Pin It

Introducere

Apariţia noilor state independente în urma căderii regimului totalitar sovie­tic a produs perturbaţii semnificative în toate domeniile societăţii. Una dintre ace­stea s-a referit la istoria existentă de până la şi după destrămarea URSS. În to­ate statele ex-sovietice şi cele europene, şi cele asiatice s-au produs mutaţii se­rioase în ceea ce priveşte conţinutul istoriei naţionale. În perioada anilor 1990 a avut loc o reapreciere şi revedere a propriei istorii, în dese cazuri cu o schim­ba­re totală a atitudinilor faţă de persoane şi evenimente. Duşmanii şi personajele ne­gative apreciate astfel până la 1991 se transformă în eroi naţionali, eveni­me­n­te pozitive şi fapte măreţe devin cataclisme naţionale şi culmea mişeliei etc.

Aceste procese au fost condiţionate de naşterea noilor state şi a noilor co­mu­nităţi / naţiuni. Republica Moldova a fost vizată, la fel, în mod direct de ace­s­te noi rigori politice faţă de istorie. Însă în Moldova, spre deosebire de celelalte state ex-sovietice, nu a fost găsită o formulă unică a istoriei. Dacă în fostele re­pu­blici sovietice confruntarea istorică se realizează în exterior, exemplul Ucra­i­na – Rusia, fiind cel mai elocvent, dar nu unicul, în Republica Moldova lupta pe­n­t­ru istorie are preponderent un caracter intern, existând diferite puncte de ve­dere asupra istoriei în cadrul societăţii.

Actuală pentru statele ex-sovietice, acest subiect, anterior, a reprezentat o di­ficultate pentru toate statele naţionale, constituite atât în secolul XX, cât şi an­te­rior lui.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Aspectele teoretice ale interacţiunii dintre istorie şi politic

Relaţia dintre politic şi istorie este, la prima vedere, una evidentă şi clară: fi­ind o relaţie dintre trecut şi prezent, istoria determină prezentul, inclusiv po­li­ti­cul. Însă la o analiză profundă această legătură nu este pe departe atât de certă şi li­neară. Trecutul şi prezentul sunt întro relaţie dinamică. Trecutul nu totdeauna es­te determinant, iar prezentul nu se lasă atât de mult influenţat de istorie. Re­la­ţia dintre politic şi istorie este complicată şi datorită particularităţilor şi vastităţii acestor două noţiuni.

Conceptul de istorie este polisemantic, el semnificând atât un proces, cât şi o ştiinţă. Istoria ca proces incontestabil determină politicul. Ea explică mai bine ca orice altceva prezentul (politicului). Aceasta este o relaţie obiectivă şi inva­ri­a­bilă. Istoria structurează cultura politică, instituţiile politice, nivelul dezvoltării etc. Politicul în starea lui actuală nu este altceva decât un rezultat al evoluţiei po­liticului.

Caracterul evolutiv al istoriei ascunde şi necesitatea intervenţiei politicului în istorie. Realitatea politică în diferite timpuri e diferită. În prezent acesta sunt na­ţiunea şi statele existente (înainte de toate hotarele acestora). Anterior erau di­na­stiile şi comunităţile locale, ulterior vor, posibil, fi entităţile supranaţionale re­gionale. Fiecare stare a politicului selectează din trecut evenimentele care o ar­gumentează şi care îi conferă forţă. Istoria ca proces nu este o evoluţie lineară a societăţii, ea are o multitudine de bifurcaţii şi situaţii incompatibile cu repre­ze­ntările sociale, culturale, politice etc. actuale, cu normele etice, morale şi po­li­ti­ce de azi.

În prezent istoria, mai întotdeauna este etno-centrică sau stato-centrică. O de­rogare de la această regulă are loc datorită factorului politic – constituirea şi afi­rmarea Uniunii Europene.

Din această perspectivă este interpretată şi istoria. Discutabila afirmaţie că na­ţiunile sunt creaţii relativ artificiale [1, 8-9] şi certa poziţie că naţiunile apar târziu şi că omenirea nu este natural divizată în naţiuni [7, 22] creează premise se­rioase pentru implicarea politicului în istorie.

Politicul are nevoie de istorie, înainte de toate, din considerentul că una di­n­t­re caracteristicile unei naţiuni, indiferent că este una civică sau etnică, [3, 1-2] es­te trecutul, istoria comună, iar faptele istorice nu totdeauna confirmă aceasta. E.Renan scria că „Uitarea, şi eu aşi spune chiar eroarea istorică, este un factor esenţial al creării naţiunii şi, în acest mod, progresul ştiinţelor istorice deseori pu­ne în pericol naţionalitatea” [6, 50]. Unitatea (şi cea naţională) se creează prin vi­olenţă [6, 50] (fizică, spirituală, intelectuală, administrativă etc.). Ceea ce este din nou inconvenabil puterii din prezent. Miturile istorice reprezintă o parte im­po­rtantă a mitologiei naţionale, iar istoria asigură un suport considerabil şi celo­r­lalte tipuri de mituri (mitul „vârstei de aur”, „unicităţii naţionale” etc.). Şirul co­nstatărilor putând fi continuat.

Istoria este un component al procesului de constituire a naţiunii. Indiferent de faptul dacă interpretăm formarea naţiunii ca un rezultat al acţiunii factorilor ob­iectiv sau ca unul al efortului depus de elită [2], funcţiile istoriei în procesul co­nstituirii naţiunii sunt:

  • constituirea identităţii naţionale, a comunităţii, prin aceasta asigurându-se co­eziunea internă;
  • argumentarea vectorilor dezvoltării (Una din regulile geometriei este că o li­ne dreaptă poate fi trasată doar atunci când există două puncte. Prezentul este do­ar un singur punct. Istoria oferă cel puţin încă unul. În dependenţă de cum va fi selectat acest punct va fi şi continuat segmentul ce reprezintă viitorul.);
  • legitimarea statului;
  • mobilizarea cetăţenilor (inclusiv prin intermediul patriotismului);
  • formarea mândriei naţionale (scoaterea în evidenţă a specificului na­ţio­nal).

Evident, istoria ca proces nu poate fi schimbată. Însă istoria ca proces se re­f­lectă (poate fi abordată) în prezent prin intermediul istoriei ca ştiinţă (ştiinţa is­to­rică), iar cunoaşterea istoriei poate fi, deja, manipulată şi ghidată. Rescrierea is­toriei e absolut posibilă.

Limita neacceptării realităţilor istorice de către politic depind de sistemul po­litic, în particular de regimul politic. Intelectualitatea reprezintă principalii in­te­rpreţi a istoriei şi pot crea o opoziţie viziunii elitei asupra istoriei. Dar de­fo­r­ma­rea istoriei este datorată şi punctelor de vedere contemporane asupra tre­cu­tu­lui, incapacităţii de a înţelege realităţile din trecut. Aceste dificultăţi se depăşesc de profesionalismul istoricilor, însă doar istoricii sunt capabili de acest lucru. Re­stul vor utiliza schemele sale (din prezent) pentru evaluarea trecutului.

Implicarea politicului în istorie nu neapărat presupune o istorie falsificată. Fa­lsificarea surselor istorice reprezintă cazuri, dacă nu rare, cel puţin sunt o ex­ce­pţie, ele fiind şi periculoase. Pentru statele democratice politizarea istoriei are loc în discursul public. Discursul ştiinţific nu este afectat, în mare parte, din el se­lectându-se ideile pentru cel public. Este periculos şi ineficient politizarea is­to­riei ca ştiinţă prin elaborarea ei în cadrul unei ideologii, doctrine sau pornind de la interesele unui actor politic, dogmatizarea ei.

 

Starea istoriei în Republica Moldova

În Republica Moldova construcţia naţională este în proces de derulare. Ide­n­titatea naţională este amorfă şi contradictorie. Ea se formează mai degrabă spo­n­tan, decât prin efortul elitei politice şi reprezintă un rezultat al acţiunii mai mu­l­tor tipuri de istorii, ele fiind prezente atât în mod independent, cât şi sub forma unor simbioze ingenioase [11].

La moment, istoria nu joacă un rol important în procesul constituirii na­ţiu­nii. Această situaţie nu se datorează incapacităţii istoriei, ci are drept cauză po­li­ti­cul care nu este capabil să fixeze valori şi scopuri clare ale identităţii naţionale. Totul ce s-a făcut din 1991 până în prezent a fost realizat incomplet, fără o vo­in­ţă clară, ambiguu şi, cel mai important, nu a fost consecvent. Totuşi, în pofida ace­stei stări de lucruri din politic, istoria, o perioadă relativ lungă de timp, a fost cu un mesaj foarte cert. În perioada anilor 1990 – începutul anilor 2000 în şco­a­lă s-a predat disciplina „Istoria românilor”. Risc să presupun, că ea rămâne a fi predată şi în continuare ca un component al istorii integrate, desigur aceasta fi­ind în dependenţă de profesorii implicaţi în procesul didactic.

Actualmente în Republica Moldova există trei curente politico-istorice sau trei istorii diferite (mă axez exclusiv pe spaţiul public societal şi nu abordez si­tu­aţia din cadrul comunităţii ştiinţifice. Nu încerc să stabilesc anumite adevăruri is­torice sau să mă pronunţ în vreun fel asupra istoriei):

1) istoria românilor. Este cea mai bine elaborată şi documentată. Ma­jori­ta­tea absolută a istoricilor din Republica Moldova o acceptă. Concomitent ea nu es­te agreată de anumite forţe politice şi de guvernare care văd în ea un com­po­nent al „expansionismului român”. Implementarea acestui tip de istorie, fără o ada­ptare de rigoare poate provoca anumite dificultăţi în procesul constituirii na­ţi­unii, din cauza necesităţii integrării minorităţilor naţionale, Găgăuzia (şi Tran­s­nistria) creând cele mai mari dificultăţi. Crearea naţiunii şi identificarea na­ţi­o­na­lă este imposibil de realizat anterior unificării ţării (problema transnistreană). [4, 9]

2) istoria „RSSM”. Este puternic şi evident ideologizată. Ea a fost elaborată pentru a crea o altă naţiune, sovietică şi un alt tip de om, homo sovieticus. În ace­ste condiţii, menţinerea acestei istorii active, chiar şi cu retuşarea ei, este alo­gi­că şi periculoasă pentru societate şi stat. Această istorie creează premise pe­n­t­ru menţinerea în Republica Moldova a mentalităţii şi culturii sovietice, cu toate co­nsecinţele grave a acestei stări de lucruri.

3) istoria „Moldovei Mari”. Este cea mai puţin conturată. Nu dispune de is­to­rici care să o promoveze şi pare să fie o modificare (în contextul evoluţiei) a is­toriei RSSM. Este mai degrabă, o apariţie spontană, datorată unor grupuri so­ci­ale, decât o creaţie conştient ghidată [11]. Are şi puncte slabe ce o de­fa­vo­ri­ze­a­ză substanţial. Unul din acestea este faptul că chiar capitalele Ţării Moldovei – Baia, Suceava şi Iaşi nu se află pe partea stângă a Prutului. Prin aceasta, ca­pa­ci­ta­tea de convingere suferă mult.

Istoria integrată studiată în şcolile din Republica Moldova reprezintă o fugă de la istoria naţională. Atât timp cât componenta naţională nu este definită ea nu co­ntribuie cu nimic la formarea unei identităţi naţionale. Ea produce un material volatil, educând nici cosmopoliţi, nici europeni, nici moldoveni/români.

Această situaţie cu istoria este determinată exclusiv de factori politici. Me­n­ţi­nerea în continuare a acestei stări de lucruri este dăunătoare pentru stat, so­ci­e­ta­te şi cetăţeni.

 

Exigenţele politicului faţă de istorie

Rezultatul unei stări incerte a identităţii naţionale şi a perspectivelor aces­te­ia este utilizarea ambiguă a istoriei de către politic. Raportată la experienţa oc­ci­de­ntală sau a statelor ex-socialiste şi chiar a celor ex-sovietice, Republica Mol­do­va demonstrează o confuzie aproape totală în acest domeniu. Ca rezultat în so­cietate există o stare tensionată, în unele cazuri chiar conflictuală din cauza is­to­riei şi a identităţii naţionale. Pentru ca Republica Moldova să-şi demonstreze su­veranitatea şi voinţa, mai degrabă sau mai târziu, este necesar de a se pronu­n­ţa referitor la aspectele cheie ale istoriei ţării. Politicul determină luarea de po­zi­ţii certe întro serie de evenimente istorice.

Istoria, în raporturile sale cu politicul şi pornind de la funcţiile politice ale is­toriei, este chemată să realizeze următoarele:

  1. Stabilirea şi interpretarea momentelor cheie ale istoriei [8, 42].
  2. a) originile (obţinerea patriei). Legitimează dreptul naţiunii la teritoriu. În Re­publica Moldova originile, indiferent de tipul istoriei se identifică în Daci. De­ja, diferite istorii au viziuni diferite asupra arealului populat de daci. Una din­t­re ele se concentrează exclusiv asupra teritoriului dintre Prut şi Nistru, altele abo­rdează problema mai complex. Reprezentativ în acest sens este următorul fapt. În contextul sărbătoririi a 650 ani de la formarea statalităţii moldoveneşti un post de televiziune moldovenesc difuzează filmul „Dacii”, regizor S.Ni­co­la­es­cu realizat în 1966 de Studioul Cinematografic Bucuresti (România) / Franco Lo­ndon Film (Franţa) tradus în limba rusă.
  3. b) constituirea şi afirmarea statalităţii. Permite de a se considera un subiect po­litic şi conferă dreptul de a constitui statalitatea. Pentru Republica Moldova acest aspect reprezintă deja o problemă serioasă. Întemeietorul statului medieval moldovenesc independent este considerat Bogdan I (1359-1365) ce a devenit do­m­nitor al Ţării Moldovei în anul 1359 (În decembrie 2008 a fost instituit ordinul „Bogdan Întemeietorul”). Există divergenţe referitor la data întemeierii. Aceasta nu este doar o polemică ştiinţifică, ci, perturbează şi spaţiul public, fiind o problemă politică. Parlamentarul I.Varta a contestat la şedinţa în plen da­ta întemeierii, menţionând că aceşti ani ar putea fi 1363 sau 1365 [9].
  4. c) perioada cuceririlor. Demonstrează capacitatea naţiunii. Reprezintă un ar­gu­ment pentru a ocupa un loc de cinste în comunitatea naţiunilor. Pentru Re­pu­b­lica Moldova, perioada măreţiei este domnia lui Ştefan cel Mare şi Sfânt (1457-1504), în pofida faptului că în a doua jumătate a domniei Moldova ce­de­a­ză pe anumite poziţii (tribut, teritoriu, omagiu). Accentul nu se pune pe cuceriri, ci pe perioada de maximă glorie şi dezvoltare, pe lupta pentru independenţă.
  5. d) catastrofa ce a periclitat evoluţia firească a naţiunii respective. Repre­zin­tă vici-versa anterioarului moment cheie, dar are aceleaşi efecte şi demonstrează capacitatea naţiunii de a exista, perspicacitatea acesteia, incapacitatea de a o di­s­t­ Catastrofa ce a periclitat evoluţia firească a Moldovei este foarte discutată şi discutabilă şi, practic, nedeterminată, la moment. Pentru unii aceasta este pe­ri­oada aflării sub stăpânirea rusească / sovietică în anii 1812-1917, 1940-1941, 1944-1991. Pentru alţii perioada respectivă se identifică cu cea a aflării teri­to­ri­u­lui Republicii Moldovei în componenţa României „burghezo-moşiereşti” în 1918-1940 şi 1941-1944. Cum se va rezolva această dificultate va depinde şi evo­­luţia societăţii moldoveneşti şi coeziunea internă a ei. Acest subiect repre­zi­n­tă o problemă fundamentală pentru Republica Moldova. În dependenţă de răs­pu­nsul la aceasta vom alege între Est şi Vest, vom construi relaţiile cu vecinii, vom stabili identitatea naţională etc. (Această consecutivitate va fi la nivel de po­por, la nivel de elită procesul este invers).
  6. Stabilirea „listei” eroilor (martirilor) şi personajelor negative istorice. Cu­no­aşterea precursorilor măreţi, dar şi duşmanilor naţiunii reprezintă fundamen­tul oricărei naţiuni. Istoria, ca şi politica este personalizată. În Republica Mol­do­va există o criză a personalităţilor istorice şi un conflict aprig referitor la inc­lu­de­rea anumitor personaje istorice întro categorie sau alta. La moment lista ero­i­lor este destul de redusă. Printre figurile de prim rang se numără Bogdan I În­te­me­ietorul, Ştefan cel Mare, Dimitrie Cantemir, Mihai Eminescu. O serie de eroi se află pe planul doi, fiind mai puţin promovaţi. Printre aceştea se numără Ale­xa­ndru cel Bun, Vasile Lupu, Gavriil Bănulescu-Bodoni, Alexei Mateevici etc. Li­sta personajelor istorice negative este neconstituită, polemicile în jurul lor co­n­tinuând. Discuţiile nu se duc atât pentru includerea acestora în lista neagră, cât pentru excluderea lor din lista eroilor. Aceste discuţii sunt provocate, în special, de personajele istorice din perioada sovietică.
  7. Conflictul istoriografic cu alte comunităţi, etnii, state, naţiuni. Inter­feren­ţe de eroi, evenimente, procese există la toate naţiunile. Apărarea celora care sunt consideraţi proprii este strict necesar. Aceasta se realizează nu permanent în mod public, da are şi ecouri publice. Direcţiile cele mai importante în răz­bo­i­ul istoriografic ar constitui cultura Cucuteni-Tripoli, relaţiile cu Cnezatul Ha­li­ci­u­lui, Cetatea Albă şi Cetatea Hotinului.

 

Tehnologia utilizării istoriei de către politic

Activarea istoriei de către politic, alături de conţinut, trebuie să ia şi o anu­mi­tă formă. Ea se bazează pe discursul ştiinţific, însă discursul public nu ad­mi­te, în general, interpretarea ambiguă a evenimentelor istorice, ceea ce pentru is­to­rici se utilizează cu prefixul „posibil”, „presupunem că” etc. este exclus atunci când istoria se „popularizează”. Sub aspect de masă istoria este univocă, mă­re­a­ţă, cizelată.

Istoria influenţează societatea, înainte de toate, prin intermediul sistemului de învăţământ. Încă din secolul XIX comunităţile conştientizează necesitatea mo­delării sistemului de învăţământ în conformitate cu interesele sale. Anterior le­gendele şi poveştile erau celea care educau noua generaţie.   Nu doar istoria ca disciplină şcolară şi universitară determină formarea cetăţeanului, dar şi aspe­c­te­le istorice ce se conţin în literatura română.

Filmele istorice reprezintă cea mai eficientă metodă de promovare a iden­ti­tă­ţii naţionale. Fiind accesibile, spectaculoase, captivante, distractive, afective etc. ele implementează, deseori, inconştient valori, viziuni, idei, concepţii cu re­fe­rire la comunitatea şi identitatea naţională [5].

Pentru a fi productive pentru naţiuni, filmele istorice trebuie să scoată în evi­denţă specificul naţional, să contribuie la formarea mândriei naţionale, să ex­p­lice simplu şi interesant istoria. Nu în ultimul rând contează şi prestaţia acto­ri­lor.

În Republica Moldova filmele istorice, cu o singură excepţie, la moment sunt absente. Una din cauzele acestei stări de lucruri este faptul că filmele, mai ales cele istorice, sunt şi cele mai costisitoare din toate metodele de promovare a is­toriei. Acest gol este acoperit cu succes de către filmele istorice româneşti, în eve­nimentele reflectate şi modul de interpretare a acestora se regăsesc majo­ri­ta­tea moldovenilor (în pofida vizibilităţii în unele scene a mesajului propriu ide­o­logiei comuniste).

În primăvara anului 2009 urmează să fie lansat primul film istoric moldo­ve­nesc „Lupii şi zeii”. „Filmul a fost turnat la Studioul "Moldova-film" la co­ma­n­da de stat. Potrivit lui Victor Stepaniuc, viceprim-ministru, pelicula este buna (evi­denţierea mea – R.T.) şi va trezi neapărat interesul publicului. Filmul se în­ca­drează de asemenea în şirul de acţiuni consacrate sărbătoririi, în anul 2009, a 650 de ani de la întemeierea Statului Moldovenesc” [10]. Filmul a avut un buget de 2 mln. lei.

Literatura artistică istorică este un alt pilon al conexiunii istoriei cu pre­ze­n­tul. Pentru a fi citită ea necesită de a fi scrisă cu măiestrie, respectiv populare. Actualmente pe piaţă sunt lipsă asemenea lucrări consacrate Republicii Mol­do­va. Lucrările ştiinţifico-populare (inclusiv în versiunea folk-istoria) este şi ea slab dezvoltată în Republica Moldova.

Arta este metoda cea mai subtilă de propagare a viziunii asupra istoriei. Pri­n­tre genurile ei, sculptura şi muzica sunt primordiale. Sculptura publică, mo­nu­me­ntele sunt cele ce creează atmosfera istorică pornind de la mediul fizic. Că­de­rea regimului totalitar sovietic nu a dus şi la dispariţia din localităţile moldo­ve­neşti a monumentelor create în epoca respectivă şi nici nu a produs un proces de cre­are şi instalare a noilor monumente. Aceasta are efecte nemijlocite asupra ide­ntităţii naţionale, prin menţinerea elementelor culturii sovietice.

În contextul muzicii, imnul este cel mai vizibil. Imnul Republicii Moldova are un mesaj foarte îngust. Nu se referă la momentele cheie ale istoriei. Re­s­pe­c­tiv, el nu are un impact istoric asupra societăţii. Celelalte două simboluri ale Re­pu­blicii Moldova, stema şi drapelul au o încărcătură istorică foarte pronunţate.

Internetul, în contextul societăţii informaţionale, devine un mijloc de infor­ma­re important. Republica Moldova, în mare parte, este lipsă din spaţiul virtual al istoriei. Portaluri istorice sunt în faza embrionară de dezvoltare.

Istoria influenţează şi prin calitatea de fundal tacit al acţiunilor cotidiene (co­mparaţii cu evenimente, personalităţi istorice, tradiţie, obicei etc.) prezente în mass-media, comportamentele liderilor, ritualurile politice etc., prin argu­me­n­tarea prin istorie a valorilor, comportamentelor, atitudinilor etc. exprimate în prezent.

În Republica Moldova există mari rezerve în privinţa activării istoriei, chiar şi în cazul clarificării esenţei acesteia. Dificultăţile apar, în special, din lipsa re­su­rselor, dar şi din incapacitatea realizării unei politici istorice eficiente.

 

Concluzii

Existenţa statului este o condiţie fundamentală, dar nu suficientă pentru exi­s­tenţa naţiunii. Pentru edificarea unei naţiuni este necesară existenţa unor factori şi depunerea unor eforturi concentrate a elitei în această direcţie. Printre ac­ti­vi­tă­ţile elitei de constituire a naţiunii se numără şi gestionarea istoriei.

În Republica Moldova actualmente există o pluralitate în interpretarea tre­cu­tului. Cardinal pentru Republica Moldova este interpretarea momentelor che­ie a istoriei sale: 1812, 1918, 1940, 1941, 1944, 1991.

Decizia referitor la identitatea naţională, respectiv la istoria necesară so­ci­e­tă­ţii este o decizie politică. Însă elita Republicii Moldova nu este atât de liberă în selectarea identităţii naţionale şi a tipului de istorie. Ea trebuie să ia în calcul şi acceptarea de către cetăţenii Republicii Moldova a istoriei care eventual va fi se­lectată şi a acelor interpretări a anilor cruciali din istoria Moldovei.

În contextul afirmării regimului democratic şi incapacitatea utilizării coerci­ţi­ei, pluralismul identitar şi istoric va persista în societatea moldovenească. Acest pluralism este prezent în domeniul politic, în cel ştiinţific el nu este vizi­bil. Confruntările politice pe marginea istoriei vor continua până la schimbări ma­jore pe arena internaţională ce vor viza Republica Moldova sau se vor reduce sub acţiunea factorului temporal. Această stare de lucru provoacă tensiuni şi co­n­flicte nu doar în politica publică, dar şi în societate.

În Republica Moldova problema istoriei e conexată puternic cu etnicitatea. Ace­asta şi este cauza intensităţii şi principialităţii problemei. Există şi probabili­ta­tea că, pe viitor, problema etnicităţii va scădea din intensitate. În aceste con­di­ţii şi viziunea asupra istorie se va schimba. 

 

 

 

Bibliografie:

  1. Birch H. Nationalism and national integration. – London: Unwin hyman, 1989.
  2. Conversi D. Reassessing current theories of nationalism: Nationalism as bo­u­n­dary maintenance and creation. // Nationalism and Ethnic Politics, Volume 1, Number 1, 1995.
  3. Dieckhoff A. Nation and Nationalism in France: Between Idealism and Re­a­ // erg.politics.ox.ac.uk/materials/national_identity/Dieckhoff_Paper. pdf (Accesat pe 22 ianuarie 2009)
  4. Hippler J. (eds.) Nation-building. A key concept for peaceful conflict trans­for­mation? – London: Pluto Press, 2005.
  5. Hughes-Warrington M. History Goes to the Movies. Studying history on film. – London, New York: Routledge, 2007.
  6. Renan What is a nation? // Woolf S. (eds.) Nationalism in Europe, 1815 to the present. – London, New York: Routledge, 2003.
  7. Хобсбаум Э. Нации и национализм после 1780 г. – Санкт-Петербург: Але­тейя, 1998.
  8. Шнирельман В. Ценность прошлого: этноцентристские исторические мифы, идентичность и этнополитика. // Реальность этнических мифов. Под ред. М. Олкотт и А. Малашенко. – Москва: Центр Карне­ги, 2000.
  9. flux.md/articole/5356/ (Accesat pe 1 februarie 2009)
  10. moldova-suverana.md (Accesat pe 7 februarie 2009)
  11. salut.md/forums/. (Accesat pe 5 februarie 2009)