Istorie

Thomas Hobbes va expune modelul de organizare a societăţii în lucrarea sa cunoscută sub titlul prescurtat Leviathan, de la Leviathan sive de materia forma et protestate curtails ecclesiasticae et civilis. Ca şi la Grotius, punctul de plecare îl constituie omul. Omul trăieşte în societate pentru a-şi satisface necesităţile şi a-şi atinge interesele. Nu poate exista deci dreptul natural, totalitatea intereselor individuale nu are nici o legătură cu interesul general. Fiecare işi apară, înainte de toate, interesele, fară a oferi vreo garanţie de respectare a unui eventual contract.

Societatea ia naştere şi se dezvoltă prin constrângere, aceasta constituie un mediu natural al omului care devine sociabil din necesitate, pentru a se hrăni şi apăra. În momentul în care interesele se opun, oamenii se afla în conflict, apare războiul, fenomen caracteristic stării naturale. Pentru a-1 evita trebuie, afirmă Hobbes, stabilit un nou contract care să-i oblige pe oameni faţă de Stat, primii renunţând la drepturile lor naturale în favoarea Statului care îi protejează. Este vorba de un transfer de drept privat în favoarea sferei dreptului public aşa cum, după căderea Imperiului Roman, un om liber preferă să devină sclav în schimbul protecţiei stăpânului, la fel şi societatea în întregime îşi încredinţează suveranitatea Statului.

Chiar reprezentarea Leviathanului de pe frontispiciul lucrării lui Hobbes, precizează concepţia sa asupra Statului: Leviathan, nume luat din cartea lui Iov, este un uriaş care ţine într-o mână cârja papală, în cealaltă sabia, reunind spiritualul cu temporalul, şi al cărui corp este alcătuit din omuleţi aglutinaţi. Statul - Leviathan, portretizat astfel, se bazează pe contractul care leagă toţi oamenii între ei şi îi supune în totalitate.

Oamenii nu-şi păstrează nici un drept pentru ei, nici o voinţă proprie, ca urmare a renunţării definitive la exercitarea suveranităţii, încredinţate Statului odată pentru totdeauna. Puterea Statului este nelimitată, considerentele etice sau religioase sunt înlăturate, din moment ce numai Statul stabileşte normele binelui şi răului.

Statul, reprezentat de către suveran, nu are nici o obligaţie faţă de oameni, contractul încheiat între ei pentru a i se supune nu-l afectează, între suveran şi oameni nu există nici un contract.

Declaraţia drepturilor (The Bill of Rights -1689), care cuprinde drepturile imprescriptibile ale poporului şi limitele clare ale puterii regale, poate fi considerată expresia instituţionalizată a gândirii lui John Locke, concretizarea idealului său contractual. Locke consideră că dreptul natural se bazează pe raţiune şi pe o stare naturală, înainte de toate paşnică. Oamenii trăiesc în societate, de la începuturi, nu pentru a se lupta, ci pentru a asigura pacea permanentă. Aflaţi sub dominaţia raţiunii, oamenii în mod firesc se organizează în familii, deţin bunuri personale şi trăiesc în armonia asigurată de legea naturală, recunoscută şi acceptată. În acelaşi timp, acest prim stadiu al societăţii pierde teren în faţa progresului, ceea ce măreşte complexitatea raporturilor dintre oameni şi îi determină să semneze un pact social pentru a se proteja. Acest pact este acceptat în mod liber, fără a fi nevoie de constrângere şi, mai ales, el nu reprezintă în forma delegării suveranităţii decât o renunţare de moment, acceptată, modificabilă, numai a unei părţi din drepturile omului. Acolo unde, la Hobbes, omul renunţă pentru totdeauna la toate drepturile sale, Locke substituie o delegaţie provizorie a unei părţi de suveranitate de care Statul are foarte mare nevoie pentru a asigura securitatea tuturor.

Analiza puterilor civile revine în majoritatea cazurilor, la analiza limitelor ce i se impun în urma contractului încheiat în mod liber, Locke deosebeşte trei tipuri de puteri, pe care nu le separa însă atât de clar ca Montesquieu. El face o distincţie subtilă între puteri, precum şi o delimitare precisă a puterii executive. Studiul atent al acestei opere relevă, însă, că el consideră, de fapt, că există cinci puteri: mai întâi, constituantul, care a permis crearea statului, legiuitorul, judecătorul, puterea executivă, şi în sfârşit, puterea federativă. Locke sfârşeşte prin a propune două clasificări ale puterilor. Prima apare atunci când el analizează insuficienţele care au justificat adoptarea contractului social, prin care omul a renunţat la starea naturală, (când oamenii trăiau izolaţi) şi s-au grupat în societatea politică. În această analiză, Locke foloseşte implicit schema tripartită, care va deveni fundamentul teoreticienilor politicii din sec. al XVIII-lea şi al XIX-lea: legislativul (legiuitorul), executivul, judiciarul (puterea judecătorească). El nu numeşte aceste puteri decât pentru a constata absenţa lor în statele reale.

A doua clasificare este evidenţiată atunci când Locke analizează funcţionarea societăţii politice. Este singurul moment când precizează ideea de putere federativă, iar triunghiul devine: puterea legislativă, puterea executivă, puterea federativă. După cum se vede, puterea judiciară dispare din această diferenţiere, dar nu trebuie să deducem din această cauză că Locke a renunţat să o conceapă ca putere. El continuă să reamintească în cartea sa Al doilea tratat de guvernare civilă, că „trebuie un judecător cunoscut de toţi, imparţial, care să aibă competenţa să judece în privinţa tuturor diferendelor, conform legii stabilite'".

Puterea judiciară rămâne criteriul determinant al oricărei societăţi politice, fundamentul juridic iniţial, indispensabil, al puterii legislative şi al celei executive, ca şi al guvernărilor şi al societăţilor. Trilogia puterii (legislativă, executivă, federativă) este, pentru filosof, unica expresie constituţională valabilă a puterii în societatea politică. Ea rămâne într-o anumită măsură subordonată existenţei puterii constituante (cea care dă Constituţia) prin care indivizii au creat respectiva societate, şi prin permanenta necesitate a existenţei puterii judecătoreşti care, nu trebuie pusă sub semnul îndoielii.

Locke a definit cu precizie această trilogie a puterii politice. Legislativul este puterea care stabileşte procedurile prin care forţa societăţii politice este dirijată pentru conservarea comunităţii şi a membrilor săi. Misiunea sa principală, dar nu singura, este adoptarea legilor. Executivul este puterea de a executa legile şi de a decide ceea ce este convenabil pentru concilierea între protecţia interesului public şi a intereselor particularilor. Puterea federativă este puterea de a face pacea sau războiul. Ea se referă la conducerea afacerilor externe, inclusiv funcţia de reprezentare colectivă a poporului şi a statului, în exteriorul teritoriului naţional. În acest fel, puterea federativă combină jus tractum (puterea de a semna tratate), jus legationis (puterea de a numi şi de a avea ambasador, dar şi de a primi ambasade pe teritoriul naţional) şi jus ad bellum (puterea de a face război). Originalitatea lui Locke constă în faptul că include aici jus tractum care constituie o funcţie de normare, pe care Şcoala dreptului natural o plasa mai degrabă în funcţia legislativă. Acest lucru face să se întărească executivul. Nu trebuie totuşi să conchidem că filosoful ar consfinţi o separare strictă între puteri.⁶⁴

Noţiunea fundamentală care leagă conducerea de popor este cea de încredere, de misiune primită, exprimată de termenul political trusteeship. Această lege, în caz de rupere a contractului, poate fi dezvoltată la iniţiativa poporului, care îşi retrage încrederea acordată conducerii. Deţinător al suveranităţii, poporul îşi ia înapoi puterea sa atunci când consideră că scopurile încredinţate, conducerii, adică protecţia vieţii, a libertărţii, a prosperităţii nu sunt îndeplinite. Sistemul întocmit de Locke legalizează dreptul la revoltă, legitimează revoluţia şi acordă un spaţiu larg individului punând astfel bazele unui contract social de liberă asociere.

Jean Jacques Rousseau este adevăratul teoretician al suveranităţii poporului care, mai târziu, devine suveranitatea naţională înţeleasă ca totalitate a cetăţenilor. În acelaşi timp, ambele noţiuni realizează o adevărată revoluţie, transferând conducerea poporului, în detrimentul individului, regelui sau a unui grup, aristocraţia.

Opera politica principala a lui J.J. Rousseau este Contractul social, în care autorul realizează o analiză politică plecând de la starea naturală. Omul, în stare naturală, este o fiinţă premorală, în afara oricărei noţiuni de bine sau de rău, liber şi egal cu ceilalţi oameni, prin însăşi natura sa. Datorită acestei libertăţi, el este perfectibil şi această perfectibilitate îi dă posibilitatea de a se reîntoarce în istorie. Dacă el intră într-o societate alienată, se corupe, îşi pierde libertatea şi egalitatea, dar, dacă, în loc să suporte puterea statului, i se asigură acestuia cadrul legislativ corespunzător, printr-un contract care să garanteze libertatea fiecăruia, egalitatea, atât pe plan civil cât şi pe plan etic, atunci devine un om nou. Acest om, care a renunţat de bună voie la starea sa naturală, face parte din poporul suveran şi îşi manifestă voinţa, îndrumat de raţiune, căutând legile pentru asigurarea binelui tuturor. Prin contractul social, omul, ca individ se conformează voinţei generale, unanimă şi universală.

Voinţa generală prezintă anumite caracteristici deosebite: este inalienabilă, infailibilă şi indivizibilă. Este inalienabilă pentru că fiecare individ reprezintă o parte din popor, deci deţine un mic segment de suveranitate, şi trebuie să o exercite în mod direct, fără a se folosi de un sistem electiv sau de mandate. Este infailibilă, pentru că, pentru a lua o decizie este nevoie de voinţa tuturor, adică totalitatea voinţelor cetăţenilor, dând posibilitatea formării unei majorităţi, criteriu realizat prin voinţa generală. Minoritatea, exclusă din cadrul voinţei generale nu are dreptate. Voinţa generală, definită în întregime de fiecare cetăţean care formează poporul, este indivizibilă.

Expresia „voinţă generală" este legea, votată de către popor, în scopul realizării binelui comunităţii. Legea este aceeaşi pentru toţi şi trebuie să fie respectată de toţi. Omul, părăsind starea naturală, îşi creează legi, expresie a voinţei generale şi se supune acestora, pentru că libertatea sa nu poate exista fără acceptarea legii. A dori să acţionezi în afara legii înseamnă alienare deoarece legea exprimă voinţa generală.

Voinţa generală poate sili, dar nu la ascultarea oarbă, lipsită de voinţă, ci la libertate. „Oricine ar refuza să se supună voinţei generale - zice Rousseau - va fi constrâns de corpul întreg; ceea ce nu înseamnă altceva decât că va fi forţat să fie liber".⁶⁵

După ce a definit criteriile conform cărora raţiunea trebuie să întemeieze contractul social, J.J. Rousseau examinează formele posibile de regim politic. Admite monarhia, cu condiţia să fie electivă, principele fiind ales de către popor. El preferă însă o conducere aristocratică, înţeleasă ca un stat democratic, în care conducătorii sunt aleşi în număr restrâns, fapt care creează coeziunea statului. Nu avem nici o contradicţie cu voinţa generală care nu poate fi transmisă, din moment ce se referă la suveranitate, şi nu la conducere în sine. Idealul ar fi democraţia directă, dar, Rousseau o consideră imposibilă, din motive practice, poporul neputând fi reunit tot timpul, şi politice, pentru a evita ca executivul să rămână diferit de legislativ. Regimul democratic rămâne însă apanajul poporului zeilor, oamenii fiind încă mult prea

.•66

corupţi .

Dacă la Hobbes starea naturală este lipsită de orice libertate, căci ea este un război al fiecăruia împotriva tuturor, pentru Rousseau aceasta este starea libertăţii absolute. Această libertate va fi cedată pentru a constitui corpul social, dar starea de societate este un rău, o depravare. Rousseau deschide astfel calea neîncrederii absolute în structurile sociale şi mai apoi în stat. Recunoscându-le necesitatea conjuncturală, dar refuzându-le în principiu necesitatea, el le arată drept ceea ce sunt, stări provenite dintr-o decădere a individualităţii. Observăm astfel că Rousseau respinge corpurile intermediare, structurile sociale: „Este de mare importanţă, spune el, dacă vrem să avem într-adevăr enunţarea voinţei generale, să nu mai existe societăţi parţiale în stat şi fiecare cetăţean să-şi exprime numai părerea sa⁶⁷". De asemenea, repulsie îi stârnesc şi instituţiile guvernamentale, care adesea se confundă cu statul, chiar dacă sunt alese. El spune că din „momentul în care un popor îşi alege reprezentanţi nu mai este liber⁶⁸".

În concepţia lui Rousseau, fără exercitarea de către popor a dreptului său suveran, nu există putere legitimă, legitimitate. Acesta este sensul profund al contractului. Gândită astfel, voinţa populară nu poate fi reprezentată. „Suveranitatea nu poate fi reprezentată din aceeaşi raţiune că ea nu poate fi înstrăinată. Ea consistă esenţial în voinţa generală şi voinţa generală nu poate reprezenta. Toate legile pe care poporul în persoană nu le-a ratificat, nu sunt legi".⁶⁹

În virtutea suveranităţii teoria reprezentării voinţei populare este exclusă. Guvernământul trebuie să fie exercitat în mod direct, adică puterea legislativă să aparţină cetăţenilor. În aceste condiţii poporul poate transmite doar puterea, nu şi voinţa. Există deci un guvern, dar acesta nu are decât funcţii executive; el nu beneficiază de o delegare a voinţei generale, căci aceasta este inalienabilă; nu este un instrument al voinţei generale care nu poate face decât acte particulare, niciodată generale.

Rousseau scria în acest sens: „Puterea legislativă, care este suveranul, are nevoie de o altă putere care execută, adică care reduce legea la actele particulare. Această a doua putere trebuie stabilită de o asemenea manieră încât să execute întotdeauna legile şi doar legile. Aici intervine instituţia guvernământului? Este un corp intermediar între supuşi şi suveran creat pentru a asigura corespondenţa lor mutuală, abilitat cu executarea legilor şi cu menţinerea libertăţii civile şi politice⁷⁰".

Este cert faptul că Rousseau nu face confuzie între Suveran şi Guvernământ, cel din urmă fiind înţeles drept autoritate publică, ce se diferenţiază de autoritatea supremă, numită suveranitate; distincţia dintre cele două constă în deţinerea de către Suvern a dreptului legislativ, drept care poate obliga, în anumite cazuri, corpul social însuşi al naţiuni, şi puterea executivă deţinută de guvernământ care poate obliga numai particularii.

Pare oarecum uimitor ca Rousseau să vrea să distingă Suveranul de Guvernământ, căci aceasta implică automat imposibilitatea guvernământului direct. Totuşi paradoxul este doar aparent. Rousseau susţine, mai întâi, că suvernul poate coincide cu statul. Acest raport de identitate ar conduce la o democraţie directă, în care, în mod logic, guvernământul ar fi inutil. De aceea, într-o a doua fază, admite că pentru ca o republică a oamenilor nu a zeilor; să fie bine constituită are nevoie de un guvernământ care stabileşte o mediere între generalitatea legilor Suveranului şi particularitatea comportamentelor supuşilor, care subsumează afacerile private regulilor publice.

Rousseau susţine astfel, că dacă suveranul ar vrea să guverneze el ar fi prea puternic în raport cu guvernământul; dacă însă guvernământul ar dori să legifereze puterea sa abuzivă l-ar face prea puternic în raport cu Suveranul. În ambele cazuri s-ar instala despotismul. Dacă supuşii nu se mai supun legilor, Suveranul şi Guvernământul ar fi atât de slabe încât s-ar instaura anarhia. Pentru a evita aceste două tendiţe extreme, supunerea cetăţenilor faţă de lege trebuie să fie compensată de autoritatea cetăţenilor asupra guvernământului.

În tradiţia tipologiei clasice, Rousseau găseşte că Guvernământul poate îmbrăca trei forme diferite în funcţie de numărul celor care îl compun⁷¹: democraţia - prezentă atunci când Suveranul conferă guvernământul întregului popor sau celei mai mari părţi a lui; aristocraţia -prezentă atunci când guvernământul este conferit unui număr mic de magistraţi şi monarhia, când guvernământul, este în mâinile unui singur magistrat. În toate cazurile se păstrează însă distincţia între Suveran şi Guvernământ. Suveranul vrea, Guvernământul execută: el are forţa, nu voinţa. Şi pentru ca forţa să fie legitimă „orice guvernământ trebuie să fie republican". Monarhia este condamnată. ⁷²

Observăm că teoria contractului social, aşa cum este ea susţinută de J.J. Rousseau, pare că înlocuieşte absolutismul monarhic prin absolutismul democratic, manifestat prin dominaţia majorităţii asupra minorităţii.

Afirmând supremaţia sentimentului faţă de raţiune, David Hume a formulat cea mai importantă obiecţie cu privire la fundamentarea politicului şi moralei pe ideea de lege naturală. Cu toate acestea, şi sentimentul este tot o constantă naturală a omului în funcţie de care se asigură coeziunea socială. „Tocmai aceste regularităţi fac posibilă teoria politică, a cărei primă axiomă este aceea că orice încercare de a modifica natura umană pe calea intervenţiilor operate de puterea politică este pur iluzorie."⁷³ Cu toate acestea, teoria lui Hume diferă de teoriile dreptului natural care se întemeiază pe raţiunea umană. Pentru acestea din urmă, morala şi dreptul îşi au izvorul în raţiunea umană şi nu în acte spontane ale acţiunii umane bazate pe sentimente, aşa cum susţine Hume.

El are o părere diferită faţă de cei care susţin că statul a apărut în urma unui contract. Teoriile contractualiste au la bază ideea consimţământului ca punct de plecare în formarea statului. Hume susţine că oamenii sunt capabili să trăiască în societate în lipsa oricărei cârmuiri. Acest lucru este posibil atunci când oamenii se limitează la strictul necesar, astfel încât fiecare să aibă exact atât cât îi trebuie.⁷⁴

David Hume afirmă, în acest sens, că „starea societăţii lipsită de cârmuire este una dintre cele mai naturale stări în care se pot găsi oamenii. Dacă oamenii pot păstra o societate fără cârmuire, este imposibil ca ei să păstreze o societate în lipsa oricărei dreptăţi şi fără respectarea celor trei legi fundamentale privind stabilitatea proprietăţii, transferul ei prin consimţământ şi îndeplinirea promisiunilor.⁷⁵" Toate aceste legi sunt anterioare apariţiei statului şi presupun realizarea unor obligaţii care nu au nevoie de o supunere faţă de o magistratură specială. „Odată ce oamenii sesizează necesitatea cârmuirii pentru a păstra pacea şi pentru a aplica dreptatea, ei se vor uni în mod natural, îşi vor alege magistraţii, vor stabili care este puterea acestora şi le vor promite supunerea.⁷⁶"

Teoria lui Hume stabileşte că supunerea faţă de stat a oamenilor presupune o obligaţie inexistentă în starea naturală, aceasta fiind rezultată din consimţământul oamenilor de a trece la societatea civilă condusă de stat. Trecerea de la legea naturală a promisiunii la stat s-a făcut în mod firesc, natural, fără a fi nevoie de un contract, temeiul fiind interesul uman - coeziunea socială. Hume susţine că atât în starea de natură cât şi în cea civilă, funcţionează aceleaşi legi, create de oameni şi care au ca rol menţinerea stabilităţii în relaţiile dintre ei. Acesta demonstrează astfel că, teoria contractului social este incorectă bazându-se pe faptul că, atât oamenii de stat cât şi cetăţenii, nu invocă niciodată faptul că între ei există un contract. Din contră, ei sunt conştienţi că supunerea lor faţă de stat este o problemă moştenită şi o acceptă ca atare, fapt ce rezultă şi din conducerea oamenilor de magistraţi care nu au nici un fel de autoritate sau putere, „ei provin din aceea spiţă care a condus înainte, şi din acea ramură, care în mod obişnuit succede la putere⁷⁷".

Omul se angajează în aceste situaţii să întemeieze societăţi politice, „cu scopul de a administra justiţia; fără de care nu poate fi pace între oameni, nici siguranţă şi nici raporturi reciproce⁷⁸". Aparatul de stat în acest sens nu este altceva decât distribuitorul dreptăţii, fără acesta justiţia nu este posibilă pentru că oamenii, de cele mai multe ori nu-şi văd decât propriile interese, neglijându-le pe cele care asigură stabilitate socială. Supunerea devine astfel o datorie pe care se sprijină justiţia. În orice stat, pentru asigurarea stabilităţii sociale, trebuie sacrificată o bună parte din libertate concomitent cu contractul care să înlăture abuzul autorităţii.

Prin teoria sa David Hume a fundamentat ideologia politică liberală conform căreia politicul trebuie să garanteze libertatea prin intermediul legii, al guvernării îngrădite de legi, legea trebuind gândită ca un mijloc de apărare împotriva abuzurilor personale.