- Orientul antic
Cu mai bine de 6000 de ani înainte de Cristos, în mai multe regiuni din Orientul Antic apar primele organizări statale. La început este vorba de state fărâmiţate, de numeroase state mici, dar care, treptat se consolidează şi se centralizează. Nevoi economice, militare şi sociale au impus centralizarea statelor respective, proces care a durat mai multe secole şi diferit de la o ţară la alta, de la o regiune la alta. Există o serie de trăsături comune pentru aceste state, între care:
- accentuarea procesului de diferenţiere socială
- intensificarea diferenţierii economice
- apariţia unor tensiuni şi contradicţii în societate
- ascuţirea luptei pentru putere în societate
- noi necesităţi impuse de crearea unor mari sisteme de irigaţie şi de prelucrări a pământului
Evident, toate aceste fenomene şi procese sociale, economice, politice etc. au condus la crearea statelor centralizate birocratice, anumite state de tip asiatic. Rolul activ, benefic al acestor state este în afară de orice discuţie, deoarece ele au rezolvat probleme care astfel nu permitea dezvoltarea socială.
O trăsătură dominantă a acestor state constă în faptul că religia a avut un rol deosebit în susţinerea statului şi a conducătorilor săi. Religia legitima şi consacra statalitatea. Au fost desigur şi grupuri sociale care s-au ridicat împotriva dominaţiei, birocraţiei şi despotismului caracteristic lumii antice, fapt reflectat şi în anumite idei şi concepţii sociale, politice, morale, juridice.
Indiscutabil Egiptul antic este primul stat sclavagist din lume. El fiinţează încă din mileniul 4 înaintea erei noastre. Aici întreaga putere în stat aparţine faraonului, care dispune de toate prerogativele, mijloacele şi metodele de exercitare a puterii. Religia a jucat un rol extrem de important, ea fiind aceea care decreta caracterul divin al puterii de stat, al faraonului. De aceea nesupunerea faţă de puterea de stat echivala cu nesupunerea faţă de divinitate.
- Acest fapt este relevat de o serie de documente cum este Poveţile lui Ptah Hotep (2800 îen), lucrare dedicată de autor fiului său, unde sunt formulate principii şi reguli de comportare pentru aristrocraţia sclavagistă egipteană.
El recomandă superiorilor moderaţia, control, bunătate, iar celor dominaţi le recomandă umilinţa, supunerea, încrederea în stăpâni.
O altă lucrare poartă numele de Instrucţiunile lui Athoi către fiul său, unde autorul, mare demnitar, se pronunţă împotriva răscoalelor, pentru prevenirea şi înlăturarea lor. Athoi propune instaurarea unui regim sever de reprimare prin violenţă. El priveşte cu neîncredere pe cei săraci, care în opinia sa "sunt setoşi de avere", motiv motiv pentru care sunt porniţi pe răscoale. Răscoalele zdruncină ordinea socială. De aceea el este adept al unor măsuri drastice, violente, dar măsurile luate trebuie să fie prudente, lipsite de abuzuri şi violenţe nejustificate. În această lucrare transpare o evidentă impletire a unor prerogative ale statului (menţinerea ordinii sociale) cu natura sa despotică impuse mai ales supuşilor.
- În fine o altă lucrare este intitulată: Convorbire între un dezamăgit şi sufletul său, care se referă la existenţa viitoare şi este îndreptată contra dogmei religioase, condamnarea rânduielilor sociale, jafului şi violenţei, a abuzurilor de tot soiul. În ea se arată că: "pretutindeni se jefuieşte", "violenţa a găsit sălaş în oameni", "fratele răpeşte lucrurile fratelui".
Ideile Egiptului antic constituie primele începuturi ale gândirii politice, deşi aveau un caracter rudimentar, naiv şi nesistematic.
Această regiune s-a dezvoltat puternic spre finele mileniului 4 îen, mai ales în zona fluviilor Tigru şi Cufrat. Apar state despotice de tip asiatic, cel mai important, mai puternic fiind cel de sub domnia regelui Hamuradi (1792-1750).
Şi aici concepţiile politice, etice şi religioase sunt strâns legate şi domină gândirea.
- Una dintre cele mai vechi scrieri politice este Codul regelui Ur-Engur, predecesor al lui Hammurabi, în care în numele marelui zeu Sameş (zeul Soarelui şi al Luminii), se fac referinţe la structura societăţii şi la consolidarea statului.
- Codul lui Hammurabi este cel mai important document, fiind considerat un "dar al zeilor". Documentul este o culegere de legi sau norme de natură juridică prin care se stabilesc raporturile dintre cei ce conduc şi cei conduşi, precum şi între diferite categorii de cetăţeni şi stabileşte locul regelui în societate.
- Poemul lui Ghilgameş care este nu doar o scriitură literară ci şi una socială în care sunt prezentaţi unele aspecte al relaţiei dintre puterea divină şi cea pământească. Ghilgameş era considerat un erou din care 2/3 erau "partea Cerului" şi o parte era pământească. S-au dat multe înterpretări acestui poem. În convorbirea dintre un sceptic şi un bătrân înţelept în răspunsul dat de înţelept la întrebarea scepticului se arată că potrivit rânduielilor existente sunt "preamăriţi oamenii abili în a ucide, sunt iertaţi cei răi care au greţeli grave, sunt alungaţi cei drepţi, celor puternici li se îngăduie să ia hrana celor săraci, sunt sprijiniţi cei puternici şi sunt distruşi cei săraci."
Referindu-se la zei şi preoţi în poem se arată:
"Ei mi-au oferit întotdeauna şi fără întreruperi, numai minciuni
Ei favorizează pe cel bogat cu cuvinte frumoase
S-a împuţinat averea sa? Repede aleargă în ajutorul lui,
Ei maltratează pe cel slab ca pe un hoţ
Ei îl suprimă dintr-un gest, îl sting ca pe o flacără."
Şi aici, între fluviile Ind şi Gange, în mileniul al IV-lea apar primele state mici, aflate în luptă continuă pentru supremaţie. În aceste condiţii începe lupta între aceste caste indiene. Castele sunt grupuri sociale ermetice, extrem de închise. Lupta dintre diferite castre au îmbrăcat forme extrem de aspre.
Ţinta gîndirii politice va fi justificarea şi apărarea sistemului de castă. În sprijinul acestui mesaj politic este folosită religia, ideologia religioasă, conştiinţa religioasă. Este vorba de un misticism extrem de puternic. Apar lucrări în care mesajul politic se identifică integral cu mesahul teologic, religios. Religia este chemată să contribuie la menţinerea castelor şi la consolidarea puterii regelui.
- Legile lui Manu constituie o lucrare importantă deoarece permite conturarea unor idei interesante privind tema doctrinelor politice şi a filosofiei moralo-religioase. Castele, se spune în carte, sunt create de Brahma, din părţi diferite ale corpului său, avînd deci calităţi diferite şi funcţii diferite. Astfel casta brahmanilor este formată din gura sa; casta militară este formată din braţul său; casta meşteşugarilor şi negustorilor din coapsa sa, casta sclavilor(sudra) din piciorul său.
Teza centrală este că regele deţine întreaga putere politică. Legile lui Manu se referă şi la o altă idee privind rolul pedepsei: "Dacă regele nu ar pedepsi fără întrerupere nu ar mai fi drept de proprietate, omul din casta celor jos ar lua locul celor din casta de sus."
- Tratatul politic Arthasastra sau Ştiinţa politicii este atribuit lui Cautilya (vicleanul) Ceanakia, sfetnicul părtaş la opera de reîntregire şi centralizare statală a lui Ceandragupta I ,intemeietorul dinastiei Maurya (sec IV-III, îen). Lucrarea reprezintă un tratat normativ de politică practică, în care accentul cade pe modul în care trebuie să conducă un rege statul, pentru a-l face puternic şi înfloritor, capabil de apărare şi cucerire.
Se remarcă în tratat spiritul său laic asupra societăţii şi statului, tratarea naţionalistă a guvernământului. De aceea în centrul atenţiei se situează puterea laică, religia fiind pusă în relaţie de dependenţă faţă de politică, fiind mai mult un instrument (necesar) al puterii laice.
Cautilya formulează concluzii importante şi interesante cum sunt:
- Prevenirea răscoalelor presupune nu numai curaj şi severitate, ci multă înţelepciune şi tact, nu numai teroare şi pedepse
- Regii trebuie să se ocupe nu numai de puterea politică ci şi de cea economică
- Regii trebuie să se folosească de colaborarea unor înţelepţi şi pricepuţi, dar pe care să-i controleze strict
- Regii să-şi creeze organe informative de încredere, pentru a preveni răscoalele.
- Brahmanismul era un curent politic, religios şi moral care acredita teza unui spirit universal, creator al lunii. Doctrina brahmanilor propagă teze care vizează interesele celor avuţi, celor bine situaţi în seara socială, teze cu un pronunţat caracter politic. De pildă brahmanismul pretinde că este nevoie ca în societate ordinea economică, socială şi politică existentă să fie menţinute, păstrate. De asemenea, brahmanismul milita pentru menţinerea castelor. În această perioadă, interesele erau subordonate preoţilor brahmani. Încălcarea ordinii brahmane a castelor duce la pedepse aspre, până la excomunicarea din castele superioare în casta sudra, a sclavilor: "Cine se va atinge cu şudra va fi transformat în şudra", grăia un preot brahmanic.
Impotriva brahmanismului, a religiei brahmane, care convenea statului sclavagist, s-au ridicat nu numai păturile sărace ci şi casta militarilor.
- Budismul
Impotrivirea pe plan ideologic contra religiei brahmane se realiza de către budism, tot o doctrină religioasă dar care-şi propune reformarea religioasă a Indiei. Budismul este generat de interesele unor clase, pături sau grupuri sociale, pe o treaptă mai dezvoltată a societăţii. Budismul pretinde a instaura egalitatea între oameni pe plan spiritual şi religios, realizarea posibilităţii ca toţi oamenii să se bucure de o viaţă religioasă, contra acaparării de către brahmani a acestui privilegiu pe care-l transmiteau ereditar. Budismul propagă teza desfiinţării castelor. Dar trebuie reţinut că prin doctrina sa budismul este conservator şi retrograd deoarece considera că : "datorită continuei căutări a plăcerii, viaţa este un izvor de suferinţe şi iluzii".
Soluţia ar consta în renunţarea la plăceri pintr-o perfecţionare spirituală. De asemenea budismul susţine reîncarnarea sufletului, deci o lege după care sufletul are posibilitatea să se reîncarneze, într-o fază premergătoare, într-o fiinţă superioară sau inferioară, după cum a trăit în reîncarnările anterioare. Concluzia finală este că omul trebuie să se supună soartei. Pentru a dobândi starea de nirvana, fericirea şi perfecţiunea, omul trebuie să-şi stingă setea de viaţă, să renunţe la plăceri şi satisfacţii, să se elibereze de groaza de suferinţă, de necazuri şi privaţiuni. Suferinţa trebuie suportată deoarece viaţa, plăcerea, bucuria sunt doar iluzii.
Deşi recunoaşte că în viaţă există suferinţă, necazuri, nevoi -de unde concluzia că ele ar trebui înlăturate-, spune însă că acesta este starea naturală, adică SOARTA. Eliberarea este pasivitate, răbdare.
Budismul urmăreşte ca printr-o "ideologie" religioasă să justifice oportunitatea stării de lucruri ca atare, şi deci inutilitatea politică şi socială a răscoalei, motiv pentru care ulterior a fost decretat religie de stat, religia oficială a vremii atunci.
Şi aici avem de a face cu un stat sclavagist centralizat bazat pe irigaţii masive. Statele despotice-orientale se dezvoltă aici prin mileniul II. Şi aici se confruntă aristocraţia sclavagistă cu straturile sociale asuprite. Totuşi aici se încrucişau interesele aristocraţiei cu ale cercurilor înstărite de la oraşe, interesate în avântul economic.
Aceste realităţi, oarecum diferite de cele existente în alte state orientale, au conferit un specific gândirii politice chineze în epoca antică.
Acest specific ideologic se reflectă în următoarele particularităţi:
- deşi conflictul social era tot între clasele sociale dominante şi cele dominate, între forţele nobilitare şi păturile sărace, riposta forţelor progresiste a fost mult mai puternică
- opoziţia teoretică a fost exprimată de doctrinari cunoscuţi şi recunoscuţi ca valoare teoretică-intelectuală.
- apare o mai mare claritate în teorii, concepţiile şi doctrinele etico-politice, juridico-religioase
- Confucianismul
Doctrina politică, socială, juridică, morală în China a atins apogeul în opera lui Confugius (551-449 îen), realizare monumentală şi unică în istoria culturală a lumii, de maximă actualitate şi în prezent.
După unele opinii Confucius ar fi aparţinut unei pături sărace a aristocraţiei, iar operele sale ar exprima tocmai aceste interese. El a introdus o viziune umanistă în doctrina etică şi politică.
În lucrarea cunoscută sub numele de LUN U el spunea: "Poporul nu trebuie chinuit. Dacă fiecare va obţine ce i se cuvine va fi pace şi linişte şi vor dispare cauzele ruinei şi ale răscoalei."
Totuşi opera sa este contradictorie, datorită contrastelor de interese. Astfel, el spune că: "poporul (ţăranii, n.n) nu poate fi silit să urmeze principiile dreptăţii şi raţiunii; el nu poate fi făcut să le înţeleagă, deoarece ei nu posedă înţelepciune, ei se ocupă numai de lucruri materiale (inferioare).
Deci, pe de o parte el propagă înţelepciunea, cunoaşterea, luminarea pentru a depăşi impasul social-moral, iar pe de altă parte, nu are încredere în păturile de jos, decretând că poporul nu poate atinge înţelepciunea. "Nu trebuie să ne conducem după opiniile ţăranilor, dimpotrivă, să ne mulţumim să trăim în pace cu plebeu, dar, să nu ne amestecăm cu ea."
Confucius devine şi mai categoric atunci când susţine reprimarea răscoalelor, supunerea totală faţă de guvern, dusă până la prosternare, la cultul supunerii.
El alăsat şi o concepţie privind ierarhizarea socială, conform căreia oamenii sunt împărţiţi în două mari categorii: inferiori şi superiori. Cei inferiori (inculţi, cum le spunea) trebuie să se supună celor superiori sau culţi, adică aristocraţilor.
Tocmai aristocraţia este pătura socială care este luminată, cultă şi ea trebuie să conducă. Nesupunerea este considerată începutul dezordinii. Dezordinea trebuie condamnată, pe când sărăcia şi mizeria nu sunt un rău, sau sunt un rău necesar. Ele nu prezintă un pericol iar intervenţia contra sărăciei şi mizeriei este contra ordinii, deoarece duce la dezordine.
Confucius crede că puterea monarhului este de origine divină, dar nu este un "dar" veşnic, ea (puterea) poate fi pierdută. Pentru a putea fi păstrată puterea el recomandă monarhului:
- a) menţinerea încrederii poporului
- b) renunţarea la măsurile aspre, folosirea moderaţiei
Totuşi "magnificul" Confucius este obsedat de nevoia supunerii, chiar violent: "…cei de jos să fie zdrobiţi, obligaţi, constrânşi, să se supună tiranului, aşa cum grâul se apleacă când bate vântul" dar, "…atunci când greşeşte împăratul el nu trebuie să fie pedepsit de popor, ci de cer".
Originea divină a împăratului face ca actele sale să fie divine, şi orice nesupunere, revolta contra împăratului este o contrapunere voinţei divine şi, deci, acesta asupra acestora se cuvine blestemul, aprobiul. Susţinând ordinea existentă şi apărând aristocraţia, confucianismul a fost proclamată doctrină politică oficială de stat.
- MO-TZI (479-381 îen)
Filozofia sa este esenţialmente anticonfucianistă. El întroduce teza normalizării (ordinii) sociale prin conceptul "iubirii eniversale", contra egoismului. El combate principiul confucianist al "umanităţii" deoarece duce la inegalitate socială (prin principiul spunerii). Pentru a putea realiza "iubirea socială" de care vorbea Confucius, trebuie înlăturată inegalitatea socială. Confucius pune împreună două principii total opuse: luminea şi înţelepciunea şi inegalitatea socială. MO-TZI consideră că această inegalitate socială nu este prin nimic justificată dar nici nu poate asigura "umanitatea" confucianistă (armonia socială), nici iubirea universală, nici dreptate pentru toţi. Aici este implicată în fază teza dreptului natural al omului, care se va dezvolta după multe secole.
De pildă, încercând să explice inegalitatea socială, diferenţele sociale, el declară că acestea sunt o conseciinţă a încălcării stării naturale existente la începutul omenirii. Starea nedreaptă, inegală şi prezenţa forţelor coercitive s-ar datora faptului că nu sunt respectate contractul şi convenţia iniţială. Conform acestui contract şi convenţii iniţiale puterea a fost încredinţată împăratului, doar pentru a folosi; dar ea aparţine poporului, motiv pentru care nerespectarea convenţiei justifică mânia şi inervenţia poporului. El merge însă mai de parte, spunând că dacă această putere aparţine poporului, toţi membrii societăţii pot ajunge la putere prin rotaţii, lucru realizabil, conform opiniei sale, după capacităţile indivizilor şi nu după starea lor socială. El justifică nesupunerea şi obligaţia conducătorilor de a respecta convenţia iniţială.
- Daoismul
Este un curent legat de numele lui LAO-TZI. A făcut carieră în istoria ideilor politice. Daoismul s-a născut şi dezvoltat tot în antiteză cu confucianismul. Tezele daoiste sunt cuprinse în lucrararea lu LAO-TZI intitulată "DAO DE TZIN" (sec IV-III îen). Daoismul apare pe fondul unor mari frământări sociale, a accentuării contradicţiilor, inegalităţii, nedreptăţii, dezordinii, constrângerii.
Cu toate acestea, nici daoismul nu exprimă un îndemn clar la nesupunere, împotrivire şi revoltă. El se rezumă la un protest pasiv al sărăcimii asuprite. Legea DAO justifică protestul pasiv, deoarece aceasta acţionează independent de voinţa, conştiinţa oamenilor şi are drept conseciinţă realizarea unui proces raţional, coordonat al tuturor activităţilor. Dacă această lege, dao, asigură ordinea în toate, atunci nu îşi are rost revolta. Este o concepţie fatalistă.
Daoismul va da salvarea prin realizarea fericirii, dar nu spune şi cum se poate înfăptuii aceasta. El consideră că la început oamenii au fost fericiţi.
Fericirea originară s-a pierdut atunci când oamenii s-au instruit, atunci când au început să citească şi să scrie, deci când au început să afle rosturile societăţii. Atunci când a apărut cultura în societate se naşte mizeria şi jaful. Cultura a fost un impediment, spune Lao-Tzi, pentru progres. Oamenii însă nu pot interveni să schimbe lucrurile, deoarece amestecul cetăţenilor în treburile sociale, de conducere, ar duce la înrăutăţirea situaţiei, deci ar fi o opoziţie nedorită contra legii(dao).
Principiul de viaţă este identificat în opera lui Lao-Tzi, cu nonacţiunea. El era convins că trebuie să se ajungă la nonacţiune, la neintervenţie. Idealul social ar consta în reîntoarcerea la binefacerile fazei primitive, la faza de aur, cum o numea el.
- Mencius (372-289 îen)
Adept a lui Confucius, Mencius consideră că omul este bun de la natură, numai guvernământele sunt rele. Deci, sarcina guvernanţilor ar fi iluminarea poporului, instruirea lui şi nu edictarea de legi. Acest lucru trebuie să-l facă cei care conduc. Dar împăratul ca să ilumineze poporul trebuie să fie filozof şi să lupte contra sărăciei, ignoranţei, care generează crime, jaf şi dezordine. O idee importantă pe vremea aceea era şi teza sa privind reforma prorietăţii şi a ipozitelor. El clasifică însă tranşant societatea în două categorii mari: cei care lucrează ca inteligenţa şi cei care lucrează cu braţele. Simpatia sa se îndreaptă pentru cei care lucrează cu mintea, aceştia fiind chemaţi să conducă societatea.
Chiar şi din această sumară expunere a gândirii politice orientale antice rezultă caracterul nejust, nedrept şi nerealist al tezei europo-centriste privind geneza gândirii politice de la Grecia încoace. De aceea o lucrare de referinţă scrisă de Gaetano Mosca şi G. Boutol, numită "Histoire des doctrines politiques", începe cu Orientul Antic: "Imperiile orientale", scriu autorii citaţi, "au prezentat mai multe caractere comune, dar ele prezintă de asemenea, alte trăsături care variează de la un imperiu la altul, şi chiar de la o epocă la altul în cadrul aceluiaşi imperiu, pentru că pretinsa imobilitatate a gândirii politice este în mare măsură aparentă.
Ideile social-politice ale Greciei antice poartă marca unor nume ce sunt simboluri pentru cultura europeană şi universală: Homer, Hesiod, Democrit, Heraclit, Platon, Aristotel etc.
Homer, căruia i se atribuie Iliada şi Odiseea, a trăit şi creat (secVIII îen) tocmai în perioada de afirmare a polisului gresis. Creaţia lui coincide cu momentul unei uriaşe tranziţii istorice: de la comuna primitivă sau gentilică la societatea sclavagistă, când se dezvoltă polisul (cetatea), embrion al statului.
El susţinea că cea mai bună formă de stat este monarhia. Legile şi regele sunt în concepţia sa o creaţie a zeilor. Acesta este motivul pentru care regele nu se mai bucură în aceea epocă de prerogative speciale ca la alte popoare, ci este exclusiv conducător militar (basileus).
Deci, monarhul nu avea nici o funcţie de conducere. Regele trebuia să acţioneze pentru interesele poporului: "El nu trebuie să doarmă toată noaptea" (Iliada). O idee importantă susţinută de Homer se referă la respectul şi dorul de patrie. El spune: "nimic nu e mai dulce decât patria şi părinţii". În Iliada el vorbeşte despre valorile pentru care orice fiu al patriei trebuie să le onoreze: "Cei care se înfricoşează îşi pierd virtutea şi slava".
Opera sa capitală este "Munci şi zile", poem inchinat omului. Este primul care arată că între aristocraţia gentilică şi sărăcimea satelor şi oraşelor se duce o luptă ascuţită. Cei bogaţi şi puternici strivesc pe cei sărmani, săraci. Şi el susţine nevoia de a se reîntoarce la vremurile trecute, detestă timpul prezent şi glorifică "vârsta de aur".
După el, a existat o "epocă de aur", care se caracteriza prin lipsa vicleniei, necinstei şi violenţei. A urmat apoi "epoca de argint", apoi "epoca bronzului" (epoca eroilor) şi "epoca de fier", caracteristică vremii sale. "Epoca de fier" este caracterizată prin viclenie, dezordine, necinste, lenevie. Totuşi el este optimist cu privire la triumful adevărului şi la evoluţia societăţii. Această direcţie se înscrie în istoria gândirii politice prin cei doi H (Homer şi Hesiod) tocmai prin Judecăţile de valoare formulate în epoca în care aristocraţia gentilică devine despotică, dar în care sunt produse mari reforme sociale (concesii şi compromisuri între forţe sociale opuse. Un model de asemenea reforme sunt Legile lui Solon, după care "Tirania este o cetate frumoasă din care nu există ieşire", Solon -tiranul- milita pentru un stat care să asigure dominaţia aristocraţiei gentilice. De asemenea milita pentru menţinerea armoniei sociale, deoarece asta implică supunerea cetăţenilor faţă de legile stabilite.
Mesajul esenţial a lui Solon este că "Legalitatea înseamnă pace, de unde nevoia unei acţiuni comune spre menţinerea şi consolidarea legii".
Societatea este rezultatul îmbinării unor numere, în diferite proporţii. După el statul şi dreptul pune în ordine relaţiile sociale (legătura dintre stat şi drept apare pentru prima dată la greci). Statul şi dreptul sunt de natură divină iar ordinea socială se poate realiza numai prin forma de guvernământ a aristocraţiei. Democraţia este, după opinia sa, "cel mai mare rău din lume". Este primul care încearcă să explice fenomenele sociale şi politice prin ecuaţii aritmetice, matematice. Deci fenomenele politice sunt prinse în anumite simboluri. Egalitatea este după el o ecuaţie, care semnifică dreptatea. Aplicarea numerelor în politică este începutul semioticii politice, care astăzi a atins un nivel deosebit.
Reprezentant al aristocraţiei sclavagiste, el promova o concepţie dialectică (logosul= focul) asupra vieţii sociale şi politice. Astfel, el spune că totul fiind luptă, apar în mod inevitabil deosebiri sociale. A lupta împotriva acestor deosebiri sociale nu este zadarnic, dar aceasta poate duce la distrugerea lumii. Conducerea (puterea) trebuie să aparţină celori puţini şi buni, deoarece numai aceştia pot cunoaşte adevărul. Dar el se pronunţă pentru respectarea cu stricteţe a legilor sociale, respingând reîntoarcerea la situaţia anterioară.
O altă idee valoroasă este aceea că susţine faptul că dreptul scris, legile scrise ca atare sunt superioare celor nescrise, deci superioare dreptului cutumiar, obiceiurilor, motiv pentru care aşa se impun a fi respectate de către toţi cetăţenii.
Epoca în care a creat Heraclit din Efes este epoca dialogului dintre aristocraţie şi democraţie, care se încheie cu victoria aristocraţiei. Democrit este adept al democraţiei sclavagiste dar şi reprezentant al intereselor stăpânilor de sclavi. După el sclavii sunt simple unelte vorbitoare buni doar să muncească. Statul şi dreptul sunt necesare, deoarece lipsa lor ar duce la dispariţia societăţii. Deci, legea este o binefacere pentru toţi, impunând respect din partea tuturor cetăţenilor, indiferent de poziţia lor ierarhică în societate.
Ca adept al democraţiei sclavagiste, Democrit promova principiile democraţiei moderate, bazată pe cumpătare, discernământ, dementă.
Sofiştii sunt cunoscuţi în istoria doctrinelor politice ca mari oratori, cei care au dezvoltat oratoria politică (tip de descurs politic) Cel mai important dintre sofişti este Protagoras din Abdera (480-411 îen). El nu a lăsat lucrări scrise, dar concepţia sa poate dedusă din opera lui Platon şi Aristotel.
Problema statului este abordată de el din punct de vedere istoric, ca evoluţie de la prima fază când oamenii se caracterizează prin lipsuri, prin stare de înapoiere şi violenţă. Scopul este acela de a impune tuturor o părere unică, deci o părere cât mai generală. Statul este în concepţia sa aceea fiinţă care uneşte oamenii. Fiind creaţii omeneşti, zice el, binele, răul justul, injustul, legile sunt schimbătoare şi relative. Cu toate acestea legile trebuie respectate deoarece ele fac posibilă viaţa socială.
Sofiştii au pus pentru prima oară problema relaţiei dintre dreptul pozitiv (scris) şi dreptul natural, remarcând contradicţia dintre acestea. După ei, legile edictate de statul sclavagist nu ţin seama de justiţia naturală, fapt demonstrat de existenţa inegalităţii sociale în ciuda faptului că potrivit naturii oamenii sunt egali.
Deci, contradicţia dintre dreptul pozitiv şi dreptul natural constă în aceea că prin natură oamenii sunt egali.
Desigur, au fost între sofişti şi cei dintre cei care au manifestat ostilitate faţă de aristocraţia sclavagistă. Alţii însă încercau să o justifice. Trazimac spune, de pildă, că natura a hotărât ca lupta să se sfârşească cu victoria celori tari, cu oprimarea şi aservirea celor slabi.
Socrate (469-309, dascăl a lui Platon) este unul dintre cei mai mari gânditori ai antichităţii elene. El nu a lăsat nici o lucrare scrisă, dar din opera lui Platon şi Aristotel se deduce concepţia sa politică. El este un reprezentant al aristocraţiei sclavagiste. Socrate considera că zeii au dat oamenilor posibilitatea de a cunoaşte justul, binele, frumosul şi astfel, prin cunoaştere poate deveni mai bun ("Cunoaşte-te pe tine insuţi"). Deci omul se poate cunoaşte pe sine dar şi schimba pe sine.
După el, politica este o artă: arta de a comanda oamenii spre calea autoperfecţiunii. Politica este chiar o artă regească, proprie doar unei minorităţii formată din înţelepţi şi învăţaţi. Ca reprezentant al aristocraţiei Socrate critică Adunarea poporului (Agora), deoarece nu ar fi justificată istoriceşte, fiind formată din negustori care nu se pricep în afacerile statului şi nu au experienţă politică.
După Socrate gândirea grecească se împlineşte prin opera lui Platon şi Aristotel. Elev a lui Socrates, Platon (427-347) este un reprezentant al aristocraţiei. Opera sa este scrisă sub forma dialogurilor.
Cele mai importante "dialoguri" ale lui Platon (cunoscute de noi) sunt: "Protagoras", "Banchetul", "Fedon", "Parmenide", "Sofistul", dar şi operele de bază: Republica sau Statul şi Legile.
În Republica el emite ideea, că prin republică se înţelege chiar statul, care se confundă cu societatea, deci: Republica = Statul = Societatea
Platon nu descrie însă statul contemporan lui ci un model ideal de stat. Statul este, conform opiniei sale, o întruchipare a ideii eterne de stat creat de Dumnezeu.
Justiţia este expresia unor relaţii armonioase dintre părţile unui întreg, fiecare parte este expresia unor relaţii armonioase dintre părţile unui întreg, fiecare parte a întregului trebuind să-şi îndeplinescă rostul care-i revine în raport cu un scop comun.
Forma corespunzătoare a statului este monarhia sau republica aristocratică, care ar presupune următoarea structură:
- Clasa filosofilor sau conducătorii, care prin alegere erau desemnaţi ca deţinători ai puterii
- Gardienii (străjerii) sau războinicii, care constituie aparatul de represiune în interior şi de apărare în afară.
- Meşteşugarii şi agricutorii, chemaţi să producă bunurile necesare pentru întreţinerea statului, dar nu aveau dreptul de a participa la viaţa de stat.
Pentru filozofi şi gardieni, Platon recomanda comunizarea averilor, femeilor şi copiilor, ca o condiţie necesară organizării fără conflicte interne a societăţii.
Sclavii nu sunt nicidecum cetăţeni, nici măcar nu sunt oameni, deci nu trebuie să ocupe nici un loc în ierarhia socială.
În statul ideal, Platon justifica structura de clasă prin analogia cu corpul omenesc: filozofii= sufletul corpului; militarii= braţele; meşteşugarii şi agricultorii= picioarele.
Justiţia pe planul organizării sociale trebuie să susţină aceste clase.
Platon nu era numai un creator de sistem dar şi un pionier al doctrinei politice care avea ca scop stăpânirea maselor, inclusiv sclavilor ca simple "unelte de muncă". Pentru acesta trebuie perfecţionată organizarea socială a stăpânilor de sclavi. Filozofii, care sunt chemaţi la cârmuirea statului nu au nevoie de legi (conducerea fără legi, prin înţelepciune). Modelul său de stat ideal era, în fond statul spartan, cu un regim de castă rigid şi osificat, fără şanse de evoluţie.
În lucrarea de maturitate Legile, Platon aduce anumite corecţii doctrinei sale politice. Nu mai susţine teza comunizării şi vorbeşte de "responsabilitatea" conducătorilor.
Dacă în "Republica" una din condiţiile statului ideal era, "conducerea fără legi", acum el spune că statul trebuie condus de legi scrise. Acum cetăţenii sunt grupaţi nu în caste, ci în clase, după avere.
Totul trebuie reglementat prin legi. Proprietatea, familia, căsătoria, educaţia copiilor au nevoie de legi, chiar şi poezia şi muzica(?!).
Tributor unei concepţii religioase, Platon decretează că în stat trebuie să se menţină religia, conducătorii şi cetăţenii trebuie să creadă în zei, în providenţă, în nemurirea sufletului.
Legat de stat, Platon s-a ocupat de multe probleme şi a propus diverse soluţii. El a creat un sistem filozofic multilateral şi în care doctrina politică este cea mai elaborată până la el.
Considerat ca "cel mai mare gânditor al antichităţii", Aristotel a fost elev al Şcolii lui Platon (liceum).
Cele mai împortante opere ale sale sunt Etica şi Politica, precum şi o lucrare despre constituţii (la finele vieţii).
Plecând de la cunoscutul aforism "Prieten îmi este Platon, dar mai prieten îmi este adevărul", Aristotel procedează la o critică severă a ideilor conţinute în opera lui Platon.
Combătând teza comunismului la Platon, Aristotel arată că omul are două mobiluri puternice, atenţiune pentru semeni şi iubirea. Aceste mobiluri (atenţiunea şi iubirea) se exprimă în proprietate şi dar, lucruri care pentru Platon nu există.
"În general, zicea Aristotel, această orănduire comunistă va produce în mod sigur şi necesar efecte cu totul opuse acelora pe care trebuie să le producă legile bine făcute".
În opoziţie cu Platon, Aristotel dezvoltă propria sa concepţie despre familie, care este un nucleu social elementar al societăţii. Familia are la el şi o importantă funcţie economică. Familia contribuie la conservarea şi dezvoltarea proprietăţii private. Convingerea sa este că: "Cu cât ceva aparţine mai multor persoane în comun, cu atât se are mai puţin grijă de acel ceva. Din contră, pentru ceea ce este al nostru îngrijim cu cea mai mare băgare de seamă".
Deci, el apără proprietatea privată, deoarece "comunizarea averilor" ar duce la o ineficientă administrare şi folosire a bunurilor, la slăbirea forţei statului şi la adâncirea divergenţelor sociale.
Importantă este concepţia sa despre sclavi şi sclavie. El justifică instituţia sclaviei şi o legitimează din punct de vedere economic, deoarece fără sclavi alţii nu s-ar putea ocupa de alte activităţi şi anume de activităţile intelectualilor.
"Până când şuveica nu va ţese singură, va fi nevoie de munca sclavilor" -spune Aristotel.
Definind condiţia sclavului, el îl consideră un "bun în sufleţi", un fel de "unealtă înaintea altor unelte".
Sclavul nu va putea dispare decât dacă munca s-ar face de la sine, fără intervenţia omului.
O idee revoluţioanară este aceea de a considera omul ca "animal social" (zoon politicon), prin natura sa. Starea lui politică se explică prin aparteneţa la societate. Aristotel îcearcă o arhitectonică a societăţii, a înlănţuirii diferitelor verigi sociale, bazată pe asociere.
Această structură a societăţii cuprinde: a)familia; b)reuniuni de familii (satele şi oraşele); c)statul.
Deci, statul apare ca reuniune a statelor şi oraşelor. Scopul statului fiind acela de a-i face pe oameni mai virtuoşi şi mai fericiţi (binele comun).
Cea mai perfecţionată formă de asociere pentru binele comun este statul, adică "asociaţiunea politică". Statul cultivă justiţia prin legi. El spune că: "dacă oamenii nu sunt egali de la natură, ei pot avea o situaţie socială egală".
Cetăţean adevărat al statului este însă numai posesorul de proprietate. Această calitate (de cetăţean) permite participarea la viaţa publică, la împărţirea dreptăţii. Meşteşugarii şi agricultorii, asemenea sclavilor nu sunt cetăţeni. Pentru Aristotel statul trebuie să urmărească binele public. El se referă şi la probleme care vizează formele de guvernământ şi la metodele de conservare a guvernării.
Înainte de Montesquieu, el, stagiritul, a intuit separaţia puterilor în stat (legislativă, executivă, judecătorească). Această trihotomie a puterilor în stat ţintea în primul rând înlăturarea conducerii despotice, a tiraniei. Contribuţii importante aduce şi la definirea rolului constituţiei, care trebuie să urmărească binele comun sau "binele cârmuitor" -cum spunea el.
Procesul de formare, de constituire a poporului roman a cunoscut ca forme de guvernământ: regalitatea (753 a.Ch.- 509 îen); republica(509-300 îen); republica aristocratică (300 a.Ch.). Această evoluţie îşi va pune pecetea asupra ideilor politice romane antice.
Este cunoscut ca un mare om de stat, autor, jurist, filozof şi literat. Este partizan al dictaturii militare, al aristocraţiei sclavagiste, al proprietăţii private. El şi-a manifestat însă simpatia pentru popor. Principalele sale lucrări sunt: Despre stat (De republica), Despre legi (De legibus), Despre îndatoriri (De oficiis).
Tributar concepţiei aristotelice el consideră poporul ca o asociaţie determinată de interese comune. El opinează însă că sclavii nu sunt cetăţeni, deci nu fac parte organică din stat. Aristocraţia este aceea care asigură o guvernare înţeleaptă, o guvernare a celor mai buni. Ea nu asigură însă nici egalitatea deplină, nici libertatea deplină, motiv pentru care adeseori deplângea soarta celor oropsiţi.
El s-a pronunţat direct pentru monarhie, al cărui scop este asigurarea justiţiei. Răscoalele trebuie condamnate pentru că produc dezordine şi anarhie. La fel, războaiele civile nu sunt de dorit pentru haosul şi distrugerile create. Totuşi, el condamnă metodele tiranice, de conducere, sugerând moderaţia, cumpătarea.
"Nu există nici un fel de legătură între noi şi tiranie".
Este continuator şi adept a lui Cicero, al filozofiei social-morale şi juridice elaborată de acesta. Seneca este şi el un exponent al aristocraţiei sclavagiste. El este însă un gânditor stoic. El este un adept al castei cavalerilor, castă supusă în societate. S-a angajat activ în viaţa politică, fiind multă vreme sfetnic al împăratului Nero. Era un intelectual care a devenit cel mai mare bogătaş al vremii cu preţul cinstei şi al loialităţii (virtutea romană).
Din punct de vedere politic el se străduieşte să justifice sclvajul mai mult din punct de vedere moral. Sclavajul este un lucru firesc. El s-a ocupat de etică, doctrina sa fiind etico-politică.
El spunea "Homo sacra res homini" (omul este un lucru sfânt pentru semenul său).
Într-un mod voalat el îşi manifestă însă dispreţul pentru popor, pentru mase, pentru gloată. Poziţia lui accentual sceptică este astfel formulată: "Fugiţi de mulţime, fugiţi de câţva, fugiţi chiar de unul singur". Acest egoism este în fond ecoul poziţiei sale sociale.
Filozof şi moralist, el se remarcă prin opera sa "De rerum natura" (Despre natura lucrurilor).
Originea dezvoltării societăţii trebuie căutată în nevoi. Deci, nevoia ar sta la baza societăţii. În cea ce priveşte statul este adept al formei democratice a statului sclavagist, considerată formă superioară de guvernare. Democraţia este opusă puterii regilor şi împăraţilor. Lucreţius este un consecvent militant contra tendinţelor aristocraţiei sclavagiste Sromane de lăcomie, de sete de omoruri, considerând că luxul şi desfrâul se face pe seama săracilor. "De pe urma acestei exagerări -spune el- se ajunge la frământări, la revolte".
De asemenea, el respinge utilitatea, raţiunea şi oportunitatea războaielor în societate. El admite că pot apare anumite litigii în societate, dar acestea pot fi rezolvate prin bună înţelegere, prin armonie internă, prin raţiune şi nu prin forţă. Milita pentru diminuarea şi restrângerea puterii bisericii, pentru el "religia fiind vinovată de multe rele care se petrec în societate".
Şi pentru el societatea are un scop, o finalitate -Fericirea, ca scop al vieţii. Fericirea se obţine prin calm şi linişte sufletească(ilumisism), prin eliminarea suferinţei, neliniştii, fricii. El vede dobândirea fericirii nu prin acţiune socială ci prin atarxie, adică prin aceea stare de linişte, de atitudine, mulţumire, de contemplare senină a lumii.
Lucreţius s-a ridicat contra superstiţiei printr-o remarcabilă critică a mitologiei, mai ales în confruntare cu Polzbos, susţinător al mitologiei.
Ca o concluzie reţinem faptul că în Roma antică cele mai multe idei filozofice şi politice nu erau originale, ci împrumutate de la greci. De aceea nici nu se poate vorbi de sisteme sau doctrine politice elaborate. Cei mai mulţi gânditori romani se inspirau din Platon, Aristotel, Democrit. Apoi, discursul politic are mai mult un caracter etic (Seneca), oratoric-juridic (Cicero) sau filozofic (Lucreţiu). Roma are însă un rol substanţial în dezvoltarea societăţii civile, mai cu seamă prin prisma instituţiei dreptului, a legii (dreptul roman, în mare parte valabil şi acum).
Bibliografie:
- Marin Voiculescu: Istoria doctrinelor politice note de curs, editura Hyperion, Bucureşti 1992
- Ovidiu Trăsnea: Filozofia politică editura politică, Bucureşti 1986 (pag 60-76)
- Aristotel: Politica
- Platon: Republica
- Ovidiu Trăsnea: Filozofia politică, Editura politică Bucurşti (1986)
-Platon, fundatorul filozofiei politice europene (pag 77-91)
-Aristotel, părintele ştiinţei politice (pag 91-102)
-Herodot, începuturile gândirii politice sistematice politice
(pag 55-60)