În accepţiunea teologică, cuvântul “catolic” este folosit de toate confesiunile creştine pentru a releva faptul că Biserica lui Hristos este universală, nu numai în sens geografic, ci şi prin vocaţia ei de a integra toate rasele şi culturile umane. Din secolul al XVI-lea, în sens sociologic, cuvântul “catolic” desemnează doar o parte a Bisericii lui Hristos ce cuprinde credincioşii şi instituţiile legate de Roma. În mod tradiţional, atunci când vorbim despre catolicizarea Bisericii ne referim la sensul teologic, iar catolicismul este legat de sensul sociologic.”[i] După Jean Delumeau, nu putem vorbi cu adevărat de catolicism decât după ruptura dintre Răsărit şi Apus, Roma şi Constantinopol, de la 1054. Începuturile schismei datează din secolul IV, dar de o ruptură globală putem vorbi doar din secolul al XI-lea, o dată cu excomunicarea reciprocă a papei şi a patriarhului din Constantinopol.
Ce caracterizează catolicismul şi-l deosebeşte de ortodoxism ?
- Dogma primatului papal în Biserică, romano-catolicii atribuind pontifului de la Roma puterea supremă în Biserică ca “urmaş al Apostolului Petru”.
- Dogma purcederii duhului Sfânt (controversa despre Filioque) Biserica romano-catolică socoteşte că Duhul Sfânt pogoară de la Tatăl şi de la Fiul, pe când Biserica ortodoxă consideră că Duhul Sfânt purcede numai de la Tatăl.[ii]
- Dogma Purgatoriului, Biserica romano-catolică susţine că există Paradis, Purgatoriu şi Infern în timp ce Biserica ortodoxă şi bisericile protestante consideră că nu există decât Rai (Paradis) şi Iad (Infern) şi contestă existenţa Purgatoriului.
- Dogma împărtăşirii cu pâine nedospită, Biserica romano-catolică săvârşeşte taina împărtăşaniei cu pâine nedospită (azimă), pe când Biserica ortodoxă foloseşte pâinea dospită şi vin amestecat cu apă.
- Dogma despre neîntinata zămislire (imaculata conceptio) a Fecioarei Maria. Ortodoxii şi protestanţii socotesc că păcatul originar s-a transmis şi Fecioarei Maria, în vreme ce catolicii susţin dogma potrivit căreia fecioara Maria a fost exceptată de la întinarea universală (Bulla din 8 decembrie 1854 a papei Pius al IX-lea).
- Dogma infailibilităţii papale proclamată la 18 iulie 1870 în timpul papei Pius al IX-lea, înseamnă că Papa, în exercitarea autorităţii sale de pontif al Bisericii romano-catolice, nu greşeşte niciodată.[iii]
Odată cu ruptura dintre Răsărit şi Apus, din anul 1054, începe istoria unui creştinism latin separat de ortodoxism ce va modela structurile societăţii occidentale.
Prin convertirea la creştinism a francilor, ungerea lui Pepin cel Scurt de către papa şi încoronarea lui Carol cel Mare La Roma (800), şi-a început existenţa Europa occidentală. Ea este supusă Bisericii de Apus şi se află în strânsă alianţă cu Roma. În creştinătatea occidentală exista o totală simbioză între Biserică şi societatea laică. Dar, dincolo de viziunea despre trupul comun al Bisericii şi societăţii, există o dualitate de structuri ca expresie a rolurilor papei şi împăratului, al regilor şi episcopilor, al seniorului feudal şi al preotului slujitor.
Fondatorul bisericii latine şi totodată al ideii dualităţii puterii este Sf. Augustin. Lucrarea sa De civitate Dei, scrisă între 413-427, în plină afirmare a luptelor cristologice, reprezintă o critică a păgânismului urmată de o teologie a istoriei care a influenţat decisiv gândirea politico-religioasă occidentală. Sf.Augustin fundamentează teza celor două cetăţi: Cetatea oamenilor, temporală şi pieritoare care se perpetuează prin naştere naturală, şi Cetatea divină, eternă şi nepieritoare, care este locul regenerării spirituale. Creştinii, după Sf.Augustin, trebuie să aştepte victoria cetăţii divine asupra celei temporale. Dincolo de semnificaţia spiritual-filosofică a doctrinei lui Augustin, ea rămâne un izvor nesecat de idei pentru practica socio-politică medievală. Sf.Augustin a justificat pentru prima oară în sens teologic ideea separării dintre puterea spirituală (pontiful) şi puterea temporală (monarhul).
Pentru lumea antichităţii nu există o separare între puterea politică şi religioasă. Principala inovaţie a creştinismului latin este spargerea principiului confuziunii puterilor. Separarea puterii temporale de cea spirituală reprezintă o sursă a libertăţii de conştiinţă. În acelaşi timp, doctrina augustiană a devenit baza tendinţei de dominaţie universală a Bisericii catolice generând, ulterior, grave conflicte între autoritatea papală şi cea monarhică. Încoronarea lui Carol cel Mare, la Roma (800), a simbolizat echilibrul dintre puterea temporală şi puterea spirituală, iar biserica se întăreşte. De la Constantin la Leon Biserica n-a încetat să se ridice, fiecare pontif făcându-şi un titlu de glorie din a adăuga ceva în plus la edificiul predecesorilor.[iv] Ea începe să-şi impună autoritatea spirituală şi administrativă, iar de aici izbucneşte conflictul dintre papi şi monarhi, care a zguduit lumea medievală occidentală. De pildă, Grigore al VII-lea şi Henric al IV-lea la 1077, Filip IV cel Frumos şi Bonifaciu al VIII-lea la 1303. Suveranii au încercat să diminueze sau să distrugă spirituală a capilor bisericii iar aceştia din urmă doreau, în mod constant, să facă din independenţa lor spirituală un mijloc de dominaţie universală. Raporturile dintre puterea temporală şi cea spirituală în Occident au devenit, în timp, extrem de complexe. Şefii clerului au dobândit un triplu statut: a) eccleziastic fiind independenţi în raport cu puterea temporală; b) feudal ceea ce înseamna că erau cuprinşi în structurile tipice de dependenţă ale regimului feudal; c) de simpli supuşi având datoria de a da ascultare monarhului absolut.[v] Acest statut feudal dădea posibilitatea suveranilor să atenteze la independenţa spirituală a clericilor în condiţiile când aceştia refuzau să-şi îndeplinească obligaţiile de vasali sau supuşi.
Conflictul dintre puterea temporală şi spirituală se va încheia cu declinul puterii spirituale, marcat de captivitatea papală de la Avignon (1309-1377) sau marea schismă a Occidentului datorată luptelor dintre diferitele fracţiuni din conducerea Bisericii, ajungându-se la doi papi (1378-1408) sau trei papi, în acelaşi timp, o perioadă de 39 de ani de anarhie şi dezordine care va scandaliza întreaga creştinătate.
Dacă secolul al XIII-lea a însemnat apogeul puterii Bisericii latine, când dincolo de puterea spirituală aceasta îşi crease un vast aparat administrativ, juridic, fiscal ce includea întreaga lume catolică, în veacul al XIV-lea biserica creştină latină intră într-o criză acută, care se va încheia cu scindarea catolicismului. Declinul Bisericii latine s-a datorat, pe de-o parte întăririi puterii monarhilor, ca rezultat al centralizării statelor europene, pe de altă parte nevoii acute de reformare a instituţiei Bisericii. Puterea papalităţii a fost diminuată, în final, datorită consecinţelor cruciadelor şi procesului tot mai intens de laicizare a culturii europene.
Cu toate acestea, influenţa puterii spirituale a rămas puternică asupra lumii occidentale, când spunem Occident, nu avem în vedere doar o simplă noţiune geografică, ci un termen din istoria civilizaţiei strâns legat de dominaţia ideologică şi spirituală a bisericii catolice. Ceea ce reprezenta “deosebirea” catolică nu este un principiu precis definit, ci un ansamblu de accente pe care le-am putea defini ca pe o “cultură teologică-spirituală.”[vi] Factorul religios este mijlocul fundamental de înţelegere atât a civilizaţiei medievale cât şi a celei moderne. Apartenenţa la comunitatea catolică a conferit Occidentului anumite caractere specifice şi o anume unitate, deosebită de zonă răsăriteană a civilizaţiei europene, socotită “schismatică” din punct de vedere al catolicismului.
În cadrul civilizaţiilor Biserica îşi extinde acţiunea asupra întregii vieţii sociale, universul spiritual, lăuntric uman fiind modelat sub înrâurirea religiei. Aria de influenţă a religiei ortodoxe sau catolice va genera structuri mentale, psihologice diferite popoarelor care au intrat sub autoritatea uneia sau alteia dintre aceste religii, cu consecinţe distincte în planul culturii şi civilizaţiei lor.
[i] Ibidem, p.119
[ii] vezi Teologia dogmatică şi simbolică, vol.I, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1958, p.425-458.
[iii] Ion Mihail Popescu, Istoria şi Sociologia Religiilor. Creştinismul, Editura
Fundaţiei “România de mâine”, Bucureşti, 1996, p.113-119
[iv] vezi pe larg Histoire du monde, tome V, Le empire Roman et l’Eglise, Paris
1928, p.280-351.
[v] vezi Francois Guizot, Op.cit., p.112
[vi] Jean Delumeau, Op.cit., p.120-121