Cheagul organizatoric al lumii medievale a fost creştinismul. El a îndeplinit un rol esenţial în transmiterea civilizaţiei şi culturii romane către Occidentul şi Orientul medieval. Cultura şi civilizaţia Occidentului european conservă moştenirea antichităţii romane prin intermediul instituţiilor creştinismului, la care se adaugă apoi influenţele germanice şi ulterior bizantine şi islamice.
Dacă la căderea Imperiului Roman erau trei societăţi diferite care s-au aflat la originea civilizaţiei noastre (societatea municipală specifică organizării Romei, societatea creştină şi societatea barbară), creştinismul a fost liantul integrator în modelarea structurilor şi caracteristicilor acesteia. Principiile de funcţionare ale acestor societăţi – după opinia lui François Guizat[i] - şi-au pus amprenta asupra organizării lumii europene moderne: principiul aristocratic, monarhic, teocratic şi democratic. Patru şcoli istorice susţin fiecare însemnătatea şi prioritatea unuia din ele în închegarea civilizaţiei europene.
Creştinismul a fost marele fenomen care s-a ivit la sfârşitul antichităţii şi care a avut o influenţă uriaşă asupra evoluţiei ulterioare a istoriei lumii, cu deosebire a istoriei europene. Din felul cum creştinismul a tratat rostul şi scopul societăţii omeneşti a izvorât o nouă concepţie despre lume, care va influenţa decisiv cultura şi civilizaţia umană.
Filosofia creştină, ancilla theologiae, spre deosebire de cea a lui Aristotel şi Platon este o filosofie simplă. Ea s-a adresat deopotrivă bogaţilor şi săracilor exercitând o uluitoare forţă de atracţie asupra oamenilor. Creştinismul reprezintă un ansamblu de ebraism, elemente ale civilizaţiei eleniste şi romane. Sursa gândirii creştine este Biblia, o culegere de cărţi care conţin izvorul credinţei creştine. Biblia sau Sfânta Scriptură cuprinde două părţi, fiecare calificată drept Testament, traducere a unui termen grec care înseamnă “legătură” şi care de fapt ne trimite la noţiunea de Legământ. Vechiul Testament a fost scris în ebraică (câteva mici fragmente în arameică, dialect popular evreu), fiind o operă legată de interesele clasei preoţeşti (leviţii), de aceea multe fapte din istoria evreilor au fost schimbate, altele păstrate. Creştinismul, spunea Nicolae Iorga, “a târât”[ii] după sine tradiţia evreiască, nu s-a putut desface cu totul de ea niciodată. Vechiul Testament vorbeşte despre legământul stabilit de Dumnezeu cu poporul evreu, căruia îi aparţine prin naştere Iisus. Primii discipoli ai lui Iisus, care erau evrei, au găsit în textele acestea vestirea venirii lui Iisus Cristos şi elemente pentru interpretarea vieţii şi învăţăturilor sale. Vechiul Testament cuprindea Legea formată din cele cinci cărţi ale lui Moise şi Scrierile, o colecţie din care fac parte toate celelalte cărţi canonice, unele cu conţinut istoric, profetic sau poetic. Noul Testament cuprinde Evangheliile, Faptele apostolilor, Epistolele şi Apocalipsa Sf. Ioan.
Multe din elementele cultelor orientale au intrat în conţinutul ideologiei creştinismului. Dar, creştinismul are faţă de celelalte religii ale antichităţii o serie de particularităţi care-i disting conţinutul şi i-au asigurat, în timp, victoria definitivă asupra cultelor rivale. Creştinismul a înlăturat diferenţele etnice în domeniul credinţei adresându-se, fără excepţie, tuturor popoarelor. Creştinismul proclamă egalitatea tuturor înaintea lui Dumnezeu, fiind o religie care cuprinde întreaga piramidă socială, fără diferenţe de clasă, mântuirea sufletului devenind scopul credinţei creştine. Creştinismul a adus mari schimbări în domeniul libertăţii şi spiritualităţii umane. Tendinţa ieşită din esenţa creştinismului a fost cea de egalizare socială. Pentru sclavi, creştinismul a însemnat solia lor de libertate, întrucât era răsplătit de Dumnezeu cel care elibera sclavii, Dumnezeu neputând accepta sclavia. Creştinismul proclamând dragostea, mila, toleranţa, bunătatea, a generat o lărgire a cercului libertăţii umane, lovind din interiorul Imperiului Roman, în vreme ce barbarii loveau din afară.
Doctrina creştină se întemeiază pe două idei precise: filiaţia divină a lui Iisus şi misiunea sa mesianică de a răscumpăra, de a salva păcatele omenirii. Numele de “Cristos” corespunde traducerii greceşti din ebraicul Mesia. Cristos înseamnă Uns sau “trimisul lui Dumnezeu” şi articulează termenul de “creştinism”. Mesajul central al creştinismului constă în a spune că Iisus este Cristos, trimisul lui Dumnezeu, cel ce face cunoscută voia Tatălui şi opera sa de mântuire. Relaţia unică dintre Dumnezeu şi Cristos se exprimă în Tatăl şi Fiul.[iii] La sfârşitul secolului al IV-lea şi începutul secolului al V-lea, creştinismul nu mai era o credinţă individuală, ci era o instituţie, o Biserică.
Rolul Bisericii creştine în crearea fundamentelor civilizaţiei noastre este decisiv şi acesta s-a manifestat nu numai în plan spiritual, ci şi în construirea practică a vieţii, a civilizaţiei europene. Biserica creştină a propagat şi răspândit ordinea, regula într-o lume dominată de haos, de dezordine. Principiile şi regulile de disciplină interioară le-a extins şi impus, treptat, în întreaga societate. Aşa după cum afirmă François Guizot, biserica a “atacat” barbaria din toate părţile, dominând-o.[iv] A introdus în civilizaţia europeană deopotrivă principiile ordinii şi binelui, devenind cea mai de seamă instanţă morală a societăţii. A oferit şi a propus tipuri de conduită, împărţind recompense şi pedepse oamenilor. Într-o societate medievală extrem de nesigură, credinţa religioasă a anulat sau cel puţin a atenuat forţa hazardului din lume şi din soarta individuală cu consecinţe benefice, reconfortante asupra vieţii şi civilizaţiei. Ideile spirituale purificatorii izvorâte din esenţa creştinismului au conferit oamenilor un sentiment se securitate interioară creându-le suportul necesar pentru depăşirea dificultăţilor vieţii.
Biserica, prin funcţiile îndeplinite, devine o putere nu numai spirituală ci şi economică şi politică a lumii medievale. Monarhia evului mediu uneşte, treptat, Biserica cu puterea statului pentru exercitarea controlului asupra societăţii.
Deşi Biserica s-a format ca o instituţie de origine divină (după dogmă, Biserica s-a născut din micul grup al apostolilor, discipoli ai lui Iisus), ea a rămas o comunitate alcătuită din oameni, supusă legilor care acţionează în societatea umană, fiind mereu susceptibilă progresului şi reculului, având o dublă istorie: cea a dezvoltării interioare şi exterioare.
Istoria exterioară a Bisericii include expansiunea sa de-a lungul secolelor. Ea priveşte raporturile Bisericii cu statul, care au fost complexe: fie de înţelegere, comunicare, conlucrare fie de luptă, conflict. Totodată istoria exterioară a Bisericii cuprinde raporturile ei cu alte religii: iudaismul, păgânismul, islamismul, cu care Biserica creştină a intrat în conflict în decursul timpului.
Istoria interioară a Bisericii creştine înseamnă viaţa intimă a ei privită printr-o triplă perspectivă: a ) a doctrinei religioase; b) a constituirii ierarhiei clericale; c) a modalităţilor de exercitare a cultului. Din punct de vedere al istoriei sale interioare, Biserica a fost confruntată cu lupte aprige îndelungate, ea fiind supusă ereziilor şi schismelor, care au generat sciziuni în sânul acesteia.
Ereziile au apărut încă de timpuriu în interiorul religiei creştine. Ele au fost determinate, în primul rând, de persistenţa unor concepţii păgâne sau iudaice printre cei care au aderat la creştinism. Vechile concepţii nu au dispărut automat odată cu adoptarea creştinismului. Din simbioza creştinismului cu elementul religios şi filosofic preexistent (păgân şi iudeu) s-a produs interesantul proces psihologic care a dat naştere diverselor erezii.
Socotind că rolul civilizaţiilor este hotărâtor în istorie, în vreme ce rolul religiilor este subordonat, Arnold J.Toynbee explică această simbioză cercetând civilizaţiile în lumina terminologiei specifice bisericilor, vocabularul termenilor religioşi fiind preluat de creştinism din civilizaţia greco-romană. Astfel, Biserica creştină poartă numele unui termen tehnic folosit în oraşul-stat atenian pentru a desemna adunarea generală a tuturor cetăţenilor, chemată să se pronunţe asupra unor probleme de natură politică. În terminologia creştină, ecclesia înseamnă, deopotrivă, o comunitate creştină locală şi Biserica universală. De asemenea, termenul de laic vine de la cuvântul arhaic grecesc “laos” prin care se înţelege poporul, iar clerul şi-a luat numele de la termenul grecesc “kleros” care, în limbaj juridic, înseamnă parte. Tot la fel, cuvântul scriptură era folosit în limbaj fiscal roman, testament însemna contract, taină (sacramentum) semnifica jurământul militar depus de orice recrut ce intra în armată, iar în greceşte liturghie (leitourgia) însemna serviciu public. Înţelesul material al cuvintelor greco-romane a fost deviat în sens spiritual, într-un proces specific religios de “transfigurare”.
Conflictul dintre Biserica creştină şi filosofia greacă s-a soldat, după Toynbee, cu un compromis. Filosofii au acceptat revelaţia creştină cu condiţia ca aceasta să se exprime în limbajul filosofilor.[v]
În al doilea rând, tendinţa firească de a lămuri unele contradicţii ale adevărurilor revelate, mai ales explicarea şi înţelegerea Trinităţii (în creştinism divinitatea se prezintă într-o triplă relaţie sub forma Sfintei Treimi, trei persoane într-o divinitate unică), a stat la originea diverselor erezii.
Creştinismul nu a exclus formele logice în explicarea adevărurilor sale şi de aceea se poate vorbi de o “evoluţie” dogmatică a creştinismului. În interiorul creştinismului a fost o luptă permanentă de idei, astfel că dogma creştină nu a rămas imuabilă.
Dar, originea ereziilor nu s-a datorat numai dogmei ci ele reprezintă un fenomen spiritual şi social mult mai complex. Ereziile sunt o transpunere în plan religios a revendicărilor economice, sociale, politice ale oamenilor, înscriindu-se în vasta mişcare de conştiinţă care a caracterizat lupta pentru reformă a vieţii religioase, politice, sociale. Ereticul este “un revoluţionar pe fond mistic”. La început ereziile au fost privite cu îngăduinţă de Biserică, apoi acestea sunt tot mai aspru condamnate. Treptat din lupta Bisericii contra ereziilor s-a născut fanatismul religios, cel mai dureros fenomen din civilizaţia europenilor.
[i] Francois Guizot, Op.cit., p.60
[ii] N.Iorga, Evoluţia ideii de libertate, ed.cit., 1987, p.144
[iii] vezi Jean Delumeau, Religiile lumii ,Humanitas, Bucureşti, 1996, p.58-59
[iv] Francois Guizot, Op.cit., p.70
[v] Arnold J.Toynbee, Studiu asupra istoriei, sinteză a volumelor VII-X, de
D.C.Somervell, Humanitas, Bucureşti, p.154-157