Varietatea şi complexitatea culturii şi civilizaţiei medievale a reţinut, cu secole în urmă, atenţia cercetătorilor din diferite domenii ale ştiinţelor socio-umane. Dar, viziunea istoricilor, filosofilor, literaţilor despre cultura şi civilizaţia medievală n-a fost întotdeauna aceeaşi, ci ea s-a modificat în decursul vremii.
Pentru prima oară, noţiunea de “ev mediu” a fost folosită de către umaniştii Renaşterii în secolul al XV-lea. Ea semnifica “o epocă de mijloc”, apreciată drept o perioadă de decădere culturală, de barbarie, de regres a civilizaţiei care se plasa între înfloritoarea cultură şi civilizaţie a antichităţii şi crearea regatelor barbare europene. “Secolul luminilor” păstrează, în mare parte, această optică întrucât veacul raţiunii îşi propunea să fie total opus bigotismului, obscurantismului medieval. Dar, istoricii iluminişti, având o concepţie nouă asupra istoriei, ca totalitate a faptelor umane, ca “civilizaţie” nu puteau, dincolo de critica severă adusă evului mediu, să nu observe progresul economic, înflorirea şi autonomia oraşelor, crearea unor noi valori sociale şi morale şi chiar consecinţele pozitive ale operei culturale şi civilizatoare a Bisericii creştine.
Cel care introduce în gândirea europeană concepţia iluministă despre epoca medievală a fost Voltaire. Celebrul său Eseu asupra moravurilor şi spiritului naţiunilor rămâne un punct de referinţă important în conturarea unei viziuni istorico-filosofice despre societatea medievală. În această lucrare Voltaire răspunde concepţiei iluministe privind proeminenţa spiritului în dezvoltarea civilizaţiilor umane, realizând o operă polemică de mare originalitate cuprinzând, mai ales, o critică severă la adresa “întunericului” medieval. Chiar dacă Voltaire a fost prea aspru cu evul mediu, opinia lui a izvorât nu atât din religiozitate cât din raţionalitate, din tendinţa morală şi filosofică de a condamna fanatismul Bisericii medievale. Dar, cu toată ostilitatea faţă de biserică a recunoscut binefacerile culturale ale creştinismului, aducând chiar elogii papilor care s-au distins prin spiritul de dreptate, prin pietate şi, mai ales, prin efortul de apărare a culturii. A remarcat felul în care papalitatea a devenit deseori o forţă morală pentru a opri brutalitatea militară a cavalerilor şi monarhilor. Poate într-un mod paradoxal, Voltaire deşi a înnegrit evul mediu a făcut un serviciu enorm acestuia precum şi istoriei civilizaţiilor. Căutând să argumenteze progresul civilizaţiei umane a relevat originalitatea şi frumuseţea oamenilor medievali care luptă cu tot ce-i primitiv şi barbar în ei, ca să poată urca încă o treaptă a templului civilizaţiei. Opera istorică a lui Voltaire are o importanţă covârşitoare în fundamentarea concepţiei moderne despre civilizaţia medievală, multe din criticile, argumentele şi aprecierile sale fiind valabile şi astăzi.[i]
Romanticii vor căuta, ca o reacţie faţă de iluminism, să răstoarne viziunea întunecată, denigratoare despre cultura şi civilizaţia medievală, mergând chiar până la o exaltare a componentei religioase a lumii medievale. De pildă, lucrarea lui Chateaubriand, “Geniul creştinismului, apărută în 1802, a avut un succes extraordinar, tocmai prin relevarea frumuseţii şi utilităţii religiei, prin justificarea adusă creştinismului care, după opinia autorului, servise cauza civilizaţiei şi inspirase cele mai mari genii ale timpurilor moderne. Astfel, romanticii valorificând necritic izvoarele trecutului, preocupându-se numai de partea atractivă a istoriei, vor idealiza rapid, lumea medievală. De-abia începând cu a doua jumătate a veacului al XIX-lea, pornind de la valorificarea critică a izvoarelor, a moştenirii lăsate de istorici aparţinând diferitelor epoci, cultura şi civilizaţia medievală este analizată tot mai corect, relevându-se luminile şi umbrele ei.
Cercetările istorice din ultimul deceniu, îndeosebi ale istoricului francez Jaques Le Goff, au conturat o imagine globală despre un ev mediu “lung” care începe de la căderea Imperiului Roman de Apus şi se prelungeşte până în Secolul Luminilor.[ii] O asemenea concepţie relevă evoluţia lentă a civilizaţiei europene, persistenţa unor structuri economice, politice, culturale din secolul al XIII-lea şi până în pragul veacului al XIX-lea. Evul mediu “lung” este istoria societăţii preindustriale. Durata “lungă” şi analiza globală a societăţii medievale dezvăluie “profunzimile” civilizaţii europene, înlăturând deopotrivă atât imaginea evului mediu “întunecat” cât şi a celui “poleit”, idilic caracterizat prin credinţele religioase, armonia întregii societăţi, înflorirea culturii, artei. “Cine ar îndrăzni – spune Jaques Le Goff – să facă din evul mediu care începe cu năvălirile barbare o epocă ideală şi cine ar nega că evul mediu care se încheie cu epoca luminilor n-a fost o perioadă de progrese ?… Acest ev mediu lung ne permite să înţelegem mai bine ambianţa unei epoci care a fost, în acelaşi timp, şi vremea foametei, a marilor epidemii, a sărmanilor şi a rugurilor, dar şi cea a catedralelor şi castelelor, cea care a inventat sau descoperit oraşul, universitatea, munca, furculiţa, haina de blană, sistemul solar, circulaţia sângelui, toleranţa”[iii].
Istoricii de azi etapizează perioada medievală în evul mediu “timpuriu”, “dezvoltat” sau “central” şi “târziu”, datele cronologice fiind diferite pentru Europa apuseană şi cea răsăriteană. Evul mediu “timpuriu” cuprinde secolele VI-X, evul mediu central X-XIV, şi cel târziu XIV-XVI. Din veacul al XVI-lea de la Reforma religioasă, civilizaţia europeană cunoaşte o stagnare, prin vechiul regim economic şi politic, dar şi o amplă inovaţie, prin naşterea ştiinţei moderne. Deci, secolele XVI-XVIII sunt un amestec de nou şi vechi în planul dezvoltării sociale, fapt ce a prelungit, în timp, structurile medievale în întreaga Europă.
În epoca medievală, faţă de antichitate, au apărut arii culturale noi: slava şi araba. În acelaşi timp, aria culturii latine s-a restrâns sau a dispărut de pe litoralul asiatic şi african al Mării Mediterane, dar s-a extins prin creştinism în Germania, Scandinavia, Cehia, Polonia, între aceste arii noi realizându-se strânse legături şi zone de contact.
Cultura şi civilizaţia medievală europeană reprezintă o sinteză a componentelor germanice, slave, bizantine, islamice, adăugate fondului latin şi aflate sub influenţa creştinismului. Între secolele VI-X a căpătat forme distincte spaţiul geo-istoric şi politic în care se va dezvolta civilizaţia Europei medievale. Invaziile germanice, expansiunea rapidă a Islamului în Mediterană, lenta sedentarizare a popoarelor slave, integrarea popoarelor scandinave şi a Europei centrale în creştinătatea latină, constituie etapele marcante ale acestui proces.
[i] vezi pe larg Dumitru Almaş, Angela Banciu, Voltaire istoric, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1994, p.50-90
[ii] Jaques Le Goff, Pentru un alt ev mediu,vol.I, Editura Meridiane, 1986
[iii] Jaques Le Goff, Imaginarul medieval, Eseuri, Editura Meridiane, 1991,
p.42