anului 1300 sub sultanului Osman I, până la primele decenii ale sec. al XVIII-lea. Ea este divizată în două părţi,  prima – până în 1672, şi a doua - până către 1716. Materia este expusă conform domniilor sultanilor. Mai valoroasă este considerată a doua parte a “Istoriei”, pe care Dimitrie Cantemir o cunoştea ca participant şi martor ocular la evenimentele descrise. Deosebit de valoroase sunt considerate aşa numitele „notationes”, adnotări sau comentarii pe care autorul le face cu ocazia descrierii numeroaselor evenimente şi personalităţi din Imperiu, implicate în procesul istoric, în care sunt expuse sau caracterizate numeroase personalităţi ale istoriei otomane. În aceleaşi „adnotări”, autorul inserează numeroase informaţii ce ţin de istoria Moldovei, de procesul de subjugare a acesteia şi de luptele duse de ţările române, inclusiv Moldova, contra otomanilor. Istoria otomană, prin ediţiile engleză (1734-1735, 1756), franceză (1743) şi germană (1745), a cunoscut o largă circulaţie în mediul politic şi ştiinţific al întregii Europe, fiind apreciată drept cel mai bun tratat de istorie a turcilor până la sfârşitul sec. al XVIII-lea.

Lucrările lui Dimitrie Cantemir conţin un şir de principii metodologice ce ţin de cercetarea ştiinţifică şi de filosofie a istoriei, care îl ajută să discearnă adevărul, punând la temelie un număr cât mai mare de izvoare istorice, dar ţinând cont şi de opiniile exprimate de alţi istorici în problemele luate în dezbatere. Prin opera sa istorică, Dimitrie Cantemir a făcut un salt enorm în ştiinţa istorică naţională, punând temeliile istoriografiei noastre moderne şi contemporane.

    

2.3  Filozof de seamă

 

  Dimitrie Cantemir (1673-1723) este cel mai  de seamă gânditor umanist roman, şi totodată autor al primelor scrieri filozofice originale româneşti. Studiază acasă greaca, latina şi filozofia cu fostul dascăl de limbă greacă la şcoala domnească din  Iaşi, eruditul Ieremia Cacavela. La Academia Patriarhiei Ortodoxe din Constantinopol îşi aprofundează studiile  în limbile antice şi orientale, filozofie, literatură şi în noile curente din gândirea ştiinţifică.

Concepţia despre lume a lui D. Cantemir a cunoscut de-a lungul vieţii cărturarului o evoluţie în direcţia accentuării tendinţelor laice şi raţionaliste. Lucrările sale de tinereţe, deşi plătesc tribut teologiei şi scolasticii, mărturisesc despre contactul autorului lor cu ştiinţa şi filozofia Renaşterii şi cu raţionalismul aristotelic.

Prima sa operă “Divanul sau gâlceava înţeleptului  cu lumea” (1689) afirmă o concepţie optimistă despre om, în limitele moralei creştine. “Divanul” constituie o expresie a tendinţelor laice şi raţionaliste, umaniste, care se afirmă în cultura română în sec. al XVII-lea.

Scrierea “Imaginea de nedescris a ştiinţei sacre” (1700) încearcă să integreze fizica, întemeiată pe recunoaşterea determinismului natural, într-un  sistem teist. Totodată, această scriere atestă un interes pentru astrologie, pentru ştiinţele oculte, “sacre”, interes specific multor reprezentanţi ai Renaşterii europene. “Micul compendiu de logică” (1700) este o apoteoză a raţiunii.

Ştiinţa omenească nu mai e un “viciu”, şi mai ales, logica nu mai este o “născocire a diavolului”, ca în  “Imaginea de nedescris a ştiinţei sacre”, ci o “comoară a disciplinelor minţii”, “cheia porţilor celor mai bine ferecate ale filozofiei”, “lumina naturală”, prin care  omul ajunge la adevărata înţelepciune.

Opera de maturitate a lui D. Cantemir se caracterizează prin tendinţa de separare a ştiinţei, domeniului raţiunii, al argumentării logice, de teologie, domeniu al credinţei. Aceste lucrări sunt “Istoria ieroglifică” (1705), “Interpretarea naturală a monarhiilor” (1714), “Descrierea Moldovei” (1715), “Creştea şi descreştea Porţii Otomane” (1714-1716), “Hronicul vechimii româno-moldo-vlahilor” (1717-1723), “Sistema religiei mahomedane” (1722) ş.a.

Fenomenele naturale şi istorice se supun, potrivit concepţiei lui Cantemir, determinismului cauzal. Există o “ordine a naturii” şi tocmai aceasta este obiectul ştiinţei, al cunoaşterii raţionale. Gânditorul separă în spirit raţionalist cunoştinţele dobândite pe calea cercetării faptelor de convingerile izvorâte din credinţă, delimitează planul teologic de cel  filosofic. El defineşte, în “Istoria ieroglifică”, “filosofia  fizică” care se ocupă de studiul “corpurilor naturale” de credinţă a cărei lucrări “nici dovadă au, nici a să dovedi să pot”.  D. Cantemir subliniază importanţa simţurilor şi a experienţei în cunoaştere: “Toată ştiinţa în povaţă simţurilor să află”, “toată cunoştinţa şi toată ştiinţa din înainte mergătoarea simţire purcede”. De asemenea, pentru stabilirea adevărului, important este experimentul: “experienţa şi ispita lucrului mai adevărată poate fi decât toată socoteala minţii”.

Ştiinţa şi filosofia au misiunea de a cerceta cauzele lucrurilor, ele nu trebuie să se limiteze la înregistrarea faptelor, ci să afle cauzele fenomenelor, să arate “nu numai cum şi ce s-au făcut”, ci şi “pentru ce aşe s-au făcut”.  Cantemir afirmă existenţa unei ordini neîntrerupte a naturii şi chiar a unei evoluţii a lucrurilor după o lege a mişcării ciclice, care presupune parcurgerea unor momente de creştere şi descreştere. În spiritul deismului, Cantemir nu admite intervenţia divinităţii în desfăşurarea lucrurilor.

 În opera sa este subliniată ideea că ordinea  naturală nu poate fi niciodată încălcată, nici chiar de  natura însăşi, care nu-şi poate modifica regulile. Ca umanist, Cantemir a afirmat demnitatea omului, îndepărtându-se de doctrina bisericească despre coruperea naturii umane. Binele public, interesele  obşteşti, apărarea moşiei, sunt norme supreme ale conduitei sociale preconizate de cărturar şi traduse în faptă în primul  rând de el însuşi, prin opera şi activitatea sa.  Cantemir cere ca omul să fie apreciat după învăţătura şi faptele sale şi nu după origine.

După Cantemir, omul este cea mai nobilă dintre toate făpturile. Nobleţea omului rezidă în raţiune, care îi conferă titlul de fiinţă conştientă de libertatea sa şi de participarea prin aceasta la moralitate.  În vreme ce toate creaturile naturii urmează inconştiente ordinea naturii aşa cum a fost creată iniţial de  divinitate, omul are de la început “socoteala sfârşitului” (conştiinţa scopului). Pentru D. Cantemir omul nu mai este “rob, ci stăpân lumii”, el e “cea mai de-a firea şi cea mai evghenichă”, cea mai nobilă dintre toate fiinţele. În concepţia sa, omul este o fiinţă raţională şi liberă, care poate şi trebuie să se  călăuzească în viaţă după “socoteala cea dreaptă”,  care îi permite “pe greşitoarea poftă să o stăpânească”.

Scrierile istorice ale lui Cantemir sunt pătrunse de patriotism şi umanism civic. Ele sunt menite, pe de o parte, să dovedească romanitatea şi continuitatea poporului român, pe de altă parte, iminenta decădere a Imperiului otoman. Demonstrând originea “nobilă”, latină a poporului român, unitatea şi continuitatea sa, cărturarul patriot lupta pentru apărarea fiinţei poporului său.  Mândria pentru originea romană a poporului român se  asociază la Cantemir  cu elogiul adus civilizaţia antice, culturii greco-romane. El îi  laudă pe elini pentru că sunt întemeietorii civilizaţiei şi în aceasta vede  titlul de  nobleţe al vechilor greci; tot astfel consideră că nobleţea poporului său constă în faptul că este moştenitorul  şi continuatorul acestei civilizaţii.  El a elogiat civilizaţia umană, “orânduiala şi cinsteşia omenească”, considerând ca întemeietori ai acesteia pe “elinii” din antichitate şi a afirmat ideea unicităţii civilizaţiei omeneşti.  În spirit umanist şi chiar illuminist, D. Cantemir afirmă despre epoca în care trăieşte că se caracterizează prin  trezirea la lumină după “întunericul” de până atunci.

O contribuţie deosebită are Cantemir în domeniul filozofiei istoriei. Concepţia sa asupra istoriei afirmă existenţa unei ordini naturale, a unei legi istorice a evoluţiei ciclice, căreia i se supune orice existenţă particulară, orice formă statală, orice “monarhie”. Scurta scriere “Interpretarea naturală a monarhiilor” este consacrată demonstrării pe plan teoretic a ideii succesiunii naturale a monarhiilor într-o ordine anumită şi poate fi considerată ca una dintre primele încercări de filosofie a istoriei din Europa modernă.

Cantemir este unul dintre primii învăţaţi europeni care au susţinut  ideea creşterii şi descreşterii imperiilor. În “Interpretarea naturală a monarhiilor” (1714) schema medievală a celor patru monarhii este supusă unei interpretări raţionaliste. Cantemir îşi propune să arate “modul natural al naşterii, creşterii, decăderii şi în sfârşit al pieirii acestor monarhii”.

Formularea “creşterii şi descreşterii” ca lege istorică universală îl apropie pe cărturarul român de iluminism, scrierea lui precedând cu aproape două decenii lucrarea lui Montesquieu:  “Considerations sur les causes de la grandeur des Romains et de leur decadence”. Cantemir a aplicat concepţia sa despre evoluţia imperiilor în cartea consacrată istoriei Imperiului Otoman şi în “Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor”. Dimitrie Cantemir consideră istoria o ştiinţă cu anumite “canoane” – cum ar fi apelarea la documente, aprecierea critică şi interpretarea izvoarelor, probarea faptelor, evidenţierea cauzelor fenomenelor etc. El formulează un principiu metodologic modern când precizează că istoria “nu pofteşte credinţă”, ci “ştiinţă”.  Astfel, opera lui D. Cantemir se înscrie în coordonatele umanismului renascentist de nivel european şi reprezintă o deschidere spre ideile filosofiei moderne.

Prin multilateralitatea preocupărilor, prin îmbinarea creaţiei ştiinţifice cu cea artistică, prin unitatea dintre creatorul de cultură şi omul de acţiune, Dimitrie Cantemir (1673-1723) aminteşte de titanii Renaşterii. Gândirea şi opera sa, străbătând distanţa de la scolastică la umanism şi ştiinţă europeană modernă, reprezintă, prin excelenţă, o întruchipare a sintezei dintre cultura Orientului şi cea a Occidentului. Încercarea de a construi un sistem teologico-filosofic propriu, întreprinsă în tinereţe, în cartea „Imaginea de nedescris a ştiinţei sacre” (1700), a fost abandonată de Dimitrie Cantemir în anii de maturitate. Această încercare merită totuşi să fie apreciată, deoarece în lumea ortodoxă timp de secole nimeni nu întreprinsese ceva similar. Lucrările fondatorilor neoaristotelismului grec reprezentau doar comentarii la opera aristotelică şi nu sisteme proprii. Deşi construit în jurul unor extrase din opera fizicianului şi filosofului flamand din perioada Renaşterii Van Helmont(1577-1644), sintezele filosofice ale căruia ieşise din atenţia publicului cultivat occidental de mai bine de o jumătate de secol, sistemul teologico-filosofic al lui Dimitrie Cantemir dezvoltă unele puncte de vedere originale pentru sud-estul Europei în probleme ale cunoaşterii, ale universaliilor, ale raportului dintre liberul arbitru şi predestinaţie, insistând în ultima instanţă asupra ideii de „ordine naturală” ca necesară şi imuabilă.

 

• Autor enciclopedic

 

În evoluţia literaturii române, opera principelui Dimitrie Cantemir reprezintă un moment de cotitură prin care se schimbă modelul narativ nonfictiv al cronicarilor cu proza artistică, act de percepţie a lumii prin intermediul plăsmuirii, creaţiei.

La vârsta de numai 25 de ani, Dimitrie Cantemir îşi publică la Iaşi prima sa lucrare,  “Divanul sau Gâlceava Înţeleptului cu Lumea sau Giudeţul Sufletului cu Trupul”  (1698, Iaşi; în limba română şi greacă), carte ce încearcă să rezolve eterna dispută dintre trup şi suflet, patimă şi raţiune, sfânt şi profan.

Concepută în manieră clasică, lucrarea se prezintă ca un amplu dialog-dispută a două personaje alegorice: Înţeleptul şi Lumea - orientarea epicureică, vizavi de formula austeră de ascet. Deşi inegală ca valoare, scrierea nu este lipsită de pitorescul cuvântului şi străluciri stilistice: „Vădz  frumséţele şi podoaba ta /lume/, ca iarba şi ca floarea ierbii; bunurile tale în mânule tălharilor şi îş dintele moliilor; desfătările tale: pulbere şi fum, carele cu mare grosime în aer să înalţă şi, îndată răşchirându-să, ca cănd n-ar hi fost să fac”.

Însă virtuţile literare se vor consolida în cea mai importantă operă literară a lui Dimitrie Cantemir Istoria ieroglifică (terminată în 1705), „adevărat Roman de Renard” românesc, cum o numeşte G. Călinescu. Din păcate, acest prim roman  al literaturii noastre (nu vom intra in discuţii de ordin genuistic) nu şi-a lăsat amprenta asupra istoriei literare româneşti, căci până pe la sfârşitul secolului al XIX-lea a fost departe de ochii cititorului (1883).

Ca operă literară,  “Istoria ieroglifică”  a căpătat pondere abia când exegeţii au dat crezare ,,explicaţiilor” scriitorului (deceniul al şaptelea al secolului XX), din prima adresare către cititor, „Izvoditoriul cititorului, sănătate”, prin care Dimitrie Cantemir mărturisea că printre cele trei „nu iuşoare pricini” care l-au făcut să scrie lucrarea ,,cea mai cu deadins pricină ieste că nu atâta cursul istoriii în minte mi-au fost, pre cât spre deprinderea ritoricească nevoindu-mă”. O veritabilă declaraţie de scriitor, care nu se arată îndemnat atât de evenimentele reale, cît de asiduitatea artistică.

Deşi opera porneşte de la realitatea istorică, graţie transfigurării artistice, ea se deplasează pe plan secund. Alegorismul devenind modalitatea prin intermediul căreia se edifică extravagante caractere caleidoscopice, iar simbolurile, tipajele tradiţionale primesc o coloratură, o esenţă nouă. Spre exemplu Leul şi Vulturul  din “Istoria ieroglifică”, nume ,,traduse” în “Scara” lui D. Cantemir drept ,,partea moldovenească” şi ,,partea muntenească”. Tradiţional, ambii sînt simboluri ale autorităţii, cu multiple semnificaţii pozitive: forţă, regenerare, ţinută regală, privire ageră, scrutătoare, însă, în special, în cazul vulturului vom întâlni şi o semnificaţie negativă - trufia. Semnificaţie pe care Dimitrie Cantemir o extinde şi asupra Leului, reprezentându-i pe ambii drept nişte îngâmfaţi: ,,Leul dară de pre pământ [...] şi Vulturul din văzduh [...] în sine şi cu sine socotindu-să şi pre amănuntul în samă luându-să, după a firii sale simţire aşe să cunoscură, precum mai tari, mai iuţi şi mai putincioasă dihanie decât dânşii alta a fi să nu poată”. Ambii suferă în opera principelui şi de ,,boala” lăcomiei: ,,pofta lăcomii şi jelea mărimei numelui şi a lăţimei împărăţii ca cu o nepotolită şi nestânsă de foc pară îi pîrjoliia”  (prin reprezentarea acestor doi ,,monarhi” Cantemir îi anticipă pe regii din Călătoriile lui Gulliver de Jonathan Swift). Sau simbolul „apei”la D. Cantemir nu îl vom găsi cu semnificaţia pozitivă de elemnt ce însufleţeşte şi fertilizează, ci sugerând scufundarea şi decăderea, scurgerea şi dizolvarea materiei.

“Istoria ieroglifică” este opera despre care se poate afirma că descoperirea esenţelor, a mesajului deghizat în manieră barocă, devine pentru cititor o adevărată aventură, căci atât autorul cât şi personajele au permanenta manie a refugiului în persuasiuni „de ochiul zavistiii supt scutul umilinţii aciuându-mă”, şiretlicuri de acţiune sau de text. Şi doar o cercetare meticuloasă a textului descoperă că aproape toate personajele operei oscilează între două sau mai multe euri. De exemplu, oniromantul Hamelionul (Dimitrie Cantemir poate fi considerat primul scriitor care introduce în literatura română atmosfera onirică) s-ar părea Salamandră demonică, dar permanenta modulaţie în gândire „pre cale mărgând, pre cum paşii aşe chitele îşi muta şi precum piielea, aşe gândurile şi minte îşi vârsta şi-şi schimba” şi limbuţia nemăsurată îl coboară la statutul de şopârlă bicisnică, marca existenţei căreia sunt o împletire de sinozităţi şi incidente. Prinţul Inorog, deşi prezentat ca model al desăvârşirii spirituale, suferă şi el de un dualism antagonic, parvenit din existenţa a două porniri, una de suprafaţă, explicabilă şi absolut firească, de apărare a drepturilor de moştenitor, poziţie de jertfă şi o alta esoterică, îngropată în cochilia ieroglifică, de „vânător „ „Inorogul monarhiia pasirilor, iară Filul epitropiia Strutocamilii a răzsipi să nevoia” . Găsim în “Istoria ieroglifică” şi structuri alegorice mai complexe, unele dintre ele demne de “Divina Comedie” a lui Dante Alighieri. Aşa ar fi imaginea apocaliptică a cetăţii Epithimiei, adevărată Gomoră infernală. Aflată în centrul unui peisaj feeric, dar paranormal-agresiv, Epithimia este locul scurgerii „lutului galben”, un tărâm al ororii ce trebuie parcurs de cei dornici de relevaţia superioară. Grădina ei pare a fi o aluzie la străvechiul motiv biblic al mediului paradisiac, doar că feeria forţată, dimensiunile bizare, idolatrizarea unui satrap (Pleonexia),  solaritatea calpă şi atmosfera venită parcă din paginile Infernului, trădează o creaţie pseudosacrală, opusă celei demiurgice.

La nivelul alegoriei morale, opera poate fi considerată povestea înfruntarii a două abstracţiuni morale diametral opuse: Binele şi Răul, Virtutea şi Viciul, charismaticul Inorog şi tiranicul Corb, „un Făt-Frumos şi un Căpcăun de basme care se duelează pe plan ideal”. O luptă desfăşurată într-o lume întoarsă pe dos – ca viziune a unui univers tulburat în chiar esenţa alcătuirii lui, univers care generează haosul. Haosul, răsturnarea nu afectează doar personajele, ci şi întreg mediul: „unde ne sint rădăcinile, acolo vârvurile, şi unde ne sint vârvurile, acolo rădăcinile să le mutăm. Că într-acela chip toată stânca groasă şi pietroasă şi tot copaciul crăngos şi frundzos supt noi va rămânea” , ca mai apoi să se ajungă la proporţii cosmice, sugerându-se chiar dezmembrarea stihială a existenţei, ca în prezicerile apocaliptice, de sfârşit al lumii: „Din ceriu fulgere, din nuări smidă şi piatră, din pământ aburi, fumuri şi holburi, unele suindu-să, iar altele coborându-să, în aer focul cu apa să amesteca şi stihiile între sine cu nespus chip să lupta. Carile atâta de straşnică şi groznică metamorfosin în toată fapta făcură, cât ceriul cu pământ şi apa cu focul războiu cumplit să fie râdicat să părea, cu a cărora clătire toată zidirea să scutură şi să cutremura şi spre cea desăvârşit a tot duhul peire să pleca” .

Printre alte procedee narative aplicate de către autor spre a conferi un plus de modernitate textului se numără: povestirile cu scop explicativ sau moralizator, documentul fictiv, visul cu funcţie premonitorie etc. de asemenea e de remarcat importanţa strategiei epistolare, din ultimele părţi ale romanului şi participarea ei la structura labirintică, de factură barocă, a operei. Posibilităţile artistice ale lui D. Cantemir sunt imense şi variate , autorul poate trece cu îndemnare de la şarjă, atac violent, blestem - la scriitura fină, duioasă, de la caricatural şi grotesc - la vibraţia lirică, patetică.

 

2.5 Filolog

 

În introducerea la “Istoria ieroglifică”, Dimitrie Cantemir, adresându-se cititorilor săi, caracterizează limba română din acea perioadă drept „brudie” (adică „tânără”, „necoaptă”): „de vreme ce brudiii noastre limbi cunoscătoriu eşti”, de aici eruditului principe venindu-i convingerea că „la simcea groasă ca aceasta, <pre> prea aspră piatră, multă şi îndelungată învăţătură să fie trebuit am socotit ”. Este o afirmaţie care caracterizează interesele filologice cantemirene în complexitatea lor şi explică eforturile de îmbogăţire a lexicului şi de perfecţionare a mijloacelor expresive pe care le întreprinde marele cărturar.

Printre strădaniile sale susţinute de nuanţare a expresiei se numără, întâi de toate, formarea unei terminologii ştiinţifice româneşti. Resimţind necesitatea utilizării unui limbaj ştiinţific abstract – la acel moment nu existau nici în limba poporului, nici în cea a scrierilor bisericeşti cuvinte apte să redea pe deplin un conţinut filosofic, literar sau politic – Cantemir recurge la îmbogăţirea vocabularului românesc din resurse externe şi apelează în acest sens la cuvinte de sorginte latină, greacă sau latino-romanică (argument, avocat, experienţie, lavirint, sferă, axiomă, materie, austru, sistimă, orizon etc.), pe care încearcă să le adapteze sistemului fonetic al limbii române, adică „a le moldoveni şi a le români sileşte” (continuaţie, oraţie, energhie, a explicui, a informui etc.).

El manifestă în acest domeniu serioase abilităţi lexicografice prin alcătuirea unui prim glosar de neologisme alcătuit din 260 de lexeme noi şi explicaţia acestora („Scara numerelor şi cuvintelor streine tâlcuitoare” din “Istoria ieroglifică”), pentru că înţelege că inovaţiile pe care le face ar putea produce anumite dificultăţi în timpul lecturii: „în une hotare loghiceşti sau filosofeşti a limbi streine, elineşti dzic, şi lătineşti cuvinte şi numere, cii şi colea, după asupreala voroavii, aruncate vii afla, carile înţelegerii discursului nostru nu puţină întunecare pot să aducă”. În unele situaţii, prin analogie, creează singur noi cuvinte (lucrăreţ, câtinţă, a suppleca etc.), dar o face mai ales pentru a-şi înviora stilul, a conferi muzicalitate expunerii sau a da un echilibru textului (porc peştit şi peşte porcit; Leul vultureşte şi vulturul leuieşte, prepeliţa ce va iepuri şi iepurele ce va prepeliţi etc.).

Preocupările sale constante pentru perfecţionarea exprimării literare sunt şi mai îndrăzneţe în sintaxă, unde, din dorinţa de a da noi forme limbii române, el încearcă să creeze o variantă literară care s-ar opune prin structurile sale sintactice construcţiilor caracteristice limbii populare. Postpunerea verbului-predicat (Mai dinainte decât temeliile Vavilonului a să zidi şi Semiramis într-însul raiul spândzurat …a sădi), variate tipuri de dislocări sintactice şi morfosintactice (căci în Sfintele găseşti Scripturi; până nu de tare străjuirea Crocodilului s-au înştiinţat; iată trei spre a sufletului dulce gustare ţi se întind meşcioare), inversiuni (otrăvite ca acestea de la Şoim cuvinte audzind) sunt doar câteva fenomene gramaticale specifice stilului cantemirean.

Raţiunile adoptării unei sintaxe latinizante trebuie puse în strânsă legătură cu intenţiile stilistice al principelui moldovean, care însă nu pot fi rupte din contextul mai general al umanismului european. Cultura umanistă, străduinţa de a da conţinutului scrierilor sale o formă cât mai potrivită, intenţia artistică îl fac pe Dimitrie Cantemir să nu ignore nici organizarea discursului artistic: comparaţia retorică, proza rimată şi ritmată, limbajul figurativ, perioadele care conferă textului un echilibru intern etc., constituie dominanta stilistică a operelor cantemirene scrise în română. Concluzia care se impune de aici este că preocupările cărturarului moldovean pentru perfecţionarea exprimării literare aveau menirea de a duce la integrarea literaturii române în cultura umanistă a Europei, creaţia lui reprezentând în general „un act de violentă sincronizare cu marile curente europene al timpului”.

De aceleaşi viziuni umaniste ţin şi observaţiile teoretice ale lui Cantemir referitoare la originea şi dezvoltarea limbii române. Pornind de la o idee a lui Miron Costin despre latinitatea limbii române, Cantemir revine în Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor, şi îndeosebi în Descrierea Moldovei  la confruntarea cuvintelor latineşti cu cele româneşti (incipio-încep; albus-alb; civitas-cetate; dominus-domn etc.) şi la problema originii limbii române, despre care, la acel moment, se credea că vine fie direct din latină, fie din italiană: „Mulţi dintre aceştia socotesc că el ar fi graiul latinesc stâlcit, fără amestecul altor graiuri. Alţii socotesc că el s-ar trage din graiul italienesc”. Expunând diferite argumente şi contraargumente (în graiul românesc până astăzi se găsesc cuvinte care în cel italienesc „nu se află deloc”, în limba italiană articolul stă înaintea numelui, iar în cea română înaintea lui…), Dimitrie Cantemir pledează pentru puritatea latină a limbii noastre.

Eruditul principe pune într-un cadru teoretic şi problema limbii literare unice şi a dialectelor limbii române. Bazându-se pe observaţii directe asupra vocabularului şi a pronunţiei românilor din diferite regiuni, Dimitrie Cantemir remarcă: „Cea mai bună rostire este la Iaşi, în mijlocul Moldovei, fiindcă oamenii din părţile acestea sunt mult mai învăţaţi, din pricina că acolo se află curtea domnească”. În definitiv, autorul Descrierii Moldovei constată că unele particularităţi fonetice, cum ar fi palatalizarea labialelor (ghine, chizma, chiatra), nu sunt acceptabile în limba literară unică. Varianta din Moldova este cea care, crede Cantemir, se impune şi în jurul căreia se poate unifica româna literară, căci locuitorii Valahiei şi Transilvaniei „Se ţin pas cu pas de graiul şi scrierea moldovenească şi recunosc, în chipul acesta, de fapt că graiul moldovenesc este mai curat decât al lor”.

Prin contribuţia sa teoretică în problema originii limbii române şi în problema formării unei limbi literare unice, prin eforturile sale susţinute de cultivare a limbii române şi de formare a unei variante literare după modelul limbilor apusene Dimitrie Cantemir anticipă preocupările cărturarilor de mai târziu şi reprezintă punctul culminant al tradiţiei umaniste româneşti.

 

2.6 Muzician

 

Domnitorul Ţării Moldovei, Dimitrie Cantemir (1693, 1710 – 1711), a fost o personalitate marcantă a culturii autohtone şi universale de la finele secolului al XVII-lea – începutul secolului al XVIII-lea. Preocupările lui serioase în domenuiul artei muzicale i-au permis să obţină succese la fel de remarcabile, ca şi în alte ramuri. Ar fi dificil să supraestimăm aportul lui în teoria şi practica muzicală a Orientului.

Muzician de profil larg (compozitor de vază, teoretician muzical erudit, interpret-virtuos la tanbur şi nei, pedagog talentat), Dimitrie Cantemir este mai bine cunoscut în această ipostază în ţările Orientului: Turcia, Iran, Azerbaidjan etc. şi ale Occidentului: Franţa, Germania, Italia etc., decât  în Moldova, ţara lui de origine. Aportul fundamental al lui Dimitrie Cantemir în cultura şi ştiinţa muzicală islamică rezidă, întâi de toate, în elaborarea unui vast tratat ştiinţific. El include 450 de piese instrumentale – peşrev şi semâ-î (partea 1) şi 345 peşrevuri şi 36 sâz semâ-îsi-uri (partea a 2-a). Cărturarul moldovean a elaborat un sistem special de notaţie muzicală.

La baza ei se află literele şi cifrele arabe. Utilizând acest sistem, Cantemir introduce în circuitul artistic melodii orientale din secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea. Acest sistem a funcţionat în cultura muzicală turcească până la mijlocul secolului al XIX-lea, deşi nu a fost unul perfect, ba chiar  destul de dificil. Acest sistem permitea  notarea doar a celor doi  parametri muzicali: durata şi înălţimea. Intensitatea, lungimea, timbrul sunetelor se nota pe câmpuri. Prin intermediul  muzicii notate de Cantemir,  europenii au luat cunoştinţă de specificul artei  sonore turceşti. Fragmente din culegerile şi compoziţiile lui Cantemir au fost utilizate de către compozitori europeni în opere «turceşti » pentru a le atribui un colorit specific oriental: Christof Willibald Gluck  a folosit o melodie din culegerea lui Cantemir în opera lui  “Peregrinii din Mecca”, iar Wolfgang Amadeus Mozart în renumita sa operă “Răpirea din serai” a aplicat o variantă modificată a Ariei Dervişilor.       

Moştenirea muzicală a lui Dimitrie Cantemir  include creaţii în genuri practicate în cadrul societăţii turce: 28 peşrevuri (piesă instrumentală care deschide compoziţia muzicală de anvergură, un fel de uvertură), 10 semâ-îsi-uri (variantă instrumentală, provenită din forma vocală omonimă), 2 beste (o piesă vocală de concert), 2 adjem tarab-uri (piesă de divertisment) şi trei arii dintre care cele mai cunoscute rămân a fi Air de Cantemir şi Aria Dervişilor.  Dimitrie Cantemir manifestă un ataşament aparte pentru muzica instrumentală, deoarece o asemenea simpatie este în general specifică spiritualiţăţii civilizaţiei islamice, după cum acesta remarcă,  « neamul persan şi turc ... în chip obişnuit se desfată cu muzică peste măsură ». Aflarea lui Cantemir la Constantinopol (1688 – 1710) a coincis cu perioada când muzica de cameră a salonului era genul proxim ce determina majoritatea manifestărilor de artă din Imperiul Otoman.

Încă din secolul al XVII-lea, eruditul şi talentatul moldovean obţine faima de virtuoz al instrumentelor orientale, tanbur şi nei, posedând un vast repertoriu de muzică instrumentală. Datorită talentului său nativ şi prin contribuţia decisivă a profesorilor săi, el atinge perfecţiunea tehnică în posedarea acestor două instrumente dificile din cultura muzicală turcească.   Perioada aflării savantului principe la Constantinopol l-a consacrat şi în domeniul pedagogiei muzicale, care vine să întregească panorama activităţii muzicale multilateralăe a principelui cărturar. El se implică în activitatea de educaţie muzicală, respectând canoanele didactice statornicite în Orient.

Multe dintre operele lui Cantemir reprezintă o veritabilă enciclopedie pedagogică, în care savantul meditează şi ndezvăluie sensul educaţiei morale, intelectuale, civice şi estetice a omului. El oferă, totodată, numeroase cugetări, idei, sugestii, inclusiv unele cu caracter axiomatic. În concordanţă cu educaţia sa umanistă şi cu ideile iluminismului european, Cantemir susţine conceptul de  civilizaîţie, în care se pune în legătură directă progresul social de prosperarea, dezvoltarea bunelor moravuri, a artelor şi a sistemului de educaţie. În lumea turcească, primele « şcoli muzicale » apar în secolul al XVI-lea.

Muzica era una din principalele componente ale procesului de educaţie. La otomani, muzicii i se atribuia o importanţă deosebită în formarea moral-civică a individului, a culturii spirituale, în procesul de edificare a unei stări de spirit armonioase, menite să promoveze idealurile sociale ale epocii.  Prin tot ce a realizat în domeniul componisticii, artei interpretative şi al didacticii muzicale, Cantemir a lăsat o impresie de neuitat în conştiinţa contemporanilor, impunându-şi, totodată, personalitatea în cultura orientală. Dacă ţinem seama de aportul real al muzicianului în domeniul teoretic şi practic al artei sonore, putem afirma cu mândrie şi respect: numele ce şi l-a clădit în timpul vieţii îl situează pe merit în panteonul muzicii clasice turceşti. 

 

2.7 Geograf şi cartografician

 

Renumitul savantul Dimitrie Cantemir a deschis o pagină nouă în geografia ştiinţifică. Cartea sa “Descrierea Moldovei”  reprezintă o lucrare fundamentală de sorginte enciclopedică, care generalizează cunoştinţele în domeniul geografiei fizice, social-economice, istoriei, etnografiei ş.a.

Putem menţiona, că primele informaţii despre hidrografia, relieful, zăcămintele utile, clima, flora şi fauna ţinutului se regăsesc în lucrarea dată. Cunoaşterea multor limbi i-a permis lui Dimitrie Cantemir să studieze un număr mare de publicaţii, să colecteze informaţii de unicat despre natură, gospodărie, populaţia ţinutului, să facă cunoştinţă cu bazele metodologice de cercetare în domeniul geografic. Fiind o persoană de cultură europeană, Dimitrie Cantemir cunoştea bine bibliografia ştiinţifică, era cunoscut cu lucrările multor geografi de vază ai timpului, poziţiile ştiinţifice ale cărora le-a reflectat în “Descrierea Moldovei” .

Geografia era tratată în acea epocă ca o ştiinţă vie care permite a evidenţia bogăţiile ţării şi posibilităţile ei de dezvoltare economică. Dimitrie Cantemir conştientiza importanţa şi necesitatea utilizării raţionale a resurselor naturale. Produsele  (hergheliile de cai, turmele de vite cornute mari şi mici, lemnul de calitate înaltă, grâul, mierea ş. a. ) exportate peste hotare facilitau îmbogăţirea comercianţilor străini, pe când, conform autorului, ţăranii moldoveni rămâneau cei mai săraci din lume. În acest context, un deosebit interes îl prezintă concluziile lui Dimitrie Cantemir referitor la utilizarea potenţialului de resurse naturale şi evaluarea productivităţii solurilor. Drept confirmare a celor spuse sunt rezultatele analizei datelor privind productivitatea gramineelor, suprafeţelor  ocupate de pomii fructiferi, viţă de vie, păduri, precum şi a indicilor de calitate a producţiei (lemn, vin, miere, fructe ş.a.) obţinute din diferite regiuni ale ţării.

Merită atenţie analiza efectuată de Dimitrie Cantemir a stării componentelor de mediu şi a rolului lor în viaţa oamenilor. Este indicată corect legătura dintre varietatea condiţiilor climaterice ale ţării şi influenţa lor asupra cantităţii şi calităţii producţiei agricole, precum şi asupra stării de sănătate a omului. Astfel, savantul moldovean scria: „Clima Moldovei este diferită: în partea muntoasă suflă vânturi reci, însă clima este mai sănătoasă, în câmpie este mai cald, însă clima este mai puţin favorabilă pentru sănătate”. În munţi sunt păduri întregi de pomi fructiferi cu roade bogate, pe când în câmpie, după părerea autorului, este necesar de depus muncă şi dibăcie, însă fructele sunt mult mai gustoase. Această concluzie a lui Dimitrie Cantemir are la bază prezenţa particularităţilor regimului climatic al munţilor şi câmpiilor. Reţeaua hidrografică a regiunii este caracterizată de autor din punctul de vedere al lungimii şi lăţimii râurilor, regimului lor hidrologic, faunei. Prezintă interes astăzi şi acel fapt, că savantul a atras atenţie asupra prezenţei izvoarelor minerale cu proprietăţi curative, utile pentru tratarea tuturor bolilor.

Dimitrie Cantemir a remarcat cu bună cunoştinţă  de cauză solurile înalt productive ale Moldovei, care depăşesc cu mult bogăţia munţilor şi că fiind prelucrate îi hrănesc pe toţi. Din punctul nostru de vedere este interesantă şi ideea savantului moldovean privind influenţa condiţiilor geografice asupra caracterului oamenilor.  Rezultatele cercetărilor geografice deseori îşi găsesc reflectarea în formă de hărţi de diferită scară, care pot fi concepute ca modele ale unor teritorii transpuse pe hârtie.

 

           Harta întocmită de D.Cantemir pentru "Descrierea Moldovei"

 

Harta geografică este o bază informaţională preţioasă pentru optimizarea organizării teritoriale a gospodăriei, pentru efectuarea monitoringului stării mediului ambiant, pentru argumentarea ştiinţifică a diferitor proiecte privind utilizarea resurselor naturale ş. a.

Cartea “Descrierea Moldovei” a fost înalt apreciată de specialişti ca o primă experienţă de descriere geografică regională complexă a ţării şi a fost marcată ca un eveniment în istoria culturii. La lucrarea sa fundamentală “Descrierea Moldovei”, Dimitrie Cantemir anexează o hartă geografică cu coordonate precise, cu contururile relativ sigure ale pădurilor (masivul Codrilor centrali, în apropiere de Lăpuşna, pe podişul Tigheciului, în apropierea Sorocii, la vest de Bender). Există părerea că pentru elaborarea acestei hărţi, savantul a efectuat măsurări de câmp, fapt ce i-a permis să evidenţieze unele erori pe hărţile anterior editate. Harta elaborată de Dimitrie Cantemir reflectă multe particularităţi naturale ale ţării: în afară de trupurile de pădure, ea conţine o informaţie foarte bogată despre reţeaua hidrografică a regiunii, inclusiv sunt evidenţiate şi râuleţele mici.

Geomorfologic, teritoriul este reprezentat prin relief colinar în centrul Moldovei, în apropiere de Soroca, Cernăuţi, pe podişul Bârladului. Pe hartă sunt marcate şi localităţile, la fel este reflectată şi divizarea administrativ-teritorială în ţinuturi. De menţionat că savantul a pus fundamentul creării bazei informaţionale cartografice a Moldovei. Nu va fi o exagerare dacă vom spune că “Descrierea Moldovei” a lui Dimitrie Cantemir este un exemplu de cercetare geografică regională. În această lucrare, la un nivel ştiinţific înalt, este generalizată o enormă informaţie geografică şi cartografică privind relieful, zăcămintele utile, resursele acvatice, clima, fauna, flora, oraşele, localităţile şi activitatea economică a Moldovei de la începutul secolului al XVIII-lea.

Această lucrare a avut un impact enorm asupra dezvoltării cercetărilor geografice. Metodele de cercetare ale lui Dimitrie Cantemir (ca exemplu metoda comparativ-geografică) nu şi-au pierdut din actualitate nici astăzi. De menţionat, că monografia lui Dimitrie Cantemir: “Descrierea Moldovei” a servit ca punct de pornire pentru efectuarea cercetărilor geografice ulterioare. În acelaşi timp, această monografie este de nepreţuit şi până în prezent din punct de vedere al monitorizării schimbărilor din mediul natural şi stabilirii rolului factorului antropogen în procesul dat, relevarea tendinţelor de schimbare individuală a componentelor mediului ambiant.

 

2.8 Etnograf

 

E necesar de menţionat, că totuşi, nu toate direcţiile cercetărilor ştiinţifice ale lui Dimitrie Cantemir au fost pe deplin studiate. În rândul lor se pot înscrie problemele referitoare la contribuţia omului de ştiinţă Cantemir în dezvoltarea etnografiei.

Chiar şi o familiarizare superficială cu operele sale ne permite să observăm interesul pentru cultura tradiţională cotidiană a moldovenilor. Pe de o parte, acest interes a lui Cantemir a fost condiţionat de perioada secolului al XVIII-lea, marcată de preocuparea pentru condiţiile de viaţă ale maselor populare şi cultura lor, iar pe de altă parte, de  posibilitatea de a studia şi cultura altor popoare. Moştenirea cronicarilor, care, de asemenea, au abordat aceste probleme, i-au facilitat, într-o anumită măsură, lui Dimitrie Cantemir cercetarea în acest domeniu.

Tinzând spre o descriere mai amplă a culturii tradiţionale moldoveneşti, el s-a oprit asupra caracterizării obiceiurilor nunţii şi înmormântării, a etichetei, în acelaşi rând şi a petrecerilor, a jocurilor tradiţionale, a mitologiei. Un loc aparte în lucrările lui Dimitrie Cantemir  îl ocupă descrierea poziţiei femeii şi tradiţiile din societate privitor la normele ei de conduită. N-a rămas neabordată de către Dimitrie Cantemir nici problema care a suscitat şi interesul cercetătorilor contemporani – “străin printre ai săi”- locul cărturarului în societatea tradiţională. Subiectele menţionate au fost analizate în opera cantemiriană destul de amplu. Lucrările lui Dimitrie Cantemir conţin informaţii şi date fragmentare despre unele realii etnografice, spre exemplu, organizarea tradiţională a curţii domneşti, descrierea populaţiei regiunii etc. Fiecare dintre temele enumerate merită o examinare aparte.

Descriind imaginea moldoveanului, Dimitrie Cantemir nu a putut trece cu vederea factorii  care au condiţionat un şir de trăsături cu caracterul naţional. Printre ele autorul a evidenţiat şi mediul geografic. Conform observaţiilor sale, locuitorii din regiunile muntoase erau mai iubitori de libertate, nesupuşi, fapt ştiut şi de către domnitori. Cunoscând acest lucru, ultimii nu se grăbeau să mărească impozitele. Dimitrie Cantemir a atras atenţia şi asupra altor factori, care au influenţat caracterul naţional, subliniind, mai cu seamă, rolul condiţiilor istorice. La fel ca şi cercetătorii contemporani, el considera caracterul naţional ca fiind o categorie schimbătoare, dar nu constantă. Descriind caracterul moldovenilor, el scoate în evidenţă trăsăturile, căpătate în rezultatul influenţei asupra lor şi a altor culturi. În opinia sa, influenţa tătarilor asupra locuitorilor Ţării de Jos s-a resimţit mai puternic. Moldovenii de aici, care luptau frecvent cu tătarii, erau cei mai buni ostaşi ai ţării.

Considerând pe bună dreptate, că în cultura poporului tradiţiile, obiceiurile şi moravurile lui reflectă esenţa caracterului naţional, Dimitrie Cantemir a acordat în opera sa mai mult spaţiu acelor trăsături, care după părerea lui, scot în evidenţă specificul naţional. Printre acestea el enumera ospitalitatea moldovenilor, simţul umorului etc. Deşi locuitorii Moldovei de Jos erau foarte săraci din cauza incursiunilor frecvente ale tătarilor, - scrie Cantemir, - ei ofereau pâine şi adăpost străinilor şi călătorilor.

Nu toate argumentele prezentate de Dimitrie Cantemir sunt convingătoare. Caracterizând ocupaţiile populaţiei şi subliniind predilecţia ei pentru agricultură şi antipatia faţă de comerţ, el explica acest fapt prin lenea ţăranilor. Cercetătorii care au studiat într-o oarecare măsură ocupaţiile populaţiei, susţin că termenul „gospodar” este perceput de către moldoveni ca ceva sacru. Comerţul era considerat o ocupaţie nedemnă, deoarece nu le permitea să fie gospodari. Doar prelucrarea pământului era în concepţia ţăranilor un lucru de cinste.

Dimitrie Cantemir a acordat o atenţie deosebită unor trăsături de caracter al femeilor moldovence, evidenţiind astfel de calităţi, conform observaţiilor sale, ca sfiala şi cumpătarea. Autorul a studiat nu doar caracterul naţional al moldovenilor, dar şi tradiţiile şi obiceiurile lor. Un loc important în descrierile sale îl ocupă ritualurile din perioada pregătirilor de nuntă şi obiceiurilor de nuntă, accentuând diferenţele respectării lor în mediul boieresc. Etapele de bază ale nunţii tradiţionale sunt prezentate de Dimitrie Cantemir destul de amplu. În descrierea ritualurilor funerare ale moldovenilor, Dimitrie Cantemir de asemenea a scos în evidenţă cele mai arhaice elemente, care constituiau rămăşiţe păgâne. Deplângerea celor decedaţi, observată de autor, purta o amprentă clară a reprezentărilor precreştine. În percepţia populară, după cum se ştie, una şi aceeaşi acţiune poate juca atât un rol ocrotitor, cât şi să aducă cu sine ameninţarea, pericolul.

În rândul mijloacelor arhaice de deplângere a decedatului se înscriu şi bocetele. Dimitrie Cantemir delimitează bocetele ca fiind o parte componentă a ritualului tradiţional de înmormântare. “Dacă decedatul, - scrie Cantemir, - era militar, înmormântarea lui se deosebea de cea a ţăranilor”. În descrierea înmormântării domnitorilor lipsesc reprezentările precreştine şi ritualurile. Reprezentanţii păturilor superioare au însuşit mai repede bazele civilizaţiei creştine decât poporul simplu.

Un loc aparte în “Descrierea Moldovei” îl ocupă prezentarea dansurilor moldovenilor, indicându-se hora şi alt dans, cu denumirea împrumutată, după cum autorul menţionează, din poloneză, - „dant”. Dimitrie Cantemir a descris şi dansul ritual, numit căluşarii. Caracterizând populaţia Moldovei şi evidenţiind caracterul ei polietnic, Dimitrie Cantemir a caracterizat, de rând cu moldovenii, şi reprezentanţii altor popoare: greci, albanezi, sârbi, bulgari, polonezi, cazaci, ruşi, maghiari, germani, evrei, ţigani. El informează şi despre situaţia fiecărei etnii şi a ocupaţiilor ei, acordând o atenţie deosebită relaţiilor interetnice.

Dimitrie Cantemir a stabilit şi concretizat cele mai arhaice elemente în ritualurile de nuntă şi înmormântare, ceea ce ridică descrierea lui la nivel de document istoric, deşi uneori lipsesc multe detalii importante. E necesar de menţionat, că în lucrările predecesorilor lui Dimitrie Cantemir nu se conţin un număr atât de impunător de materiale etnografice, ceea ce ne permite de a-l numi, pe bună dreptate, primul etnograf moldovean. Erudiţia lui Dimitrie Cantemir, dragostea sa pentru patrie şi poporul său i-au permis să fie, prin lucrările sale, în vizorul cercetătorilor şi politicienilor pe parcursul a câtorva secole.

 

 

Capitolul 3:  Opera creată

 

 

3.1 “Istoria Ieroglifică” - "cel dintâi roman românesc de realitate istorică"

 

Opera literară a marelui cărturar este constituită cu deosebire de "Istoria ieroglifică". Ea a fost catalogată drept "cel dintâi roman românesc de realitate istorică" (N. Iorga). S-a afirmat chiar că ar fi roman social-filozofic cu caracter patriotic, apropiindu-se de pamfletul politic. Fără îndoială că "Istoria ieroglifică" este lucrare alegorică (un fel de fabulă de vaste proportii) ce înfăţişează o întreagă epocă (începutul secolului al XVIII-lea) sub semnul "luptei dintre inorog şi corb", pătrunzând de fapt epoca respectivă în toate sensurile sale.

"Semnele" ( hieroglifele) esenţiale ale lui Cantemir sunt animale care simbolizează rivalitatea dintre familia Cantemiriştilor şi cea a lui Brâncoveanu, cu prelungire către expunerea relaţiilor dintre două ţări - Moldova ( " Ţara Patrupedelor " ) şi Muntenia ( " Ţara Păsărilor" ).

Acţiunea propriu-zisă a operei este relativ simplă: "Corbul" ( Brâncoveanu) vrea să-şi extindă influenţa şi asupra Moldovei şi pune la cale urmărirea "Inorogului" (D. Cantemir). După câteva situaţii aventuroase, inorogul este trădat de ai săi, este prins şi închis. Finalul va anunţa eliberarea lui. Dar o asemenea acţiune îi permite lui Cantemir să pătrundă realitatea politică a epocii şi nu doar din Moldova şi Muntenia (cu încrancenata luptă pentru putere, cu aplecarea spre umila condiţie a poporului de "muşte" sau "albine", cu prezentarea revoltei "muştelor", etc. ), ci şi din Imperiul Otoman. Spre exemplu, prezintă o importantă alegorie care vizează posibila descreştere a acestuia: un uriaş cazan care fierbe la flăcările revoltelor populare şi care foarte curând ar putea da pe dinafară.

Destul de greoaie la lectură, "Istoria ieroglifică" are în partea finală şi un glosar (primul în literatura noastră), căci autorul a bănuit greutatea înţelegerii "hieroglifelor" sale şi le-a dat explicaţiile cuvenite. În literatura medievală se folosea frecvent ca procedeu literar prezentarea vieţii omeneşti sub formă de povestire din lumea animalelor. La Cantemir, fantasticul, alegoria, au o aură de originalitate (în formă şi în conţinut). "Istoria ieroglifică" apare ca un roman şi un pamflet, în care naraţiunea, fabula, basmul cu personaje se împletesc cu o profunzime de proverbe, versuri şi cugetări orientale şi clasice, chiar şi populare româneşti. Opera, în complexitatea şi originalitatea ei, e "greu de clasificat ca gen literar". Proza este ritmată, iar în unele părţi povestirea este expusă prin versuri. Stările sufleteşti ale Inorogului (Cantemir), întemniţat datorită uneltirilor duşmanilor săi, sunt exprimate prin comentarii elegiace ritmate, după cum revolta sa împotriva acestora îmbracă violenţa blestemului popular: "Munti, crăpaţi! Copaci, vă despicaţi! Pieri, vă fărâmaţi! Asupra lucrului ce s-au făcut, plângă piatra cu izvoara, munţi puhoaie pogoară. Lăcaşele inorogului, păşunele, grădinile, cernească-se, pălească-se, veştejească-se, nu înflorească, nu înverzească, nici odraslească şi pe domnul lor cu jeale, prea stăpânul lor negrele suspinând, tânguind, neîncetat să pomenească!". Ochiuri de cucoară" voi limpezi izvoară, a izvori vă părăsiţi şi-n amar să primeniţi!''. Cantemir primeneşte astfel resursele folclorice pentru efectele emoţionale şi narative ale literaturii culte. Aşadar, Dimitrie Cantemir are locul său in istoria culturii noastre şi nu în afara ei; el este un mare continuator şi un varf de munte izolat de şirul munţilor din ţara noastră.

 

 

3.2 Abordări critice

 

Dimitrie Cantemir “ erudit de faimă europeană, voievod moldovean, academician berlinez, prinţ rus, cronicar român, cunoscător al tuturor plăcerilor pe care le poate da lumea, un Lorenzo de Medici al nostru " ( G. Călinescu ) reprezintă figura singulară a celui mai mare umanist din perioada feudală a literaturii române . El nu mai rămâne ca mulţi dintre cronicari, omul unei singure cărţi, el scrie istorie, geografie, face versuri şi compune proză, leagă între ele diferitele preocupşri printr-o încercare de sinteză, trage concluzii politice şi sociale din faptele trecutului şi ale prezentului, se indreaptă cu curiozitatea lui creatoare spre muzică, matematică şi fizică.

S-a rostit pentru caracterizarea acestei figuri a trecutului nostru cuvântul: excepţional. Secolul nostru şi-l revendică pe Cantemir după sinuaose distanţări.

1. Iorga îi judeca la început inconsecvenţele şi îi critica detaşarea, pentru a ajunge apoi la o înalta preţuire entuziastă. Pentru Blaga, principele este " inorogul alb " al gândirii româneşti, făptura stranie şi pură, de o genială claritate în previziuni, de o neînţeleasă totuşi reţinere în a persevera în intuiţii.

Considerat unul dintre cei mai erudiţi umanişti, el s-a situat cu mult deasupra cărturarilor vremii sale. Şi-a format cultura dinspre antici către moderni, preluând limba latină drept instrument esenţal al expresiei, alături de alte limbi de amplu suflu cultural. Deviza sa este extrem de convingătoare: "Sufletul odihnă nu poate afla până nu găseşte adevărul, carile îl cearcă oricât de cu trudă i-ar fi a-l nimeri". O mare pasiune pentru cercetare a fost ajutată de contactul cu cărturari de excepţie, de şederea la Curtea Otomană, în timpul căreia a avut privilegiul descoperirii unor înalte valori universale. Cărturar umanist, deschis către lume şi progres, D. Cantemir a prefigurat iluminismul şi nu în zadar, Şcoala Ardeleană şi-l va lua ca model şi inspiraţie.

 

 

Bibliografie

 

 

 

• Ciobanu, Ştefan, “Dimitrie Cantemir în Rusia”, 1925, p. 24-25, 54-58, 60, 71-75

 

• Ghibănescu, Gheorghe, “Istoria unei moşii (în) Arhivă”, Iaşi, 1889, p. 385-417, 556-574

 

• Neculce, Ion, “Letopiseţul Ţării Moldovei”, ed. I. Iordan, p. 169, 173, 177

 

• Cantemir, Dimitrie, “Istoria Imperiului  Otoman”, trad. de I. Hodoş, II, p. 539

 

• “Vita Constantini Cantemyrii”, Editura Academiei Române, Buc., 1996, p. 3

 

• Panaitescu, P.P., “Dimitrie Cantemir: Viaţa şi opera.”, Editura, Academia R.P.R. 1958,   28-29

 

• Zotta, Sever, “Despre neamul Cantemireştilor”, Iaşi, 1930, p. 3

 

[1] D. Cantemir: Istoria  imperiului  otoman, trad. de I. Hodoş, II, p. 539 şi Vita Constantini Cantemyrii, ediţia N. lorga, Buc, 1923, p. 3 şi editura Scrisul Românesc, p. 21.

[2] P.   P. Panaitescu :   Dimitrie   Cantemir:   Viaţa   si   opera.   Editura, Acad. R.P.R. 1958, p. 28.

[3] I. Zotta: Despre neamul Cantemireştilor, Iaşi, 1930, p. 3.

[4] Gheorghe   Ghibănescu:   Istoria  unei   moşii   (în)   Arhiva,      Iaşi,   I, 1889, p. 385—417, 556—574.

[5] P. P. Panartiescu : op. cit., p. 29.

[6] I. Neculce: Letopiseţul ţării Moldovei, ed. I. Iordan, p. 169.

[7] I. Neculce : op. oiit., p. 173.

[8] I. Neculce, op. cit., 177.

[9] Şt. Ciobanu, Dimitrie Cantemir în Rusia, 1925, pp. 54—55.

[10] Şt. Ciobanu, op. cit., p. 56, 57.

[11] Şt. Ciobanul, op. cit., p. 58.

[12] Idem, p. 60.

[13] Şt. Ciobanu, op. cit., p. 60.

[14] Ibidem, p. 61.

[15] Şt. Ciobanul, op. cit., pp. 71-73.

[16] Şt. Ciobanul, op. cit., pp. 24-25.

[17] Şt. Ciobanul, op. cit., pp. 74-75.