Istorie

Şcoala hegeliană

Georg Wilhelm Friedrich Hegel prin filosofia sa a dominat secolele XIX şi XX, din hegelianism desprinzându-se curente de gândire fundamentale în plan juridic.

Dacă la Kant practicul îşi găsea temeiul în morală, ca apoi, plecând de la ea, să se instituie relaţiile interumane, la Hegel temeiul este în drept, acesta din urmă fiind însuşi raţiunea de a fi a omului în individualitatea sa. Se susţine astfel că, omul nu se mai afirmă prin el însuşi şi din el însuşi, ci prin intermediul altcuiva, sau a altceva. Dacă obligaţia morală este văzută ca o obligaţie faţă de mine însumi; obligaţia izvorâtă din normele de drept este o obligaţie faţă de celălalt. Observăm în primul caz că obligaţia este imanentă, iar în cel de a al doilea, ea este transcedentă.

Primatul dreptului, aşa cum apare el la Hegel, este legat de marile transformări ce au loc la sfârşitul secolului al XVIII-lea, secol în care se produce o ruptură profundă în episteme-ul european. Hegel recunoaşte că în drept omul este o fiinţă înstrăinată, dar consideră că el revine la sine atunci când dreptul atinge sfera statului. Statul se constituie nu ca rezultat al manifestărilor de voinţă particulare ci ca urmare a unei raţiuni imanente care se autorealizează ca istorie, adică în calitate de drept abstract în care indivizii participă inconştient la autorealizarea ideii de familie, societate civilă, stat.

„Statul - spunea Hegel - ca realitate a voinţei substanţiale, pe care el o posedă în conştiinţa de sine particulară înălţată la universalitatea sa este raţionalul în şi pentru sine.⁸⁵" Relaţia pe care o instituie filosoful între individ şi stat este de maniera stat = individ etatic, ceea ce creează un dezechilibru în favoarea statului. Avem de-a face cu relaţie de identitate între individ şi stat, ceea ce echivalează cu o absorbţie a individului în structura de stat şi nu cu o identitate având în vedere faptul că relaţia stat = individ etatic, este o relaţie de tipul subiect = obiect subiectiv care are loc în sfera statului.

În studiul operei filosofului, trebuie să ţinem cont de viziunea acestuia, în spiritul ei, conform căreia dreptul este bazat pe persoana liberă, iar suprema comunitate este în fapt suprema libertate, accepţiune conform căreia persoana şi comunitatea sunt intim legate pentru că ele sunt inseparabile. Dar această accepţiune nu trebuie să ne facă să afirmăm că Hegel nu este gânditorul unui stat totalitar care ridiculizează drepturile individului, ştiindu-se că demagogia într-un stat totalitar poate atinge sfere aberante atunci când promovează totul pentru om, cel din urmă devenind o abstracţie goală care nu se mai regăseşte în omul concret.

Aşa cum remarca Hegel, societăţile se schimbă diferit în funcţie de spaţiu şi timp, la fel şi reglementările de natură juridică; comportamentul uman însă este acelaşi indiferent de spaţiu şi timp. Aceasta se întâmplă pentru că organizările sociale nu surprind niciodată esenţa umană, ci doar fragmente ale acesteia, singurele care se obiectivizează. Se poate spune, că organizările sociale sunt încercări nereuşite de a surprinde esenţa individului uman.

Concepţia hegeliană a imprimat o pecete puternică asupra întregii gândiri din timpul său şi asupra găndirii ulterioare, până în ziua de astăzi, punând în relief necesitatea de a studia în mod evolutiv fenomenele sociale, de a le pune în legătură cu trecutul, de a găsi „den Geist", duhul acestei evoluţii⁸⁶.

1. Şcoala istorică

Şcoala istorică a apărut în Germania, ca răspuns la şcoala dreptului natural, germenele ei fiind regăsit în filosofia lui Hegel conform căreia o anume idee de moralitate, idee logică, se realizează în evoluţia omenirii treptat, creând „statul". Recunoaşterea însemnătăţii şcolii istorice pentru drept nu se datorează doar acestui curent de gândire - hegelian, însuşi Cicero proclama „historia magistra vitae" şi chiar Montesquieu afirma că „les lois sont les rapports necessaires qui derivent de la nature de choses".

Aşa cum limbajul nu se creează printr-un efort de reflexie, ci printr-un efort raţional, tot aşa şi dreptul se naşte nu prin efortul de gândire al legislatorilor, ci printr-o creştere spontană. În aceste condiţii dreptul este produsul lent şi foarte complex al unei lungi desfăşurări istorice. A vorbi de instituţiile juridice fără a cunoaşte desfăşurarea lor istorică, este în fapt surpinderea formei fără a se cunoaşte fondul, fără a înţelege sensul. Instituţiile sunt organisme vii care poartă în sine tot trecutul, şi care trăieşte în prezent.

O doctrină desprinsă din şcoala istorică germană este cea naţional-socialistă, degajată de asemenea din concepţia lui Hegel, un stat bazat pe ideea de spirit al naţiunii.

Bazat pe noţiunea de spirit al poporului, gândită de Savigny, naţional-socialismul adoptă o doctrină a acţiunii întemeiată pe iraţional şi pe mistica politică, negând orice adevăr al dreptului. Negarea dreptului se datorează şi folosirii abuzive a concepţiei hegeliene, a identităţii contrariilor, ceea ce în opinia teoreticienilor naţional-socialişti, poate duce la identificarea dreptului cu forţa.

Într-un mod succint, rezultă că naţional-socialismul nu reţine decât raţiunea de stat pe care Fuhrerul este singurul chemat să-l conducă şi să-l judece. În felul acesta dispare, pentru o bună perioadă de timp, raţiunea de drept, locul ei fiind luat de statul totalitar care are propria sa raţiune de a fi, în opoziţie totală cu dreptul. În plan politic această disoluţie a dreptului a echivalat cu disoluţia oricărei idei democratice şi, implicit, cu dispariţia individului din sfera politicului.