Introducere
Apariţia noilor state independente în urma căderii regimului totalitar sovietic a produs perturbaţii semnificative în toate domeniile societăţii. Una dintre acestea s-a referit la istoria existentă de până la şi după destrămarea URSS. În toate statele ex-sovietice şi cele europene, şi cele asiatice s-au produs mutaţii serioase în ceea ce priveşte conţinutul istoriei naţionale. În perioada anilor 1990 a avut loc o reapreciere şi revedere a propriei istorii, în dese cazuri cu o schimbare totală a atitudinilor faţă de persoane şi evenimente. Duşmanii şi personajele negative apreciate astfel până la 1991 se transformă în eroi naţionali, evenimente pozitive şi fapte măreţe devin cataclisme naţionale şi culmea mişeliei etc.
Aceste procese au fost condiţionate de naşterea noilor state şi a noilor comunităţi / naţiuni. Republica Moldova a fost vizată, la fel, în mod direct de aceste noi rigori politice faţă de istorie. Însă în Moldova, spre deosebire de celelalte state ex-sovietice, nu a fost găsită o formulă unică a istoriei. Dacă în fostele republici sovietice confruntarea istorică se realizează în exterior, exemplul Ucraina – Rusia, fiind cel mai elocvent, dar nu unicul, în Republica Moldova lupta pentru istorie are preponderent un caracter intern, existând diferite puncte de vedere asupra istoriei în cadrul societăţii.
Actuală pentru statele ex-sovietice, acest subiect, anterior, a reprezentat o dificultate pentru toate statele naţionale, constituite atât în secolul XX, cât şi anterior lui.
Aspectele teoretice ale interacţiunii dintre istorie şi politic
Relaţia dintre politic şi istorie este, la prima vedere, una evidentă şi clară: fiind o relaţie dintre trecut şi prezent, istoria determină prezentul, inclusiv politicul. Însă la o analiză profundă această legătură nu este pe departe atât de certă şi lineară. Trecutul şi prezentul sunt întro relaţie dinamică. Trecutul nu totdeauna este determinant, iar prezentul nu se lasă atât de mult influenţat de istorie. Relaţia dintre politic şi istorie este complicată şi datorită particularităţilor şi vastităţii acestor două noţiuni.
Conceptul de istorie este polisemantic, el semnificând atât un proces, cât şi o ştiinţă. Istoria ca proces incontestabil determină politicul. Ea explică mai bine ca orice altceva prezentul (politicului). Aceasta este o relaţie obiectivă şi invariabilă. Istoria structurează cultura politică, instituţiile politice, nivelul dezvoltării etc. Politicul în starea lui actuală nu este altceva decât un rezultat al evoluţiei politicului.
Caracterul evolutiv al istoriei ascunde şi necesitatea intervenţiei politicului în istorie. Realitatea politică în diferite timpuri e diferită. În prezent acesta sunt naţiunea şi statele existente (înainte de toate hotarele acestora). Anterior erau dinastiile şi comunităţile locale, ulterior vor, posibil, fi entităţile supranaţionale regionale. Fiecare stare a politicului selectează din trecut evenimentele care o argumentează şi care îi conferă forţă. Istoria ca proces nu este o evoluţie lineară a societăţii, ea are o multitudine de bifurcaţii şi situaţii incompatibile cu reprezentările sociale, culturale, politice etc. actuale, cu normele etice, morale şi politice de azi.
În prezent istoria, mai întotdeauna este etno-centrică sau stato-centrică. O derogare de la această regulă are loc datorită factorului politic – constituirea şi afirmarea Uniunii Europene.
Din această perspectivă este interpretată şi istoria. Discutabila afirmaţie că naţiunile sunt creaţii relativ artificiale [1, 8-9] şi certa poziţie că naţiunile apar târziu şi că omenirea nu este natural divizată în naţiuni [7, 22] creează premise serioase pentru implicarea politicului în istorie.
Politicul are nevoie de istorie, înainte de toate, din considerentul că una dintre caracteristicile unei naţiuni, indiferent că este una civică sau etnică, [3, 1-2] este trecutul, istoria comună, iar faptele istorice nu totdeauna confirmă aceasta. E.Renan scria că „Uitarea, şi eu aşi spune chiar eroarea istorică, este un factor esenţial al creării naţiunii şi, în acest mod, progresul ştiinţelor istorice deseori pune în pericol naţionalitatea” [6, 50]. Unitatea (şi cea naţională) se creează prin violenţă [6, 50] (fizică, spirituală, intelectuală, administrativă etc.). Ceea ce este din nou inconvenabil puterii din prezent. Miturile istorice reprezintă o parte importantă a mitologiei naţionale, iar istoria asigură un suport considerabil şi celorlalte tipuri de mituri (mitul „vârstei de aur”, „unicităţii naţionale” etc.). Şirul constatărilor putând fi continuat.
Istoria este un component al procesului de constituire a naţiunii. Indiferent de faptul dacă interpretăm formarea naţiunii ca un rezultat al acţiunii factorilor obiectiv sau ca unul al efortului depus de elită [2], funcţiile istoriei în procesul constituirii naţiunii sunt:
- constituirea identităţii naţionale, a comunităţii, prin aceasta asigurându-se coeziunea internă;
- argumentarea vectorilor dezvoltării (Una din regulile geometriei este că o line dreaptă poate fi trasată doar atunci când există două puncte. Prezentul este doar un singur punct. Istoria oferă cel puţin încă unul. În dependenţă de cum va fi selectat acest punct va fi şi continuat segmentul ce reprezintă viitorul.);
- legitimarea statului;
- mobilizarea cetăţenilor (inclusiv prin intermediul patriotismului);
- formarea mândriei naţionale (scoaterea în evidenţă a specificului naţional).
Evident, istoria ca proces nu poate fi schimbată. Însă istoria ca proces se reflectă (poate fi abordată) în prezent prin intermediul istoriei ca ştiinţă (ştiinţa istorică), iar cunoaşterea istoriei poate fi, deja, manipulată şi ghidată. Rescrierea istoriei e absolut posibilă.
Limita neacceptării realităţilor istorice de către politic depind de sistemul politic, în particular de regimul politic. Intelectualitatea reprezintă principalii interpreţi a istoriei şi pot crea o opoziţie viziunii elitei asupra istoriei. Dar deformarea istoriei este datorată şi punctelor de vedere contemporane asupra trecutului, incapacităţii de a înţelege realităţile din trecut. Aceste dificultăţi se depăşesc de profesionalismul istoricilor, însă doar istoricii sunt capabili de acest lucru. Restul vor utiliza schemele sale (din prezent) pentru evaluarea trecutului.
Implicarea politicului în istorie nu neapărat presupune o istorie falsificată. Falsificarea surselor istorice reprezintă cazuri, dacă nu rare, cel puţin sunt o excepţie, ele fiind şi periculoase. Pentru statele democratice politizarea istoriei are loc în discursul public. Discursul ştiinţific nu este afectat, în mare parte, din el selectându-se ideile pentru cel public. Este periculos şi ineficient politizarea istoriei ca ştiinţă prin elaborarea ei în cadrul unei ideologii, doctrine sau pornind de la interesele unui actor politic, dogmatizarea ei.
Starea istoriei în Republica Moldova
În Republica Moldova construcţia naţională este în proces de derulare. Identitatea naţională este amorfă şi contradictorie. Ea se formează mai degrabă spontan, decât prin efortul elitei politice şi reprezintă un rezultat al acţiunii mai multor tipuri de istorii, ele fiind prezente atât în mod independent, cât şi sub forma unor simbioze ingenioase [11].
La moment, istoria nu joacă un rol important în procesul constituirii naţiunii. Această situaţie nu se datorează incapacităţii istoriei, ci are drept cauză politicul care nu este capabil să fixeze valori şi scopuri clare ale identităţii naţionale. Totul ce s-a făcut din 1991 până în prezent a fost realizat incomplet, fără o voinţă clară, ambiguu şi, cel mai important, nu a fost consecvent. Totuşi, în pofida acestei stări de lucruri din politic, istoria, o perioadă relativ lungă de timp, a fost cu un mesaj foarte cert. În perioada anilor 1990 – începutul anilor 2000 în şcoală s-a predat disciplina „Istoria românilor”. Risc să presupun, că ea rămâne a fi predată şi în continuare ca un component al istorii integrate, desigur aceasta fiind în dependenţă de profesorii implicaţi în procesul didactic.
Actualmente în Republica Moldova există trei curente politico-istorice sau trei istorii diferite (mă axez exclusiv pe spaţiul public societal şi nu abordez situaţia din cadrul comunităţii ştiinţifice. Nu încerc să stabilesc anumite adevăruri istorice sau să mă pronunţ în vreun fel asupra istoriei):
1) istoria românilor. Este cea mai bine elaborată şi documentată. Majoritatea absolută a istoricilor din Republica Moldova o acceptă. Concomitent ea nu este agreată de anumite forţe politice şi de guvernare care văd în ea un component al „expansionismului român”. Implementarea acestui tip de istorie, fără o adaptare de rigoare poate provoca anumite dificultăţi în procesul constituirii naţiunii, din cauza necesităţii integrării minorităţilor naţionale, Găgăuzia (şi Transnistria) creând cele mai mari dificultăţi. Crearea naţiunii şi identificarea naţională este imposibil de realizat anterior unificării ţării (problema transnistreană). [4, 9]
2) istoria „RSSM”. Este puternic şi evident ideologizată. Ea a fost elaborată pentru a crea o altă naţiune, sovietică şi un alt tip de om, homo sovieticus. În aceste condiţii, menţinerea acestei istorii active, chiar şi cu retuşarea ei, este alogică şi periculoasă pentru societate şi stat. Această istorie creează premise pentru menţinerea în Republica Moldova a mentalităţii şi culturii sovietice, cu toate consecinţele grave a acestei stări de lucruri.
3) istoria „Moldovei Mari”. Este cea mai puţin conturată. Nu dispune de istorici care să o promoveze şi pare să fie o modificare (în contextul evoluţiei) a istoriei RSSM. Este mai degrabă, o apariţie spontană, datorată unor grupuri sociale, decât o creaţie conştient ghidată [11]. Are şi puncte slabe ce o defavorizează substanţial. Unul din acestea este faptul că chiar capitalele Ţării Moldovei – Baia, Suceava şi Iaşi nu se află pe partea stângă a Prutului. Prin aceasta, capacitatea de convingere suferă mult.
Istoria integrată studiată în şcolile din Republica Moldova reprezintă o fugă de la istoria naţională. Atât timp cât componenta naţională nu este definită ea nu contribuie cu nimic la formarea unei identităţi naţionale. Ea produce un material volatil, educând nici cosmopoliţi, nici europeni, nici moldoveni/români.
Această situaţie cu istoria este determinată exclusiv de factori politici. Menţinerea în continuare a acestei stări de lucruri este dăunătoare pentru stat, societate şi cetăţeni.
Exigenţele politicului faţă de istorie
Rezultatul unei stări incerte a identităţii naţionale şi a perspectivelor acesteia este utilizarea ambiguă a istoriei de către politic. Raportată la experienţa occidentală sau a statelor ex-socialiste şi chiar a celor ex-sovietice, Republica Moldova demonstrează o confuzie aproape totală în acest domeniu. Ca rezultat în societate există o stare tensionată, în unele cazuri chiar conflictuală din cauza istoriei şi a identităţii naţionale. Pentru ca Republica Moldova să-şi demonstreze suveranitatea şi voinţa, mai degrabă sau mai târziu, este necesar de a se pronunţa referitor la aspectele cheie ale istoriei ţării. Politicul determină luarea de poziţii certe întro serie de evenimente istorice.
Istoria, în raporturile sale cu politicul şi pornind de la funcţiile politice ale istoriei, este chemată să realizeze următoarele:
- Stabilirea şi interpretarea momentelor cheie ale istoriei [8, 42].
- a) originile (obţinerea patriei). Legitimează dreptul naţiunii la teritoriu. În Republica Moldova originile, indiferent de tipul istoriei se identifică în Daci. Deja, diferite istorii au viziuni diferite asupra arealului populat de daci. Una dintre ele se concentrează exclusiv asupra teritoriului dintre Prut şi Nistru, altele abordează problema mai complex. Reprezentativ în acest sens este următorul fapt. În contextul sărbătoririi a 650 ani de la formarea statalităţii moldoveneşti un post de televiziune moldovenesc difuzează filmul „Dacii”, regizor S.Nicolaescu realizat în 1966 de Studioul Cinematografic Bucuresti (România) / Franco London Film (Franţa) tradus în limba rusă.
- b) constituirea şi afirmarea statalităţii. Permite de a se considera un subiect politic şi conferă dreptul de a constitui statalitatea. Pentru Republica Moldova acest aspect reprezintă deja o problemă serioasă. Întemeietorul statului medieval moldovenesc independent este considerat Bogdan I (1359-1365) ce a devenit domnitor al Ţării Moldovei în anul 1359 (În decembrie 2008 a fost instituit ordinul „Bogdan Întemeietorul”). Există divergenţe referitor la data întemeierii. Aceasta nu este doar o polemică ştiinţifică, ci, perturbează şi spaţiul public, fiind o problemă politică. Parlamentarul I.Varta a contestat la şedinţa în plen data întemeierii, menţionând că aceşti ani ar putea fi 1363 sau 1365 [9].
- c) perioada cuceririlor. Demonstrează capacitatea naţiunii. Reprezintă un argument pentru a ocupa un loc de cinste în comunitatea naţiunilor. Pentru Republica Moldova, perioada măreţiei este domnia lui Ştefan cel Mare şi Sfânt (1457-1504), în pofida faptului că în a doua jumătate a domniei Moldova cedează pe anumite poziţii (tribut, teritoriu, omagiu). Accentul nu se pune pe cuceriri, ci pe perioada de maximă glorie şi dezvoltare, pe lupta pentru independenţă.
- d) catastrofa ce a periclitat evoluţia firească a naţiunii respective. Reprezintă vici-versa anterioarului moment cheie, dar are aceleaşi efecte şi demonstrează capacitatea naţiunii de a exista, perspicacitatea acesteia, incapacitatea de a o dist Catastrofa ce a periclitat evoluţia firească a Moldovei este foarte discutată şi discutabilă şi, practic, nedeterminată, la moment. Pentru unii aceasta este perioada aflării sub stăpânirea rusească / sovietică în anii 1812-1917, 1940-1941, 1944-1991. Pentru alţii perioada respectivă se identifică cu cea a aflării teritoriului Republicii Moldovei în componenţa României „burghezo-moşiereşti” în 1918-1940 şi 1941-1944. Cum se va rezolva această dificultate va depinde şi evoluţia societăţii moldoveneşti şi coeziunea internă a ei. Acest subiect reprezintă o problemă fundamentală pentru Republica Moldova. În dependenţă de răspunsul la aceasta vom alege între Est şi Vest, vom construi relaţiile cu vecinii, vom stabili identitatea naţională etc. (Această consecutivitate va fi la nivel de popor, la nivel de elită procesul este invers).
- Stabilirea „listei” eroilor (martirilor) şi personajelor negative istorice. Cunoaşterea precursorilor măreţi, dar şi duşmanilor naţiunii reprezintă fundamentul oricărei naţiuni. Istoria, ca şi politica este personalizată. În Republica Moldova există o criză a personalităţilor istorice şi un conflict aprig referitor la includerea anumitor personaje istorice întro categorie sau alta. La moment lista eroilor este destul de redusă. Printre figurile de prim rang se numără Bogdan I Întemeietorul, Ştefan cel Mare, Dimitrie Cantemir, Mihai Eminescu. O serie de eroi se află pe planul doi, fiind mai puţin promovaţi. Printre aceştea se numără Alexandru cel Bun, Vasile Lupu, Gavriil Bănulescu-Bodoni, Alexei Mateevici etc. Lista personajelor istorice negative este neconstituită, polemicile în jurul lor continuând. Discuţiile nu se duc atât pentru includerea acestora în lista neagră, cât pentru excluderea lor din lista eroilor. Aceste discuţii sunt provocate, în special, de personajele istorice din perioada sovietică.
- Conflictul istoriografic cu alte comunităţi, etnii, state, naţiuni. Interferenţe de eroi, evenimente, procese există la toate naţiunile. Apărarea celora care sunt consideraţi proprii este strict necesar. Aceasta se realizează nu permanent în mod public, da are şi ecouri publice. Direcţiile cele mai importante în războiul istoriografic ar constitui cultura Cucuteni-Tripoli, relaţiile cu Cnezatul Haliciului, Cetatea Albă şi Cetatea Hotinului.
Tehnologia utilizării istoriei de către politic
Activarea istoriei de către politic, alături de conţinut, trebuie să ia şi o anumită formă. Ea se bazează pe discursul ştiinţific, însă discursul public nu admite, în general, interpretarea ambiguă a evenimentelor istorice, ceea ce pentru istorici se utilizează cu prefixul „posibil”, „presupunem că” etc. este exclus atunci când istoria se „popularizează”. Sub aspect de masă istoria este univocă, măreaţă, cizelată.
Istoria influenţează societatea, înainte de toate, prin intermediul sistemului de învăţământ. Încă din secolul XIX comunităţile conştientizează necesitatea modelării sistemului de învăţământ în conformitate cu interesele sale. Anterior legendele şi poveştile erau celea care educau noua generaţie. Nu doar istoria ca disciplină şcolară şi universitară determină formarea cetăţeanului, dar şi aspectele istorice ce se conţin în literatura română.
Filmele istorice reprezintă cea mai eficientă metodă de promovare a identităţii naţionale. Fiind accesibile, spectaculoase, captivante, distractive, afective etc. ele implementează, deseori, inconştient valori, viziuni, idei, concepţii cu referire la comunitatea şi identitatea naţională [5].
Pentru a fi productive pentru naţiuni, filmele istorice trebuie să scoată în evidenţă specificul naţional, să contribuie la formarea mândriei naţionale, să explice simplu şi interesant istoria. Nu în ultimul rând contează şi prestaţia actorilor.
În Republica Moldova filmele istorice, cu o singură excepţie, la moment sunt absente. Una din cauzele acestei stări de lucruri este faptul că filmele, mai ales cele istorice, sunt şi cele mai costisitoare din toate metodele de promovare a istoriei. Acest gol este acoperit cu succes de către filmele istorice româneşti, în evenimentele reflectate şi modul de interpretare a acestora se regăsesc majoritatea moldovenilor (în pofida vizibilităţii în unele scene a mesajului propriu ideologiei comuniste).
În primăvara anului 2009 urmează să fie lansat primul film istoric moldovenesc „Lupii şi zeii”. „Filmul a fost turnat la Studioul "Moldova-film" la comanda de stat. Potrivit lui Victor Stepaniuc, viceprim-ministru, pelicula este buna (evidenţierea mea – R.T.) şi va trezi neapărat interesul publicului. Filmul se încadrează de asemenea în şirul de acţiuni consacrate sărbătoririi, în anul 2009, a 650 de ani de la întemeierea Statului Moldovenesc” [10]. Filmul a avut un buget de 2 mln. lei.
Literatura artistică istorică este un alt pilon al conexiunii istoriei cu prezentul. Pentru a fi citită ea necesită de a fi scrisă cu măiestrie, respectiv populare. Actualmente pe piaţă sunt lipsă asemenea lucrări consacrate Republicii Moldova. Lucrările ştiinţifico-populare (inclusiv în versiunea folk-istoria) este şi ea slab dezvoltată în Republica Moldova.
Arta este metoda cea mai subtilă de propagare a viziunii asupra istoriei. Printre genurile ei, sculptura şi muzica sunt primordiale. Sculptura publică, monumentele sunt cele ce creează atmosfera istorică pornind de la mediul fizic. Căderea regimului totalitar sovietic nu a dus şi la dispariţia din localităţile moldoveneşti a monumentelor create în epoca respectivă şi nici nu a produs un proces de creare şi instalare a noilor monumente. Aceasta are efecte nemijlocite asupra identităţii naţionale, prin menţinerea elementelor culturii sovietice.
În contextul muzicii, imnul este cel mai vizibil. Imnul Republicii Moldova are un mesaj foarte îngust. Nu se referă la momentele cheie ale istoriei. Respectiv, el nu are un impact istoric asupra societăţii. Celelalte două simboluri ale Republicii Moldova, stema şi drapelul au o încărcătură istorică foarte pronunţate.
Internetul, în contextul societăţii informaţionale, devine un mijloc de informare important. Republica Moldova, în mare parte, este lipsă din spaţiul virtual al istoriei. Portaluri istorice sunt în faza embrionară de dezvoltare.
Istoria influenţează şi prin calitatea de fundal tacit al acţiunilor cotidiene (comparaţii cu evenimente, personalităţi istorice, tradiţie, obicei etc.) prezente în mass-media, comportamentele liderilor, ritualurile politice etc., prin argumentarea prin istorie a valorilor, comportamentelor, atitudinilor etc. exprimate în prezent.
În Republica Moldova există mari rezerve în privinţa activării istoriei, chiar şi în cazul clarificării esenţei acesteia. Dificultăţile apar, în special, din lipsa resurselor, dar şi din incapacitatea realizării unei politici istorice eficiente.
Concluzii
Existenţa statului este o condiţie fundamentală, dar nu suficientă pentru existenţa naţiunii. Pentru edificarea unei naţiuni este necesară existenţa unor factori şi depunerea unor eforturi concentrate a elitei în această direcţie. Printre activităţile elitei de constituire a naţiunii se numără şi gestionarea istoriei.
În Republica Moldova actualmente există o pluralitate în interpretarea trecutului. Cardinal pentru Republica Moldova este interpretarea momentelor cheie a istoriei sale: 1812, 1918, 1940, 1941, 1944, 1991.
Decizia referitor la identitatea naţională, respectiv la istoria necesară societăţii este o decizie politică. Însă elita Republicii Moldova nu este atât de liberă în selectarea identităţii naţionale şi a tipului de istorie. Ea trebuie să ia în calcul şi acceptarea de către cetăţenii Republicii Moldova a istoriei care eventual va fi selectată şi a acelor interpretări a anilor cruciali din istoria Moldovei.
În contextul afirmării regimului democratic şi incapacitatea utilizării coerciţiei, pluralismul identitar şi istoric va persista în societatea moldovenească. Acest pluralism este prezent în domeniul politic, în cel ştiinţific el nu este vizibil. Confruntările politice pe marginea istoriei vor continua până la schimbări majore pe arena internaţională ce vor viza Republica Moldova sau se vor reduce sub acţiunea factorului temporal. Această stare de lucru provoacă tensiuni şi conflicte nu doar în politica publică, dar şi în societate.
În Republica Moldova problema istoriei e conexată puternic cu etnicitatea. Aceasta şi este cauza intensităţii şi principialităţii problemei. Există şi probabilitatea că, pe viitor, problema etnicităţii va scădea din intensitate. În aceste condiţii şi viziunea asupra istorie se va schimba.
Bibliografie:
- Birch H. Nationalism and national integration. – London: Unwin hyman, 1989.
- Conversi D. Reassessing current theories of nationalism: Nationalism as boundary maintenance and creation. // Nationalism and Ethnic Politics, Volume 1, Number 1, 1995.
- Dieckhoff A. Nation and Nationalism in France: Between Idealism and Rea // erg.politics.ox.ac.uk/materials/national_identity/Dieckhoff_Paper. pdf (Accesat pe 22 ianuarie 2009)
- Hippler J. (eds.) Nation-building. A key concept for peaceful conflict transformation? – London: Pluto Press, 2005.
- Hughes-Warrington M. History Goes to the Movies. Studying history on film. – London, New York: Routledge, 2007.
- Renan What is a nation? // Woolf S. (eds.) Nationalism in Europe, 1815 to the present. – London, New York: Routledge, 2003.
- Хобсбаум Э. Нации и национализм после 1780 г. – Санкт-Петербург: Алетейя, 1998.
- Шнирельман В. Ценность прошлого: этноцентристские исторические мифы, идентичность и этнополитика. // Реальность этнических мифов. Под ред. М. Олкотт и А. Малашенко. – Москва: Центр Карнеги, 2000.
- flux.md/articole/5356/ (Accesat pe 1 februarie 2009)
- moldova-suverana.md (Accesat pe 7 februarie 2009)
- salut.md/forums/. (Accesat pe 5 februarie 2009)