- EVUL MEDIU
Procesul de feudalizare, deci de trecere de la sclavagism la feudalism a fost marcat în Europa Occidentală de decăderea Imperiului Roman (476 e.n.) şi se desfăşoară până în secolele VII.-IX. Acum are loc o clară departajare a claselor sociale, deci o mai pronunţată stratificare a societăţii.
Deci, creşte rolul dominant a clasei feudalilor şi a clasei ţăranilor liberi, dar se menţine un sclavaj prelungit prin instituţia iobăgiei.
Totodată creşte importanţa bisericii şi doctrinei creştine, în Evul Mediu ideologia teologică fiind deosebit de puternică. Instituţia centrală în acea perioadă a fost biserica creştină. Tocmai de aceea înfloreşte teologia prin scolastică şi dogmatică. De aceea şi în planul ideilor lupta principală se dă între teologia creştină şi concepţiile laice. Deci, ideologia politică a Evului Mediu este marcată profund de concepţia religioasă.
Toma d'Aquino (1225-1274) a dezvoltat dogmatica religioasă în spirit filosofic, inspirat în special de gândirea lui Aristotel, Platon, Averoes, ş.a. Că a denaturat doctrina aristotelică este deja un fapt demonstrat, după cum este evident şi ecletismul ideilor sale, nefiind, deci, originar în gândire.
Care sunt ideile sale politice?
În primul rând ideile sale, categoric favorabile existenţei sclavagismului, motivând sclavia prin "păcatul originar".
În al doilea rând statul, chemat să asigure fericirea oamenilor, nu poate face acest lucru decât subordonându-se bisericii. Dar fericirea deplină nu este posibilă decât în "lumea de apoi".
În lucrarea sa "Suma theologica" el susţine nici mai mult nici mai puţin că ereticii nu ar trebui doar excomunicaţi, ci şi pedepsiţi cu moartea. Toma d'Aquino distinge cinci forme de guvernământ: monarhia, oligarhia, aristocraţia, democraţia, forma mixtă (amestec de democraţie şi aristocraţie).
Acestor forme de guvernare le corespund o gamă largă de legi pe care le clasifică astfel: o lege eternă, o lege umană şi o lege divină.
În condiţiile în care dogmele bisericeşti erau şi axiome politice, orice împotrivire faţă de ordinea politică şi socială era taxată drept erezie.
Ereziile erau, deci, o formă de manifestare contra feudalismului în general, ele având ca promotori în special păstorii, exponenţi ai celor supuşi. Deşi aveau un rol emancipator în raport cu teroarea religioasă şi politică ele nu vizau decăt reîntoarcerea la creştinismul primitiv. Aşa cum se ştie, sfârşitul ereziilor a fost tragic, toate fiind sugrumate, înlăturate de forţele aristocratice.
Cauzele acestui eşec constau în faptul că ele nu aveau un caracter de masă, nu erau organizate adecvat, iar mesajul lor nu avea priză în mase. Ca formă de protest şi reacţiune la dogme, ereziile au avut un rol progresist şi umanist, transmiţând semnale sociale ce aveau să contureze mai târziu chiar războaie religioase.
Reîntoarcerea la creştinismul original, primitiv era într-un mesaj cu totul depăşit, ceea ce motivează slaba aderenţă la oameni a ereziilor.
Dante Aligheri (1265-1321) se afirmă ca filozof, poet, literat, gânditor ilustru al vremii sale. Ca doctrinar politic Dante marca o mare originalitate. Principala sa operă este "De monarhia" (1310).
Ideea centrală a tratatului este aceea că monarhia este superioară faţă de celelalte forme de guvernământ, deoarece ea fundamenta independenţa puterii de stat şi lupta contra fărâmiţării sociale. Forma monarhică de stat era, după Dante, progresistă deoarece ea asigură liniştea, relaţii normale între indivizi şi societate. El provăduia o monarhie universală care trebuie să fie un stat independent de puterea populară.
Monarhia universală este chemată să asigure pentru fiecare individ liniştea şi bunăstarea. Omul ca individ trebuie să trăiască pentru sine, nu pentru altul, aceasta fiind libertatea. Adică libertatea se asigură atunci când tu trăieşti pentru tine, gândea Dante, este posibil numai în monarhie pentru că ea permite cetăţeanului să trăiască nu pentru magistraţi, ci magistraţii sunt siliţi să servească cetăţenii.
El propagă teza unui univers unic cu un singur şef. De aceea el se ocupă de forma imperiului, necesitatea unui imperiu şi de structura unui astfel de imperiu. Prin doctrina sa, Dante inaugurează doctrina dreptului divin al regilor contra pretenţiilor bisericii. De asemenea împăratul nu are dreptul să înstrăineze teritoriile ce intră în imperiu, ele neaparţinându-i, nefiind proprietatea sa. În concepţia sa, puterea imperială este o funcţie socială, iar purtătorul ei (împăratul) nu poate dispune de ea ca de proprietatea sa.
Se afirmă de la început ca adversar al papilor, al dogmelor sancrosancte. Ockam milita pentru separarea puterii bisericii de puterea laică. De asemenea, el solicita distincţii clare între legile dreptului şi preceptele papale. El formula pentru popor dreptul de a chema în judecată pe reprezentanţii bisericii, a instituţiilor religioase dacă aceştia nu respectă năzuinţele poporului. El vede mai mult decât justificată împotrivirea înţelepţilor faţă de papă, atunci când au dreptate.
Este un precursor al principiului libertăţii conştiinţei. Lucrarea sa pricipală Defensor pacis (Apărătorul păcii). Conţine idei valoroase cum ar fi distincţia dintre puterea executivă şi puterea legislativă. De asemenea, el milita pentru separarea puterii religioase de puterea statului. Religia nu este, după părerea sa, o instituţie cu putere juridică, ci doar o "magistratură care îndeplineşte o funcţie cu caracter politic".
Statul este cea mai împortantă asociaţie a oamenilor pentru realizarea fericirii fizice şi sprituale. Dreptul, care este cerut de societate, de stat pentru a-i legifera cerinţele,trebuie să aparţină poporului. Marsilio da Padova este adept al monarhiei, dar milita pentru o monarhie electivă, de castă, aceasta fiind cea mai bună formă de guvernământ. El afost unul dintre primii gânditori medievali, care a promovat ideea caracterului laic al statului, nedepinzând de biserică prin însăşi natura sa şi izvorând din contractul social.
Recunoscând necesitatea religiei, el a integrat-o statului, fixându-i rolul de "forţă instructivă" pusă în sluiba statului.
În lumea arabă în secolul al VII-lea se produce unificarea triburilor nomade şi sedentare, la formarea popoarelor arabe. Această unificare statală a fost favorizată de existenţa islamismului, care pe plan ideologic religios, ca doctrină, explica şi justifica nevoia frăţiei tuturor musulmanilor, indiferent de apartenenţa la un trib sau altul.
În aceea vreme islamismul devine o religie cu caracter universal, dar şi o orientare politico-morală dintre cele mai influente şi autoritare.
Conform Coranului, cartea sfântă a musulmanilor, Alah este singurul Dumnezeu şi creator a tot cea ce există. În conseciinţă, Coranul susţine supunerea faţă de cei ce propagă ideile divine, deoarece aceştia sunt trimişii lui Dumnezeu. Alah, susţin învăţătorii Coranului, trebuie să conducă poporul, iar puterea de stat trebuie să-i aducă pe oameni în situaţia de a respecta autoritatea Coranului.
Conform preceptului Coranului, inegalitatea de avere şi de drepturi există în societate este rod al predestinării. Acesta nu face să vedem în islamism o concepţie fatalistă favorabilă aristocraţiei musulmane.
Împotriva acestei concepţii se ridică în epoca dată mai mulţi gânditori între care An Nazani (801-831), care se pronunţă categoric pentru respingerea amestecului bisericii în stat, pentru separarea bisericii de viaţa politică. Statul este apreciat ca o instituţie independentă, cu anumite atribuţii şi drepturi, ce nu se confundă cu biserica, care este şi ea o instituţie în stat, dar cu alte rosturi.
Un gânditor interesant este şi Abul Alamaari (973-1057), care procedează la o critică deschisă a societăţii feudale, implicat contra islamismului, ca biserică. După el, puterea de stat este deţinută de o clasă conducătoare pe baza bogăţiilor strânse, prin exploatare şi ca atare ea se exercită în favoarea celor bogaţi. Această situaţie i se pare neumană deoarece puterea de stat ar trebui să aparţină voinţei poporului, singurul îndreptăţit să aleagă conducătorii care să-i apere interesele.
- rENAŞTEREA
Renaşterea constituie o epocă de glorie în cultura şi civilizaţia europeană. După unii gânditori, renaşterea a însemnat evul mediu plus omul, iar după catolici evul mediu minus Dumnezeu. Cel care a formulat pentru prima dată termenul de renaştere, este francezul Jules Michelet. Conţinutul acestei noţiuni este cunoscut prin celebra sa formulă: "Descoperirea lumii, descoperirea omului". În alte termeni, redescoperind valorile umane ale antichităţii greceşti şi romane, renaşterea pune în valoare pe plan cultural, economic, social, politic virtuţile omului.
În timpul renaşterii se urmărea scoaterea omului de sub influenţa religioasă şi a dogmelor bisericii tocmai pentru afirmarea liberă a omului. Ei reflectă lupta antifeudală dar mereu desprinsă de biserică, instituţie ce domina la vremea respectivă viaţa politică şi socială. Reforma va marca naşterea unei doctrine politice profund antifeudale, producerea unor războaie ţărăneşti şi a unor răscoale culminând cu războiul civil din Germania (1525).
Niccolo Machiavelli (1469-1527) este considerat ca întemeietor al ştiinţei politice. Om de stat, istoric, poet şi primul istoric militar, Machiavelli a căutat să întemeieze un nou tip de stat, să contureze profilul unui principe ireproşabil.
Ca unul dintre primii gânditori ai renaşterii, el a făcut o anatomie politică a societăţii italiene având avantajul teoriticianului şi practicianului.
Fireşte, idealul său primordial era unitatea Italiei vremii sale, încă fărâmiţată de feudalism. Opera sa principală -Prinipele- constituie un autentic tratat ştiinţific asupra politicii.
În doctrina sa, el argumentează necesitatea conducerii statului de către o singură persoană, adică de către principe. El indică însă şi mijlocul pentru realizarea prinipiilor politice, de a aceea Principele este o lucrare-program (program politic).
La loc de frunte se situează teza privind centralizarea statului, singura cale pentru ca Italia să iasă de sub haosul şi luptele pentru putere. Cu alte cuvinte, el sprijină monarhia. Este vorba de o monarhie absolută.
Mesajul operei sale este acela că Italia trebuia să devină nu numai un stat centralizat, dar şi un stat unic, un stat unitar, deci naţional (ideea statului-naţional). Pentru a realiza acest obiectiv era nevoie de un conducător puternic, îndrăzneţ, abil, de un dictator. El este ostil , care este un obstacol în calea centralizării şi unificării Italiei, papalitatea fiind:"prea slabă pentru a asigura unitatea Italiei şi prea puternică pentru a tolera unitatea".
Un alt concept practic este acela de creare a unui armate naţionale, în locul armatei de mercenari, dezinteresată şi fărâmiţată. Statul prin legi trebuie să asigure ordinea socială printr-o severă impunere a cerinţelor politice, morale şi juridice.
La el nu mai există nici o umbră de "drept divin", deoarece fundamentul Republicii este "Vox populi" (vocea poporului, consimţământul cetăţenilor), iar fundamentul principatelor este forţa care devine singura legitimă printr-o guvernare bună.
Rolul principelui este major: să fie ferm, să nu dea înapoi de la realizarea imperativelor statului, chiar dacă acestea ar leza interesele individuale ("scopul scuză mijloacele"= machiavelism).
Dar, principele nu trebuie să facă abstracţie de opinia poporului, statul fiind creat prin acordul cetăţenilor, principele trebuind să fie un model de atitudine politică.
Machiavelli a pus bazele teoriei laice a statului. El arată că :"Libertatea nu poate exista acolo unde există inegalitate". Deoarece "nobilii" erau adversari ai egaliăţii, Machiavelli spune:"o republică presupune înlăturarea rânduielior feudale, dar cea mai bună republică în societate este aceea unde conducerea se exercită de un conducător ales de popor şi de nobili" (teza aristotelică a unui guvernământ mixt).
Patria este pentru el ţinta sacră. Interesul patriei este mai presus de orice. "Atunci când se hotăreşte destinul patriei, nu trebuie să fie luate în considerare sentimentalismul, dimpotrivă, lăsând totul la o parte, să fie urmată acea cale care salvează fiinţa patriei şi îi menţine libertatea".
Machiavelli a adus un apart şi la metodologia cercetării fenomenelor politice, la cunoaşterea metodică a faptelor şi la formularea unor soluţii politice (pragmatica politică).
Desigur, nu puţini autori contemporani îi contestă pioneriatul în întemeierea unui discurs ştiinţific asupra politicii, deci al ştiinţei politice. Sunt însă numeroase elemente ideologice, doctrinare, strategice şi tactice care vin să susţină suportul său la întemeierea ştiinţei politice moderne.
Cu aproximativ un secol mai târziu decât în Italia, zorii Renaşterii îşi face apariţia în Franţa, unde fărâmiţarea feudală, încorsetarea dogmatică devin tot mai insuportabile.
Juristul Jean Bodin (1529-1596) este personalitatea cea mai ilustră a acelei perioade, concepţia sa politică fiind de esenţă juridică.
În lucrarea sa despre "Republica" (şase cărţi despre republică), Bodin dezvoltă o interesantă concepţie cu privire la originea statului. Statul ar avea, după el, o origine familiară (la originea sa stând familia, asocierea de familii). Dar statul este o instituţie cu suveranitate proprie, el fiind acela care pentru prima dată a dezvoltat Teoria suveranităţii de stat.
- Suveranitatea constă în posibilitatea de a desfiinţa legea. Această putere este unică, indivizibilă şi permanentă (trăsături ale statului suveran).
Suveranitatea este absolută, nelimitată şi se exercită fără aprobarea celor supuşi. Acest caracter rezultă din imperativul unităţii statului, a unicităţii sale.
- O altă contribuţie este aceea cu privire la separaţia puterii legislative de cea executivă, puterea legislativă semnificând puterea suverană ca atribut al statului.
- Teoria formelor de guvernământ constituie o altă contribuţie remarcabilă. După el ar exista trei forme de stat: monarhia, aristocraţia şi democraţia. Dar el optează pentru monarhie, ca formă de guvernare în stat în care deţinătorul puterii este o singură persoană, care este capabilă şi suficientă să menţină suveranitatea unică şi indivizibilă. Dar se opune categoric monarhiei tiranice şi monarhiei senioriate. El propune monarhia legitimă, în cadrul cărei supuşii ascultă de monarh iar acesta ascultă de legile naturii. Puterea executivă, ca atribut esenţial al guvernării, nu are nici una din trăsăturile puterii suverane dar nici atribuţii care să ştirbească natura suverană. Dar fiecare formă de guvernământ poate fi: un guvernământ popular, aristocratic sau mix (forme de guvernământ).
- reforma
În secolul al XIV-lea în mai multe ţări europene lupta contra ordinii feudale, a papalităţii şi instituţilor teologice, catolice, în general impotriva excesului de ritual bisericesc capătă forma unei mişcări ideologice cunoscută sub numele de Reformă (Germania, Italia, Franţa, Cehia).
În aceea perioadă Cehia, alături de Germania, Franţa, Italia făcea parte din grupul fruntaş al statelor care intrau în faza capitalistă, având o burghezie puternică. Idealurile reformei constau în: lupta împotriva feudalismului; lupta contra bisericii catolice; lupta pentru secularizarea averilor bisericeşti. În Cehia, însă, reforma se va centra şi pe lupta naţională, de eliberare naţională de sub dominaţia Germaniei.
Este conducătorul reformatorilor cehi (ramura radivcală -Taboritii), denumire ce provine de la muntele Tabor, unde se adunau şefii reformei.
Husitii lupta contra bisericii, deşi uneori admitau Sfânta Scriptură, şi promovau libera cugetare.
Mişcarea reformistă din Cehia cuprindea două grupări:
-taboriţii (exponenţi ai ţăranilor,meşteşugarilor şi a celor lucrători).
-calixtinii (reprezenta burghezia). Prima grupare era radicală iar a doua moderată.
Existenţa acestor grupări va diviza mişcarea reformei şi va atrage replica feudalităţii, impotriva cărăra papa a proclamat o adevărată cruciadă.
Mesajul reformei consta în: a) lichidarea aservirii şi prestaţiilor feudale;
- b) socializarea proprietăţii
- c) dreptul la libera cugetare
Deci, ei formulau nu numai nişte drepturi de natură naţional iluministă ci şi social-economice, vizând o anumită egalitate socială, înlăturara păturilor suprapuse, dominate. Radicalismul aripii taboritilor va induce spaima atât în tabăra moderată a reformaţilor cât şi a bisericii şi feudalităţii, ceea ce va naşte Anti-reforma şi care va câştiga în luptă.
Exponenţii reformei în Germania au elaborat numeroase teze politice. Cei mai importanţi ideologi au fost: Martin Luther şi Thomas Müntzer.
El se afirmă la început ca un reformator al bisericii catolice, fiind întemeietorul curentului protestant german sau a Lutheranismului. El este un ideolog format, un profesor universitar, care a combătut scolastica, dar şi ierarhizarea exagerată a bisericii. Pentru tezele sale a fost excomunicat de papă (el rupe acea bulă papală de excomunicare, cea ce îi aduce condamnarea la închisoare pe viaţă).
Ideile sale sociale sunt îmbrăcate în haină religioasă (protestantă):
- Se pronunţă categoric pentru a separa domeniile vieţii interioare de autoritatea socială (ca domeniu al relaţiilor sociale) exterioare
- În credinţa individuală libertatea º credinţa º absolută.
- Credinţa = libertatea absolută =legătura dintre Om şi Dumnezeu
- Nu biserica este adevărata forţă spirituală ci puterea credinţei indivizibile.
- Domeniul relaţiilor sociale este domeniul în care autoritatea sau puterea de stat luptă contra celor care păcătuiesc.
- Dumnezeu a creat biserica ca instituţie socială, ea fiind o simplă asociere a credincioşilor (desacralizarea bisericii)
- Biserica nu trebuie să fie ierarhizată.
- Biserica trebuie să se supună puterii de stat, laice.
În plan social şi politic el nu împleteşte lupta contra bisericii ca formă a constrângerii spirituale cu lupta contra ordinii sociale şi politice. El avea convingerea că puterea de stat, subordonându-şi puterea bisericii, trebuie să rămână în sluiba feudalităţii. De asemenea el se ridică contra mişcărilor populare (revolte) şi se pronunţă pentru reprimarea riguroasă a acestora.
Era treprezentantul ţărănimii germane şi ideolog al războiului ţărănesc german (1525). A fost un adept al reformei luterane (adept a lui Luther). El se înscrie în aripa radicală a luteranismului. Mişcarea condusă de el nu a primit un acord general din partea forţelor sociale. A avut numeroşi adversari atât din partea bisericii catolice cât şi din partea luteranilor, a burghezilor moderate. Un rol negativ l-a avut şi Luther care se desolidarizează de idealurile propagate de Mützer şi cheamă la luptă contra celor care participau la războiul ţărănesc german şi în general celor care se alăturau ideologiei reformate a lui Mützer.
La doar câţiva ani mai târziu decât Luther, concomitent cu Mützer, îşi formează doctrina un alt mare gânditor reformator Jean Calvin (1509-1564).
Este cunoscut ca un jurist revoluţionar elveţian, unul dintre reformatorul religiei, autor al doctrinei protestante -care-i poartă numele- Calvinismul.
Ca reprezentant al burgheziei în ascensiune el este împotriva feudalismului şi a catolicismului. El recomandă însă în doctrina lui pasivitatea, nu intervenţia activă. Orice putere trebuie să ducă o anumită politică, dar aceasta trebuie să fie raţională. Este adept al controlului societăţii asupra monarhiei. El cere însă subordonarea puterii de stat (laice) puterii bisericii, instaurarea dictaturii religioase în Germania.
(·) CONSECIINŢELE REFORMEI
În general reforma a avut numeroase caracteristici comune, între care:
- scopuri antifeudale şi măsuri anticlericale, antibisericeşti, antipapale;
- scopuri de natură umanistă, de reglementare a poziţiei omului în societate
- vizau progresul societăţii pe linia civilizaţiei, a umanismului;
- s-au conturat trei mari curente reformatoare: curentul burghez (Luther, Calvin), curentul popular (Müntzer), curentul nobiliar.
Bibliografie:
Niccolo Machiavelli: Principele
Dante Alighieri: Despre monarhie
Ovidiu Trăsnea: Filozofia politică, ed. pol. Bucureşti 1986
-Dante Alighieri -filozof al politicii (p 102-119)
-Machiavelli în context istoric şi în actualitate (p 127-143)
-Marsilio da Padova (p 119-127)